„Trebuie să fiu puternică, nu există alternativă”
Alina este o femeie de 36 de ani, cu succes în carieră, mamă, lider de opinie și perfecționist până la epuizare. Ce trebuie făcut este făcut la cele mai înalte standarde, deși adesea rezultatele vin cu: „Nu mi se pare mare lucru. Nu e ca și cum aș fi vreun geniu…” Programul ei nu include pauze, relaxare, odihnă. Când nu lucrează, este prezentă în viața fiului ei cu tot ce presupun nevoile lui. Este căsătorită, dar soțul rareori este implicat activ. Alina spune adesea „Nu mă pot opri, nu am încotro. Trebuie să fiu puternică pentru a face tot ceea ce am de făcut.”
În același timp, Alina este extrem de empatică, mereu de ajutor, sprijin pentru prieteni și familie. Singura persoană cu care nu reușește să fie empatică este ea însăși.
Dacă te regăsești și tu în acest rol, poate te-ai observat când devii critică atât cu tine, cât și cu ceilalți, poate ți-ai dat seama că pentru tine, vulnerabilitatea este o piedică, un semn de slăbiciune, ceva ce consideri inutil. Astfel, ți-ai construit un turn de fildeș, precum Alina, în care te simți protejată de restul lumii, de eșec, de judecată. Totodată, te simți singură.
Vindecarea emoțională nu înseamnă labilitate în astfel de situații. Înseamnă cunoașterea și acceptarea întregului tablou emoțional, chiar și a părților din noi care suferă în retragere, ascunse nu doar de lume, ci și de noi înșine. Adesea suntem neîncrezători în ceilalți, fie pentru că acestea au fost mesajele primite de la părinți, fie că am fost răniți și dezamăgiți în relații și am ales că, pentru a ne proteja, nu vom ierta. Părțile din noi vulnerabile nu primesc ceea ce au nevoie (și pot primi doar în relații) din teamă. Cunoașterea de sine, acceptarea părților rănite reprezintă acea „putere” pe care ne-o dorim și pe care, în prezent, o mascăm prin duritate.
„M-am săturat de felul în care mă simt, vreau să fiu ca ceilalți”
Ioana a avut o mamă abuzivă emoțional, pentru care s-a simțit precum un obiect de decor. Unul util doar când erau spectatori în jur, abandonat în restul timpului în care mama își prioritiza propria viață. Ulterior, pe parcursul vieții, abuzuri emoționale și fizice repetate, din partea partenerilor și a familiei extinse, au dus la crearea unei fragilități emoționale întreținute de frică. O frică pe care corpul o cunoaște și o exprimă, în cele mai benigne situații: o apreciere la muncă în timpul unei ședințe, o surpriză din partea prietenilor cu ocazia zilei de naștere, un joc de inteligență câștigat. Lucrurile care o aduc în prim-plan, admirată, lăudată, apreciată, creează disconfort, durere emoțională, nevoia să dispară, să treacă momentul, să nu fie centrul atenției.
Ioana îmi spunea că e sătulă de felul în care se simte ea și vrea să dispară această emoționalitate fragilă.
Vindecarea emoțională și în acest caz nu înseamnă eradicarea unor emoții care ne servesc drept busolă. Întregul nostru sistem nervos este educat să trăiască în vigilență, în anticiparea pericolelor, pentru a ne proteja. Nu suntem vinovați pentru experiențele avute, multe trăiri, însă, sunt produsul acestora. În funcție de temperamentul nostru și de experiențele emoționale corective (dacă au existat) manifestările acestor trăiri pot varia.
Este un obiectiv greșit respingerea părților rănite din noi. Aceste părți au nevoie de compasiunea noastră, de acceptare și înțelegerea noastră. Sunt părți cărora le-a lipsit iubirea, care au fost invizibile altora și pe care acum alegem să le tratăm la fel, rănindu-le în continuare. Să ne dorim să nu le mai simțim ne programează pentru mai multă nefericire și neputință. Pentru că le-am trata așa cum au fost tratate de cei care le-au rănit în primă instanță.
Vindecarea emoțională înseamnă să simt partea rănită din mine și să îi pot spune „Te văd, te recunosc, sunt aici cu tine, e în regulă să fii prezentă, te voi proteja”. Înseamnă să accept fără judecată și să învăț că o pot simți fără copleșire.
„Nu am de gând să fiu luată de proastă”
Erica a crescut lângă un tată alcoolic, abuziv emoțional și fizic, atât cu ea, cât și cu mama și cei doi frați ai săi. Fiind fiica cea mare, adesea era ținta bătăilor, protejându-și frații mai mici de furia tatălui. La 34 de ani, deși dornică de conexiune emoțională, încheiase a patra relație cu un partener indisponibil, manipulator, despre care aflase că a înșelat-o și pe care, într-o criză de furie, l-a dat afară din casă în toiul nopții. Relațiile tumultuoase au convins-o că nu poate avea încredere în nimeni, iar tiparul ales era repetitiv, din același registru. Teama ei cea mai mare este de a fi vulnerabilă într-o relație de cuplu spunând că ar fi luată de proastă, iar pentru asta nu s-ar ierta pe sine.
Vindecarea emoțională este posibilă începând cu schimbarea acestui tipar relațional care vine să confirme temerile și să întărească mecanismele de apărare. Erica se prezintă puternică și independentă la începutul unei relații, protejându-și vulnerabilitatea, iar astfel, atrage parteneri evitanți, dezinteresați de nevoile ei. Odată ce relația prinde contur și nevoile apar, începe lupta pentru iubire, atenție, prezență, disponibilitate… urmată de eșecul în a le obține. Și nu pentru că nu le merită sau nu știe să le ceară. Pentru că le cere celor care nu le au de oferit.
Vindecarea emoțională înseamnă a exersa vulnerabilitatea cu noi însene în primul rând. Să ne întrebăm ce ne dorim, ce simțim, de ce ne temem, ce putem noi să facem pentru a ne fi bine. Să începem să ne oferim iubirea de care avem nevoie înainte de a o căuta în afară. Să ne privim părțile rănite, triste, vulnerabile și să le ascultăm nevoile. Să ne ocupăm de acele nevoi așa cum numai noi putem ști cum, iar mai apoi, să alegem relații în care sunt văzute și parteneri disponibili să fie prezenți pentru versiuni ale noastre care nu sunt „puternice și independente”.
Nu există părți pe care să le respingem
Cât timp fugim de aceste părți din noi, vindecarea emoțională se rezumă la citate motivaționale și alte îndemnuri citite prin cărți. În practică, vindecarea scoate la suprafață durerea. Nu o creează, nu o aduce în viața noastră, ea este deja acolo, nevăzută, neadresată. Vindecarea începe cu compasiunea pe care ne-o arătăm pe parcurs ce ne descoperim, cu dorința de a face pentru noi ceea ce de regulă, așteptăm de la ceilalți, de a sta în prezența suferințelor cu acceptare, cu dorința de a sprijini, nu de a judeca.
Vindecarea emoțională este posibilă când nu ne comparăm cu alții, care au alte mecanisme de apărare, unele, cel puțin la suprafață, aparent puternice. O astfel de putere este o mască după care ne ascundem durerea. Puterea autentică înseamnă curajul de a ne îmbrățișa toate părțile din noi, cu convingerea că laolaltă, sunt cele care ne dau unicitatea, ne ghidează în lume și ne vor binele. Chiar și atunci când intensitatea lor este copleșitoare.
