Capcana unor standarde înalte: „Pentru mine era firesc să îmi forțez limitele pentru a excela în tot ce fac”

    Uneori este important să încercăm să ne depășim limitele, cât timp acest lucru înseamnă noi experiențe, provocări acceptate, eforturi în atingerea unui obiectiv. Totodată, este sănătos să ne și (re)cunoaștem limitele și să ni le acceptăm. Chiar dacă suntem admirați pentru că avem standarde înalte, ba chiar le considerăm un deziderat, există și dezavantaje, atunci când acestea devin nerealiste.

    Presiunea lui „trebuie”

    Uneori ne spunem explicit că „trebuie” să facem anumite lucruri (chiar dacă nu corespund nevoilor, dorințelor sau resurselor noastre), alteori însă acest „trebuie” este un mesaj preluat de la cei din jurul nostru, ale căror așteptări au fost proiectate pe noi.

    „Pentru mama cel mai important lucru era să învăț bine. Atunci o vedeam mulțumită, atunci simțeam că sunt importantă pentru ea. Prin urmare, am fost mereu o elevă premiantă. La o primă vedere, e ceva de care să fiu mândră. La o privire mai amănunțită, simțeam că nu exist dacă nu fac performanță.

    Ajungeam la adevărate depresii dacă aveam vreo notă de 8. În mare parte pentru că știam că doar așa o pot face pe mama fericită și nu voiam să îi văd dezamăgirea. Pe care, de altfel, și-o manifesta… Știu că îmi voia binele, dar nu este simplu să crești cu o astfel de presiune. Nici să trăiești în continuare cu ea,” relatează Diana, 38 de ani.

    Deseori, ajungem să avem standarde înalte pentru că în copilărie am fost recompensați pentru performanță. Atunci am simțit că suntem valoroși pentru părinți, că îi mulțumim, că suntem importanți.

    Copiii care nu primesc suficientă afecțiune, ai căror părinți alunecă în panta neglijării emoționale, vor fi înclinați către perfecționism: performanță, muncă în exces, nevoia de a-și demonstra valoarea, de a-și câștiga locul în lume.

    Standarde înalte nefirești

    Standardele sănătoase se referă la a ne cunoaște propria valoare, la a avea o stimă de sine bună și o imagine de sine pozitivă. Pe scurt, să știm că merităm lucruri bune și să nu facem compromisuri când vine vorba de starea noastră de bine.

    Vorbim despre standarde înalte nefirești atunci când totul din jurul nostru se rezumă la acțiune, la muncă, la succes. Atunci când părem să nu ne putem opri, când nu știm să facem pauză, când workaholism-ul este normalitatea noastră, iar relaxarea pare un chin. Sau, o putem accepta, dar în doze mici. Altfel, vine însoțită de vină, sentiment de inutilitate, teama că putem pierde ceva important dacă nu rămânem în acțiune.

    Relațiile noastre au de suferit, nu suntem prezenți nici pentru noi, nici pentru alții. Nefirescul este dat de iluzia de normalitate în care ne îmbrăcăm acest stil de viață.

    „Uneori consider și somnul timp pierdut. Îmi doresc să fac performanță în cariera pe care am ales-o, sunt conștient de concurență, îmi dau seama că am multe lucruri de învățat și nu îmi permit să pierd ritmul sau să scad intensitatea. Ar fi o delăsare care m-ar revolta.

    Îmi dau seama că sunt obosit pentru că sunt furios mai mereu și anxios. Mi se pare că nu am destul timp și mereu găsesc sarcini noi de îndeplinit, obiective noi de atins. Dar tocmai pentru că îmi doresc să am succes în carieră cred că asta am de făcut. Nu știu cum să fiu altfel”, povestește David, 32 de ani, recent diagnosticat cu burnout sever, hipertensiune și atacuri de panică.

    Pericolul asupra sănătății

    Standarde înalte nerealiste pot provoca o serie de probleme de sănătate mintală, dar și fizică. Presiunea sub care ne trăim constant viețile duce la anxietate, depresie, insomnii, atacuri de panică. Tot această presiune ne menține în stres cronic, trăind constant deconectați de nevoile noastre, pe care ajungem să le considerăm slăbiciuni.

    În timp, ajungem la hipertensiune și alte probleme cardiovasculare mai serioase, la obezitate, dureri lombare, ulcer, colită, artrită, astm, colon iritabil sau migrene. Altfel spus, corpul nostru va începe să manifeste ceea ce noi reprimăm: nevoia de pauză, de odihnă, de relaxare, de atenție la noi înșine.

    „Am pus frână abia când am constatat că m-am îngrășat 20 kilograme. Da, poate suna ciudat, dar până acolo m-am ignorat, am evitat oglinzile, am mâncat ca să mă liniștesc sau să simt că am energie pentru a-mi duce sarcinile până la capăt. Lucram de dimineața de la 8.00 până la 22.00 sau mai târziu în fiecare zi, inclusiv în weekenduri. Iar adevărul este că nu eram mulțumită de realizările mele, nu reușeam să mă bucur de nimic.

    Mereu apărea un nou obiectiv de atins și apoi un altul. Nu m-am oprit să mă bucur de nimic. Păream să nu am resurse pentru așa ceva. Pentru mine este firesc să am standarde înalte. Cum alfel? …Nu mi-a fost ușor să mă opresc, să reduc volumul de muncă, să îmi fac timp pentru mine. Încă mai am sentimente de vină, încă simt că am capitulat, că sunt lașă, că ar trebui să fiu mai capabilă. Dar încerc să am răbdare cu astfel de gânduri, și încă învăț să îmi vorbesc și altfel,” povestește Alexandra, 44 de ani.

    Capcana unor standarde înalte

    Standardele nerealiste duc la emoții negative constante. Oboseala acumulată, dublată de incapacitatea de a ne bucura de propriile realizări pentru că ne mutăm brusc atenția asupra altui obiectiv de atins, sunt o combinație a nefericirii.

    Deseori simțim presiunea timpului și suntem nesatisfăcuți de succesele avute. În consecință punem și mai multă presiune pe noi, deși suntem epuizați. Sperăm să atingem perfecțiunea dorită, să avem rezultatul acela care ne va aduce, într-un final, satisfacția căutată. Care pare să nu mai vină, însă.

    Tipuri de standarde nerealiste

    Se consideră că există trei categorii de standarde înalte exagerate: compulsivitatea, orientarea spre performanță și orientarea spre statut.

    Compulsivitatea

    Compulsivitatea înseamnă că suntem persoane mereu atente la toate detaliile, care nu suportă lipsa de ordine și disciplină, care se tem de greșeală sau critică, ușor frustrate atunci când lucrurile nu decurg așa cum am prevăzut.

    Tot aici includem și autocontrolul excesiv. Deseori, când persoanele cu această formă de standarde nerealiste simt că pierd controlul, vor apela la compulsivitate pentru autoliniștire, calmare.

    Dependența de muncă

    Dependența de muncă este reprezentată de orientarea spre performanță, iar aici regăsim workaholicii. Singura nevoie care contează să fie împlinită este cea de a avea succes, celelalte nu sunt luate în seamă.

    Teama de eșec întinde o capcană în care simțim că suntem mai puțin valoroși decât alții ca noi. Când avem standarde înalte, ne dăm seama că suntem la fel de buni ca media, dar asta nu este niciodată suficient.

    Orientarea spre statut

    Orientarea spre statut reprezintă conturarea unui sine fals, ideal. Nu contează cine sunt, ci cum mă văd ceilalți. De aceea pentru astfel de persoane este importantă recunoașterea statutului, averii sau a frumuseții.

    De regulă, în acest tip de standarde înalte se regăsesc cei cu răni emoționale profunde.

    Când să fii cel mai bun aduce nefericire

    „Am învățat de mic să fac eforturi pentru a reuși. Țin minte că plângeam dacă aveam impresia că învăț prea încet, că nu fac temele suficient de bine sau repede. Pentru mine era firesc să îmi forțez limitele pentru a excela în tot ce fac. La 11 ani aveam insomnii, țin minte și acum că deseori mă trezeam noaptea pentru a-mi aranja cearceaful pe pat, pernele și plapuma. Voiam să le știu în ordine.

    La 12 ani am făcut greva foamei câteva zile pentru că luasem un 7 la istorie. Oboseala își spusese cuvântul și nu am fost în stare să învăț pentru un test. M-am pedepsit singur nedându-mi voie să mănânc. Acum, că mă uit în urmă, îmi dau seama că singurul lucru în interesul meu pe care l-a făcut mama a fost să mă ducă la psiholog.

    Motivul pentru care a făcut-o era că «nu se mai descurcă cu mine», dar a funcționat în favoarea mea. Pentru ea conta să nu o fac de râs cu note mici. Să fiu cel mai bun din clasă nu era negociabil. Nu exista locul doi, acela era pentru perdanți. Chiar și azi îmi dau seama că uneori uit să pun frână. Dar mă bucur că îmi dau seama. Am învățat să contez și eu,” povestește Robert, 29 de ani.

    Deși nu ne dăm seama când avem standarde înalte exagerate, este bine să ne punem câteva întrebări: Avem timp pentru relațiile cu cei din jur? Ne bucurăm pentru rezultatele obținute? Știm să de deconectăm și relaxăm? Ne cunoaștem nevoile și avem grijă de ele? Știm să depășim un eșec fără a ne eticheta astfel? Răspunsurile ambivalente atrag după sine nevoia de a ne regândi prioritățile și poate ar fi util dacă ne-am adresa unui specialist.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook