Sentimentul de vinovăție: Cum îl tolerăm și când este toxic?

    Sentimentul de vinovăție are deseori o dozare nepotrivită. În timp ce unii dintre noi se simt foarte ușor vinovați, iar acest lucru îi determină să nu țină cont de propriile nevoi, alții par să nu se sesizeze nici când ar fi evident să o facă. Totuși, ce spune sentimentul de vinovăție de spre noi și, mai ales, cum putem să îl gestionăm corect?

    A fi sau a nu fi vinovat

    De multe ori ni se întâmplă să fim frustrați când considerăm că cineva ne-a greșit în vreun fel, iar persoana respectivă pare să nu aibă nicio reacție în consecință, respectiv, să își ceară scuze. Ne gândim apoi că așa sunt unii, au „obrazul gros” sau dau dovadă de indiferență și insensibilitate, fără să simtă vinovăție.

    Într-o astfel de situație, un aspect important ține de semnalarea greșelii celuilalt. Nu este firesc să fim deranjați de acțiunile altuia și să așteptăm scuze sau remedierea situației, fără a deschide acest subiect. Pe scurt: Dacă tu nu îmi spui că te-am rănit, eu de unde să știu?

    Este adevărat că situațiile au nuanțe multiple și, în timp ce o jignire sau o faptă gravă evidentă nu necesită atenționare, alte interacțiuni, mai subtile, implică precizări. Fiecare decide pentru sine ce tolerează și ce nu.

    Nevoia de asertivitate și limite sănătoase

    În momente ca cel menționat, asertivitatea joacă un rol important, iar atâta timp cât sancționăm un comportament („mă deranjează ceea ce ai făcut”) și nu etichetăm negativ persoana („ești un nesimțit”), este posibil ca aceasta să își tolereze mai bine sentimentul de vinovăție, fără a deveni defensivă.

    Adevărul este că nu ne e ușor să acceptăm că am greșit cuiva, deși este sănătos să o facem, atât pentru noi, cât și pentru relație. Chiar dacă noi, cei „răniți” de un comportament, poate nu vom primi alinarea de care avem nevoie, cel mai important lucru este ca noi să ne luăm apărarea și să ne auzim susținându-ne punctul de vedere. Atenție că într-un astfel de joc, în care unul greșește și se retrage, iar celălalt spune că a fost rănit, vina poate fi aruncată asupra „părții vătămate”: „Păi nu ai de ce să te simți așa!!”.

    Indiferent cât de minor este gestul care ne-a deranjat, emoția noastră este importantă și trebuie acceptată ca atare, nu negociată. Este modul în care învățăm să punem sănătos limite: „Poate ție nu ți se pare o ofensă ce ai făcut, dar pe mine mă deranjează să îmi vorbești/să te comporți astfel”.

    Fuga de vinovăție

    Un alt aspect din dinamica prezentată anterior ține de frica de vinovăție, mai exact teama de a intra în contact cu acel sentiment că am dezamăgit pe cineva. Greșeala pe care o facem aici este ca la rândul nostru să nu dăm dovadă de asertivitate și compasiune față de propria persoană, folosind evenimentul respectiv pentru a ne eticheta singuri: „Dacă am greșit, nu corespund, nu sunt ok”.

    Ajungem așadar să evităm situații care ne-ar activa sentimentul de vinovăție sau să fim confruntați de celălalt cu efectul culpei noastre – „M-ai dezamăgit!”. Consecința este că găsim cu greu puterea de a spune „nu” când suntem solicitați și ni se pare dificil să refuzăm pe cineva. Dacă, totuși refuzăm, apare vina: „Puteam să fac un efort și să ajut…”.

    Deseori suntem educați să nu (ne) tolerăm greșelile, așa cum suntem obișnuiți ca orice greșeală să atragă și o pedeapsă. În consecință, sunt șanse mari să fugim de confruntare, cât timp mesajul care ne răsună în minte este negativ la adresa propriei persoane. Este o mare diferență între „Ai făcut o greșeală” și „Ești un eșec”. Aceeași diferență este între „M-ai dezamăgit” și „Ești o dezamăgire”. Adevărul este că, în viață, îi mai și dezamăgim pe ceilalți.

    Vina trebuie asumată, nu împărțită

    Pentru relația cu noi, dar și cu cei din jurul nostru, este important să învățăm să trăim cu frustrarea provocată de sentimentul de vinovăție. În felul acesta, vom putea să acceptăm suferința produsă celuilalt (char dacă o înțelegem sau nu) și vom rămâne disponibili pentru a remedia situația atât cât stă în puterea noastră.

    „Soțul meu mi-a fost infidel, iar după ce am aflat întreaga poveste am traversat o perioadă foarte dificilă. Își ceruse iertare, mă întrebase ce poate să facă, dar adevărul este că nu există nicio intervenție care să vindece durerea și dezamăgirea. Apoi a început să spună că el nu mai suportă să îl învinovățesc și că, de fapt, eu nu vreau să îmi treacă.”

    Într-o astfel de situație, presiunea pusă pe celălalt „să îi treacă, să se vindece” ține de nevoia de a te ajuta pe tine să te simți mai bine și să faci pace cu ceea ce ai făcut – vrei să te ierte. Nu este despre celălalt. Nevoia de aici este ca cel vinovat să își tolereze sentimentul și să creeze spațiu pentru ca celălalt să își proceseze suferința. Vindecarea necesită, de cele mai multe ori, psihoterapie.

    Uneori, după o greșeală, căutăm motive de vinovăție și la celălalt, cumva îndreptățind acțiunile noastre și justificându-le. Un soi de „lasă că și tu…”. Acest joc prin care căutăm să aruncăm vina asupra altuia (pentru a ușura povara noastră) nu are niciun câștigător, soldându-se doar cu conflicte. Nu facem pași în direcția iertării, ci a adâncirii distanței dintre noi. În spatele acestui joc stă tot o etichetă greu de dus: „Nu sunt ok”.

    Frica de vinovăție

    Dacă în copilărie nu am avut un mediu familial securizant, dacă nu am avut părinți (în special mamă) disponibili emoțional și atenți la nevoile noastre, foarte probabil rolurile dintre noi și părinți s-au inversat. Respectiv, în loc să simțim că suntem importanți atât noi cât și nevoile noastre, am învățat că ceilalți sunt importanți (părinții) și să fim atenți la nevoile lor.

    Un stil de atașament anxios spune „Eu sunt ok atâta timp cât tu ești ok”, iar acesta se răsfrânge asupra tuturor relațiilor noastre de mai târziu. Putem ajunge să ne încadrăm sub umbrela de „people-pleasers” – cei care caută să fie mereu pe placul celorlalți. Cel mai mare dezavantaj fiind că ne vom simți vinovați dacă nu ținem cont de ceilalți.

    Evitarea sentimentului de vinovăție, pe care vom ajunge să îl anticipăm, chiar să îl simțim ca pe un disconfort, ne determină să luăm distanță de nevoile noastre. Practic, dacă avem de ales între noi și altul, îl alegem pe altul. În astfel de cazuri, vina este în regulă și, deseori, când ne simțim vinovați este un semn că „ne-am ales pe noi înșine”. Aș putea spune că e recomandat să învățăm să trăim cu această vină.

    „Părinții mei mă tot acuză că nu sunt ca alți copii care își ajută părinții financiar, care sunt disponibili mereu părinților. Am 35 de ani și în primii 24 de ani am stat cu ai mei, fiind un soi de persoană utilă prin casă. De la primul job, tata îmi lua toți banii din salariu pentru că trăiam în casa lor și trebuia să contribui. Mama încerca să ia mereu decizii în viața mea și aveam adevărate scandaluri dacă «o sfidam» făcând ce îmi doresc eu. Evident, la 24 de ani am evadat, pur și simplu. Nu am avut viață ușoară cu ei, dar încă mă simt vinovată că acum îmi văd de viața mea.”

    Acesta poate fi un exemplu de sentiment de vinovăție la copii, cultivat de părinți toxici care vor apela la astfel de manipulări pentru a obține ceea ce vor, respectiv împlinirea propriilor nevoi. Întrebarea este „Ce urmărește cel care vrea să te facă să te simți vinovat?”.

    Nu este o situație simplă, dar aici ne referim strict la sentimentul de vinovăție pornit din alegerea propriei persoane, a propriilor dorințe, a propriei autonomii. Sentimentul de vinovăție de aici este toxic și trebuie reinterpretat prin acceptarea faptului că suntem importanți, nevoile noastre contează și există o doză sănătoasă de egoism pe care avem nevoie să îl cultivăm. Învinuirile pe care le primim din partea altora pot fi încercări ca nevoile lor să primeze și refuzul de a ne acorda spațiul cuvenit.

    Puterea de a spune „nu” fără vină

    Recomand tuturor să identifice în ce situații apare sentimentul de vinovăție. Poate fi, așa cum spuneam, o etichetare negativă la adresa întregii noastre persoane sau o teamă de a nu-i pierde pe ceilalți dacă nu le facem pe plac. Dacă ești o persoană care spune că este mereu calmă și rareori se înfurie, sunt șanse ca și tu să fugi de sentimentul de vinovăție.

    Află însă că furia este o emoție sănătoasă și există metode de a o exprima fără a ajunge la agresivitate. Furia reprimată însă, duce la stres cronic și la numeroase probleme de sănătate. Așadar, între furie reprimată și vină, să alegem vina!

    Cultivarea unui dialog interior cu compasiune și bunăvoință la adresa noastră este utilă pentru a gestiona mai bine vina: „Ai greșit, dar îți poți cere iertare, poți întreba persoana cealaltă ce poți face pentru a îndrepta lucrurile”, „Doar pentru că ai făcut o greșeală, nu înseamnă că ești un om rău”, „Dacă nu vrei să muți mobila în weekend cu prietena ta, poți să refuzi, e ok să faci asta.”

    Deseori pentru a nu ne simți vinovați, nu refuzăm când cineva ne solicită o favoare. Refuzăm în cazuri extreme, din motive bine întemeiate, după ce, eventual, facem tot posibilul să ne ajustăm programul ca să fim disponibili. Și totuși, avem dreptul să refuzăm și pentru că „Nu am dispoziția necesară”.

    Acest lucru nu înseamnă că îl resping pe celălalt ci că am grijă de nevoile mele care sunt importante.

    În felul acesta ne putem selecta mai corect inclusiv persoanele cu care ne înconjurăm: cei care ne valorizează nu ne vor părăsi pentru un moment de indisponibilitate.

    Pentru ceilalți, disponibilitatea noastră nenegociabilă, care încalcă nevoile și limitele noastre personale, este un semnal de alarmă, iar cultivarea sentimentului de vinovăție, o metodă de manipulare.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook