Când am atacuri de panică știu că voi fi cu un pas mai aproape de mine

Când am atacuri de panică știu că voi fi cu un pas mai aproape de mine

Pleoapele mi se închideau grele. Adormeam și capul greu părea că se cufundă în pernă. Mă cuprindea liniștea aceea în care știi că urmează să adormi. Și-apoi, în ceea ce părea ca o fracțiune de secundă creierul meu mă trezea. Brusc. Frânt. Abrupt.

Ochii se deschideau și căutau flămânzi ceva prin cameră. Pe măsură ce clipeam, într-un colț apărea o umbră. Într-un altul o altă formă și tot așa. Stomacul mi se strângea, coastele păreau că nu îmi mai cuprind pieptul. Părea că plămânii meu nu au știut niciodată să respire. Nu îmi ajungea aerul și pe pieptul meu stătea ceva greu. Sau cineva. Inima o luase și ea razna și îmi palpita în piept, în urechi, în tâmple, în gât. Nu știam dar aveam unul dintre primele mele atacuri de panică, la vârstă adultă. Aveam puțin peste 30 de ani. La fel cum nu știam că prin întreaga mea ființă circula o anxietate imensă, încă de copil.

Primele mele atacuri de panică au început în copilărie. Senzațiile acestea de sfârșit de lume, de incapacitate de a te mișca, de neîncredere în propriul corp, convingerea că propriul corp nu știe ce să mai facă, cum să mai respire sau să pompeze sânge, sau să mă adoarmă noaptea, mi le amintesc bine. Nu au apărut la 30 de ani. Atunci doar au avut locul de a se manifesta, iar eu capacitatea de a le vedea. Ele au fost, de fapt, cu mine, toată viața.

Anxietatea m-a definit încă de copil

Mi le amintesc încă de copil, când au mai fost perioade în care rămâneam la țară, la bunica. Mă trezeam dimineața și părinții mei nu erau acolo. Nu știam când vin, nu știam când pleacă. Seara adormeam cu ei în cameră, dimineața, patul era gol și eu rămâneam în expectativă. Oare au plecat la oraș, la muncă sau oare au murit? Aveam senzația că m-au uitat acolo, că m-au abandonat, că voi rămâne pe veci fără ei. Că lumea mea se termină. Cădeam într-un străfund. Simțeam că nu contez, că ei nu mă aud, că nu mă văd, când le spuneam să mă trezească când pleacă. Îmi dau seama acum că le era greu, dar pentru mine, fiecare plecare de acest gen era smulsă.
Era o rupere, era o sfâșiere, o descărnare. Așa că, diminețile când plecau ei, le luam hainele „de casă” rămase pe pat, și le miroseam. Și plângeam de fiecare dată, după ei, de parcă făceam un doliu. Da, exact așa se simțea, ca un doliu. Iar și iar. Doar că nu cred că îi plângeam pe ei, ci pe mine.

Mă cuprindea o frică viscerală. Și asta a rămas cu mine, cu fiecare „abandon” al lor și al altora. Abandon e mult spus. Însă, oricând oamenii din jurul meu au ales să nu îmi fie aproape, chiar dacă rațional am știut că fiecare are un motiv, emoțional s-a activat anxietatea aceasta de abandon. Când deja devenea un pattern, se activau și atacurile de panică. De fiecare dată îmi spuneau un singur lucru: vei muri fără ceilalți. Vei muri singură! Oricum te lasă toți singură pentru că ești defectă! Sigur că nu eram greșită la fel cum, sigur, că nu puteam vedea că sunt bine, doar că am de făcut nițică dereticare interioară, căci nu mai dădeam de mine… prin mine. Despre valențele anxietății și despre cât de greșită din fabricație te simți când oamenii cei mai importanți te abandonează emoțional am descoperit, în timp, la terapie.

Când te-ai simțit prima dată așa? Îți poți aminti?

Aceasta este una dintre cele mai frecvente întrebări în cabinetul psihoterapeutului. Și această întrebare m-a ajutat iar și iar să reușesc să ating din ce în ce mai mult amintirile acelea grele. Această întrebare m-a ajutat iar și iar să mă iau la săpat și plivit, să văd care este durerea din spatele unei manifestări emoționale. În cazul meu, atacurile de panică au fost mereu manifestări ale unei emoții netrăite, blocate, la care nu m-am putut uita, care durea prea tare când voiam să o accesez și nu aveam resursele să trec prin o astfel de durere.

Îmi amintesc atacurile de panică de copil, până la adolescență. În adolescență, atacurile de panică erau expresie a faptului că eram controlată, că voiam să mă desprind, să mă revolt, să mă înfurii și nu aveam voie. Atunci, de altfel, atacurile de panică au devenit depresie serioasă, căci simțeam că nu am eu un sens aparte de părinții mei și că nu voi fi lăsată să trăiesc cum vreau, cum sunt. Așa că am ales să mă amorțesc prin depresie. Cel puțin, depresia pentru mine a fost un fel de moarte în viață, mai degrabă o alegere când totul părea atât de copleșitor! Anxietatea, venea în contrapartidă, să mă readucă la viață și pot vedea acum că a fost mult timp parte din identitatea mea. Încă mai apare, doar că acum ne cunoaștem.

Când eram copil, era frica accentuată că dacă rămân singură, îmi fac rău, ba chiar mor. Plângeam atunci. Plângeam atât de visceral încât părinții mei nu știau ce să facă cu mine, în momentele acelea. Mă zgâlțâiau și mă întrebau ce am și de ce plâng. Simțeam un univers de monștri pe dinăuntru, dar cum să le spun ce am? Simțeam că mi se dezlânează carnea, că mă pierd, că alunec eu pe dinăuntrul meu, dar cum să spun asta? Tot ce reușeam era să mă agăț de ei, să le spun iar și iar să lase totul, să stea cu mine, să nu mai plece. Chiar și când eram mică de tot, la vârsta la care eu nu am amintiri, am aflat că simțeam panică.

Abandonul din timpul somnului

Am aflat de la părinții mei că, încă de mică alegeam să nu dorm. Căutam mereu compania lor, și mai ales pe a mamei și renunțam la somn. Adevărul este că, de fapt, îmi doream ca părinții mei să nu adoarmă, să pot adormi eu înaintea lor și așa să mă simt în siguranță, să nu mă simt abandonată în cea mai vulnerabilă stare, aceea de somn. Se întâmpla rar asta, căci ai mei erau obosiți etern și se aveau doar unul pe celălalt, ca sistem de suport. Așa că, eu am preluat un alt rol: rolul hipervigilenței.

Îmi amintesc că așa m-am simțit mereu. Pentru mine starea de hipervigilență este o stare de fapt. Sau, ar trebui să spun că așa a fost până de curând. În orice, caz, atunci, copil fiind, așa trăiam. Mă agățam cu nesaț de orice urmă de prezență a părinților mei și orice plecare de-a lor era tortură. De altfel, cred că primele atacuri de panică conștientizate s-au întâmplat încă de copil. Nu știam ce sunt, dar știam că ceva acolo nu e bine. Că eu nu sunt bine. De altfel, de aceea și plecau ei, învățam să îmi spun pe dinăuntru: eram un copil prea rău să mai stea lângă mine. Nu, nu mi-au spus ei asta, dar în mintea mea rula acest film cu fiecare plecare sau fiecare abandon.

Încă din copilăria mică de tot, trăiam într-o stare de anxietate perpetuă. Spun asta pentru că îmi era teamă să adorm. Dacă mama dormea, în mintea mea rula un: „Cineva trebuie să stea de veghe. Cineva trebuie să aibă grijă de noi”. Înainte de asta, semnele anxietății se arătau sub forma unei frici paralizante de a pleca din dormitor, acolo unde dormeam cu mama. Nici măcar la baie nu mergeam și asta, desigur, avea consecințe. Făceam în pat și am făcut în pat până la șapte ani, când speriată de mersul la școală am blocat ceva. Am blocat frica și anxietatea. Am blocat, oricum, tot ce era vulnerabil în mine și am funcționat ca monument de „eu pot” până la cei 30 de ani menționați mai sus. Atunci, copil fiind, nu îmi permiteam să ajung la școală, ca și la cămin, și să râdă ceilalți copii de mine, că fac pipi pe mine. Asta nu! Așa că am blocat atât de tare anxietatea aceea încât am avut chiar și mușchii abdominali blocați, până de curând.

Tot de curând, de vreo cinci ani, am început să mă reconectez la anxietatea aceea primară. Aveam primul atac de panică ca adult. Desigur, nu știam ce se întâmplă și concluzionam tot mai des că „sunt nebună”. Nu eram. Însă, nici nu eram pregătită să descopăr ce se întâmplă. Trăiam de câteva săptămâni într-o perpetuă stare de anxietate. Cineva mă urmărea pe stradă. Altcineva mă pândea dintr-un colț întunecat de cameră. Și altcineva era gata-gata să mă atace de după orice perete. Mă simțeam hăituită și obosită. Și cred că eu însămi, eu cea blocată de la vârsta de șapte ani, eu cea setată atunci pe „nu ai voie să te simți așa, că oricum nu contezi” mă hăituiam și mă urmăream. Doar-doar să mă descopăr. Acesta este sensul pe care îl pot da acum experienței de atunci.

Realitatea de adult o mima pe aceea de copil și atunci a început dorința de cunoaștere

Începeam să mă descopăr într-un miez de noapte. Eram, atunci, într-o relație de cuplu și experimentam prima „trădare”. Este exagerat de mult spus „trădare”, dar atunci așa s-a simțit. El era la o petrecere cu colegii, la care nu voise să meargă, dar de la care nu se mai întorcea. Aveam, ca mulți dintre noi, un fel de „pact”, în care ne anunțam cât mai stăm în oraș. În noaptea aceea nu s-a întâmplat. Încet-încet mă cuprindea sentimentul acela de abandon. Se făcea aproape un an de când locuiam într-un apartament nou, cu un hol lung, întocmai ca holul lung de la țară, unde copilul Iulia se trezea singur, abandonat, greșit și trist. Ochii meu împăienjeniți priveau doar prin întunericul holului lung, de pe canapeaua din sufragerie. Era beznă și așa mă simțeam și eu pe dinăuntru. Nu a funcționat nici muzica, nici cititul, nici desenatul. Nimic nu mă scotea din aceleași ruminații: „Te-a părăsit! Vezi, știai tu că toți pleacă de lângă tine! Acum ce te faci? Vei muri singură și asta meriți!” Noaptea aceea, până când a ajuns el acasă, am dormit fragmentat. Deschideam ochii cât să mai văd fragmente de videoclipuri și fragmente de umbre care uneori păreau că veneau către mine. Nu veneau. Și nici el.

Abia pe la 2-3 dimineața a ajuns acasă și atunci ne-am luat rolurile bine exersate de copii, fiecare dintre noi. Eu voiam să discutăm momentul. El era suficient de băut încât să adoarmă. Și chiar a doua zi, când regreta băutul, tot dispărea din conversații. Aveam să constat că perpetuam acest pattern încă de la începutul nostru în doi. Eu voiam să ne discutăm problemele și să găsim soluții, să fim bine, chiar dacă doare până suntem bine. El se retrăgea, dispărea, evita orice durere, chiar dacă asta însemna să evite să fim vreodată bine. Pe mine mă cuprindea anxietatea că de fapt sunt singură acolo, în relație. Eu mă agățam de el, să lămurim, să știm că suntem bine, să nu lăsăm discuțiile nevorbite, căci știam că asta duce la despărțire și nefericire. El fugea permanent de asta, căci pentru el a discuta, a trece prin conflict era calea cea mai sigură de a ajunge la despărțire. Poveștile noastre se scriau diferit și ne-am „rupt” la un moment dat. Nu eram bine încă de la început, însă, acum pot vedea că blocajele și neacceptările noastre m-au determinat pe mine să mă tot caut pe dinăuntru.

Exist, deci mă caut!

Și am început să mă caut pentru că senzațiile acelea de abandon, gândurile acelea de „Sunt singură! Ce mă fac?” s-au înmulțit. Se deschisese mai bine o supapă și dracul mai știa să o repare! Eu nu știam oricum! Din subsolurile mele tot ieșeau demoni și frici pe care nu mai știam că le am și cu care nu reușeam să negociez. Eu, mediatorul absolut, eu care reușesc să fac poduri peste prăpăstiile dintre oameni, tocmai eu nu reușeam să negociez cu mine însămi! Mă rupeam în două și tumultul în care viețuiam mă făcea, de altfel, să nu mai am energie de a trăi, de a mă bucura.

Într-o noapte însă, am avut două sau trei atacuri de panică. Gheara din gât se strângea și panica mă cuprindea dureros. Stomacul părea că începea să mă roadă cu totul, să mă mistuie de pe dinăuntru. Mușchii îmi erau încordați, gata să țâșnească într-un sprint intens. Pumnii erau încleștați și palmele transpirate. Eu, care nu transpiram defel, acum eram cuprinsă de sudori reci. Ochii mi se învârteau în cap, scanând la 180 de grade încăperea. Gura îmi era uscată. Nasul era fierbinte și părea că se închide și gata, urmează să iau ultima gură de aer și să mor! Îmi simțeam venele pulsând, fierbinți și aveam senzația că îmi va exploda gâtul, căci curgea sângele ăla prin jugulară mult prea repede. Îmi vor plesni venele și pielea! Gândurile mi se amestecau și rulau ca un computer stricat pe display-ul căruia tot apar ferestre blocate și nici nu își ia restart, nici nu se închide. Iar eu asistam ca martor la aglomerarea programelor care nu se mai închid. Ca martor incapabil de a interveni. Nici nu știu dacă durea mai tare anxietatea sau incapacitatea mea de a ști cum să opresc avalanșa de dinăuntru.

„Aaaaaah, de-aș putea să închid capul ăsta!” Sub o formă sau alta acest gând îmi alerga în minte și se lovea de capul meu. Era un fel de strigăt disperat. Însă doar pe dinăuntru. Pe dinafară, nici dacă aș fi vrut să vorbesc cu cineva, nu aveam cu cine. Cei din jurul meu îmi spuneau cel mai des că va trece. Nu a trecut. Săptămâni de nesomn, de panică generalizată, de „o iau razna, mă vor interna la nebuni și mă vor abandona acolo”. Da, chiar o luam razna. Era 3 dimineața și nu dormeam. Iar. Trecuse și al treilea atac de panică, nu știu cum, de-a valma! Aveam senzația că mă trec și eu de-a valma. Asta, oricum, era orice numai viață nu!

Eram în baia mea, așezată pe toaletă. Lăsasem capacul în jos și stăteam acolo, ca pe un scaun. Capul mi se sprijinea pe un perete. Tâmplele îmi fierbeau și peretele rece ajuta. La fel și gresia rece, care îmi ținea tălpile tremurânde. Părea că plutesc, dar nu prin aer. Printr-o materie vâscoasă, neagră. Eram epuizată de tot și toate ce îmi scurtcircuitau mintea. Trecuse și al treilea atac de panică și credeam că urmează să mor. Fremătam toată, parcă toate celulele mi se agitau, și totuși eram plată, amorțită. Urma să ațipesc acolo, în baie. Și-apoi, ca în fiecare noapte, cum am ațipit și am alunecat în calmul somnului, am sărit ca un arc. Părea că, cu cât mai liniștită cad în somn, cu atât resortul anxietății mă trezea mai violent. O luam de la capăt: panică, corp tensionat, respirație strânsă, inimă gonind, paralizie interioară. Lacrimile au început să îmi curgă șiroaie.

  • Nu mai pooooot!

Am icnit și plângând am început să dau cu capul de perete! Mă durea! Dar durerea fizică mă făcea să uit cum mă durea în interior.

  • Gata! Oprește-te! Nu mai pot! Gata!

Nu era gata. Abia începea. Atunci începeam și parcursul meu. Desigur, începeam cu ce știam. Și pentru că despre probleme mintale nu știam nimic, am ajuns la cardiolog. Și apoi, într-o altă noapte, la urgență, la camera de gardă. Acolo, un doctor mi-a tunat, urlând:

  • Nu aici! La psihiatrie, fetiță!

Cum să fi ajuns eu la psihiatrie? M-a pulverizat atât de tare acest îndemn „la psihiatrie” încât în noaptea aceea am mai avut un atac de panică și în același timp, simțeam un fel de liniște. Un fel de „nu sunt, deci, defectă și doctorii au o soluție pentru asta”. Aveam să constat la psihiatrie, unde m-am internat o noapte, pentru a sta acolo doar trei ore, că nu eram defectă. Doar că încercam să mă scot pe mine din mine și nu aveam deloc strategii eficiente de a face asta.

Știu că îți e greu, dar sunt aici. Sunt cu tine! Nu ești singură

Spun asta cu certitudine: pentru mine, atacurile de panică, oricât de paralizante și de înspăimântătoare, au venit să îmi spună că aleg să nu privesc o problemă în ochi, că aleg să blochez o durere și că ea nu se mai vrea blocată. Și când spun că „aleg” spun, de fapt, că îmi vine greu să fac altfel. Am învățat, de fapt, în timp, să mă privesc mereu cu drag și compasiune și să îmi repet că starea va trece. Și apoi, când va fi trecut, am creat un ritual în care să mă gândesc, de fapt, ce nu vreau să văd, că nu pot să văd, ce mă doare să văd. Ce blochez pe dinăuntru și se manifestă pe dinafară? Ce nu aduc în conștient?

Pentru mine, atacul de panică este o somatizare. Așa cum există oameni care somatizează în ulcere, gastrite, dureri de cap, eu somatizez prin atacuri de panică. Am învățat să îi mulțumesc corpului și creierului meu că așa mă avertizează că undeva, într-un domeniu din viața mea, nu sunt bine cu bine, manifestând un atac de panică, și nu dezvoltând mocnit o boală serioasă. Ușor-ușor, am învățat să mulțumesc corpului meu fiind atentă la micile anxietăți, la micile pete oarbe, așa încât să nu ajung la atacuri de panică.

Iar gândul acesta, realizarea aceasta că dacă am atacuri de panică, ele vin să îmi comunice că trebuie să văd ceva greu de dus, dar care se cere scos la lumină, în viața mea, m-a ajutat să trăiesc cu stările de anxietate. Am învățat să fiu recunoscătoare acestui mecanism atât de fin, atât de bine reglat, care apare și îmi spune: „Acum, aici, nu îți este bine”. Așa că, atunci când simt primele semne ale unui atac de panică, tot ce fac este să stau în ele și în el.

Mica mea strategie de a trece printr-un atac de panică

Atunci când am un atac de panică, cel mai des, mă întind sau mă ghemuiesc. Încerc să rămân în mine, încerc să îmi echilibrez respirația. Îmi spun că știu ce urmează să se întâmple, că eu voi fi bine, că după ce va trece momentul cel greu, mă voi căuta și mă voi regăsi puțin mai bine decât eram. Și dacă nu, este în regulă și asta. Cu cât trăiesc, cu atât am șanse să mă descopăr mai mult.

Dacă sunt în casă, când am atacuri de panică, mă ghemuiesc, cel mai des, pe jos. Este o altă senzație de înrădăcinare și asta mă ajută să mă conțin în toată vijelia aceea de senzații, emoții, gânduri și tensiuni fizice. Închid ochii. Dacă sunt afară, mă așez pe o bancă sau mă sprijin de ceva. Păstrez ochii deschiși și îmi fixez privirea pe cer, pe nori sau pe pomi, pe iarbă. Pe „ceva frumos”, cum îmi place să spun. În ambele cazuri, mă ajută să plasez o palmă pe inimă și mă gândesc că mă țin în brațe. Îi spun inimii și îmi spun mie că sunt iubită, că eu sunt acolo pentru mine. Că o aud, că o văd suferind. Cealaltă palmă o țin pe abdomen și respir profund, nu din gât, nu din piept, ci din abdomen. Îmi imaginez că aerul pe care îl inspir îmi duce viața prin corp, mă hrănește, mă cuprinde.

Căldura palmelor mele îmi face mai bine și nu mă simt singură, chiar dacă sunt. Încerc să stau moale, neîncordată, când corpul mi se tensionează. În primă fază, încerc să îmi închid urechile la exterior, și mă concentrez să nu fug de acolo. Să nu mă blochez. Să nu îmi spun: „Hai, gata, ajunge! Ești puternică! Nu ai nimic!”. De fapt, în timp, discursul meu interior, când am un atac de panică este cam așa: „Știu că îți e greu, dar sunt aici. Sunt cu tine. Ești în siguranță.”

Și acesta e scopul meu atunci, să rămân cu mine, să nu activez total partea cerebrală care va căuta explicații, sensuri, conștientizări, deci va fugi din emoție. Ci doar să simt, să îmi spun că tot ce simt este adevărat, văzut, validat, normal, că sunt acolo. Abia după atacul de panică, conectată la ce am simțit, îmi las raționalul să analizeze, să vadă exact ce a vrut să îmi transmită mesajul codificat printr-un atac de panică. În timp, cu drag de mine și cu iubire pentru ce simt, fără judecată, fără rușine că sunt „greșită”, am reușit să conțin stările acestea. Uneori este mai greu dar consider că este normal. Alteori e atât de simplu, încât mă aștept să mai fie ceva. Sigur, mereu mai e câte ceva. Mereu mai este câte o descoperire de făcut în ceea ce mă privește, iar asta nu poate fi decât minunat. Și, da, chiar și cei mai anxioși dintre noi pot descoperi ce înseamnă să te vezi drept minunat, chiar și atunci când lumea se prăbușește în jurul și mai ales în noi.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare