Rănile din copilărie. Cum ți-a modelat viața relația cu părinții

    Anxietatea, lipsa de încredere în sine și agresivitatea sunt câteva dintr-o lungă listă de probleme pe care mulți adulți duc cu ei din anii copilăriei, din relația cu părinții. Când nu sunt vindecate și depășite, rănile din copilărie ne împiedică să ne iubim pe noi înșine și pe cei din jur, să evoluăm și să fim fericiți. 

    Abuzurile fizice, abandonul sau pierderea unui părinte sunt traume care ne urmăresc întreaga viață și au un impact emoțional copleșitor, care se răsfrânge în viața de adult. Dincolo de aceste experiențe traumatizante, de mare amploare, mai sunt însă și unele mai subtile, deseori ignorate, care „construiesc” adulți anxioși, depresivi, temători sau, din contră, agresivi.

    Experiențele din copilărie sunt asemenea temeliei unei case: când este construită cu grijă, trainică și solidă, casa va fi și ea puternică. Când copilăria este marcată de răni emoționale, avem toate șansele ca ele să ne urmărească pentru toată viața, fiindcă trecerea timpului nu ne vindecă problemele acumulate în primii ani ai existenței noastre. Mai mult, când nu le conștientizăm și nu le vindecăm, le putem transmite din generație în generație. 

    Ca să ascundem rănile din copilărie ne punem măști

    Părinții modelează identitatea copilului în primii ani de viață, înainte ca școala și societatea să își impună, la rândul lor, influența. În copilărie, mama și tatăl sunt grupul social care modelează stima de sine a copilului, inteligența lui emoțională, personalitatea și identitatea culturală. Toate acestea depind de modul în care părinții interacționează între ei și împreună cu copilul. Ei creează mediul în care acesta crește, iar când mediul nu este unul echilibrat, copilul nu va putea susține relații bune și nu se va dezvolta sănătos ca adult. 

    „Când o persoană se naște, ea este plină de viață, de energie vitală, are toate instinctele de supraviețuire foarte puternice și intacte. Un bebeluș nu trebuie învățat să ceară dacă îi este foame sau sete, pentru că știe deja să o facă. Deși nu știe să vorbească, bebelușul este foarte bine echipat să interacționeze cu mediul și să se exprime. Ulterior, de la un an la altul, el va înțelege și va răspunde mai mult sau mai puțin potrivit la aceste comunicări. Copilul se va adapta, va învăța ce este sau ce nu este potrivit să facă pentru a obține un răspuns la nevoile sale: de a simți că este important și contează, că este în siguranță, că este iubit, că se poate baza pe ceilalți etc. Ca urmare, fiecare dintre noi își dezvoltă în copilărie, involuntar și inconștient, niște strategii – moduri de a se comporta, moduri de a gândi, moduri de a fi sau nu în contact cu propriile emoții – care ne ajută să ne adaptăm și să funcționăm în relația cu cei din jur.”

    Psihoterapeut Bogdana Bursuc, de la cabinetul de psihologie Mind Institute, din București.
    Psihoterapeut Bogdana Bursuc, de la cabinetul de psihologie Mind Institute, din București.

    Aceste strategii sunt asemenea unor măști sau a unor personalități pe care le folosim când ne dăm seama că deranjăm lumea adulților dacă vrem să fim noi înșine. Un copil care nu primește afecțiune din partea părinților învață, de exemplu, că apropierea fizică și emoțională nu este adecvată. De teamă că va primi un refuz sau că nu va fi înțeles, el își va reprima sentimentele și chiar va respinge apropierea altor persoane. 

    Măștile ne protejează, ne ajută să devenim ceea ce vor ceilalți, dar, în același timp, ne deconectează de cine suntem noi cu adevărat, până la punctul în care avem chiar sentimentul că nu știm ce vrem sau cine suntem. Comportamentele „toxice” pe care le identificăm ulterior la vârste adulte sunt, de fapt, aceste strategii de supraviețuire pe care le-am dezvoltat din copilările și care ne-au ajutat la un moment dat. 

    „Fără a minimaliza impactul experiențelor trecute asupra vieții noastre, ceea ce ne aduce suferință în prezent este faptul că noi încă mai funcționăm pe baza strategiilor din copilărie. Indicatorul că nu mai sunt utile sau adecvate este chiar faptul că noi nu ne simțim bine sau că relațiile noastre suferă!”, mai spune psihoterapeutul.

    Cum scapi de „măști”? Identifică traumele emoționale

    Experiențele din copilărie ne urmăresc existența la vârsta adultă, iar cele negative nu doar că ne afectează calitatea vieții, dar pot influența și modul în care interacționăm cu propriii copii, fiindcă vom avea tendința de a-i trata în același mod în care părinții noștri ne-au tratat. Pentru a ne vindeca emoțional de rănile copilăriei, trebuie mai întâi să identificăm traumele și durerea acumulate în primii ani de viață și purtate adesea, prea puțin conștient, până la vârsta adultă.

    În relația cu părinții, există mai multe comportamente care reprezintă o sursă de răni emoționale pentru copii. Iată care sunt cele mai importante dintre ele:

    Lipsa de afecțiune. Încă sunt mulți părinții care merg pe principiul că un copil trebuie pupat doar noaptea, în somn. Fie pentru că se tem să nu devină un răsfățat, fie pentru că așa au fost crescuți ei, acești părinți își privează copilul de afecțiune, iar consecințele îl vor urmări toată viața. În viața adultă, el poate deveni dependent de o persoană care îi oferă atenția și iubirea după care a tânjit în anii copilăriei. Pe de altă parte, el poate avea și dificultăți în interacțiunile sociale și/sau în relația de cuplu, care pot merge până la ostilitate și agresivitate. 

    Când ne simțim iubiți de părinți în copilărie și ne bucurăm de afecțiunea lor, avem toate premisele să devenim adulți fericiți, observau cercetătorii de la University of Notre Dame în urma unui studiu realizat în 2015. Evoluția umană a schimbat nevoile copiilor în procesul de creștere și dezvoltare, iar afecțiunea fizică și emoțională a devenit una dintre cele mai importante cerințe, explică Darcia Narvaez, profesor de psihologie și unul dintre autorii cercetării. „Când nu le asigurăm copiilor ceea ce le trebuie, ei devin adulți cu aptitudini sociale și morale scăzute.”, spune specialistul în studiul citat. În plus, anxietatea și depresia sunt întâlnite mai frecvent în rândul adulților care nu au avut părinți iubitori, arată aceeași cercetare. 

    „Am crescut într-o casă în care nu îmi amintesc să fi auzit nici măcar în șoaptă un «Te iubesc!». Sunt copilul unor părinți care nu au știut sau nu au putut să-și exprime, verbal și fizic, afecțiunea pentru mine și pentru fratele meu mai mic. Aș putea număra pe degete îmbrățișările lor. Poate că au existat pe vremea când eram un bebeluș drăguț și cuminte, dar nu am asemenea amintiri de la vârste mai mari. Am 38 de ani acum, dar am rămas copilul care așteaptă mereu acel «Te iubesc!», care tânjește după îmbrățișări și sărutări. Problema și mai gravă este că am preluat și eu această dificultate de a mă exprima emoțional în relația de cuplu. Acest «Te iubesc!», care pentru unii vine natural, este cel mai greu lucru pe care trebuie să-l spun. Îl simt, iubesc, dar parcă îmi rămâne blocat în gât. Am fost rece în multe relații și cred acum că de aceea am fost părăsită de mai multe ori. Am ajuns la psiholog după ce am făcut o depresie și acum învăț cu ajutorul lui să îmi recunosc emoțiile și să mă deschid în fața celor dragi mie. Practic, la vârsta aceasta învăț să ofer afecțiune!”, povestește Ramona T., din București. 

    Neglijarea. Când părinții sunt acaparați de serviciu, când petrec prea puțin timp cu copilul sau când sunt fizic lângă el, dar au alte preocupări și îl neglijează, în mintea lui se insinuează teama de abandon și de singurătate. „Masca pe care încercăm să o creăm pentru a ascunde această rană este cea de dependent. Dependentul crede că nu poate să reuşească nimic singur şi că are nevoie de altcineva pentru a-l ajuta”, explică Lise Borubeau în cartea sa „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” (Editura Ascendent, 2018). 

    În opinia lui Borubeau, rana de abandon este sursa multor temeri în viața de adult: teama de a plânge sau de a fi considerat drept un copil mic, teama ca celălalt să nu plece, ca celălalt să nu fie de acord şi să ignore ceea ce s-a spus sau ce a cerut, teama de a i se spune nu, de a fi refuzat, de a nu fi susţinut aşa cum se aştepta, de a nu răspunde aşteptărilor celorlalţi. „Dacă vă recunoaşteţi în aceste frici, este un motiv bun să realizaţi că nu sunteţi voi înşivă şi că rana de abandon este cea care preia controlul”, mai spune autorul. 

    Umilirea. „Uite, colegul X a luat 10 la lucrare, tu de ce nu ai fost în stare?”. Este doar una dintre metodele de umilire la care mulți dintre părinți apelează având convingerea că este o strategie de a motiva copilul să performeze. În realitate, comparația nu face decât să dezaprobe comportamentul copilului, iar el o va percepe ca pe o umilire: „Nu sunt în stare, nu sunt la fel de inteligent precum colegul X, părinților mei le este rușine cu mine, ar fi mândri să aibă un copil precum X.”

    Lista etichetelor pe care mulți copii le-au primit de la părinți începe adesea din primii ani de viață, cu acel „Nu ești cuminte!”, „Ești un copil rău!”, „Nu știi nici măcar să mănânci!”, „Ești în stare măcar să te îmbraci?”. Mai târziu, când grupul social devine important pentru copil, umilirea în public creează răni emoționale adânci. 

    Copilul umilit, ridiculizat, comparat, lezat sau rușinat simte dispreț și lipsă de apreciere din partea părinților. Judecățile de valoare, etichetele negative, criticile și comparațiile cu care a crescut îl vor determina pe copilul devenit adult să nu se placă pentru cine și cum este, să se lupte întreaga viață cu neîncrederea, să fie în dezacord cu el însuși, să nu se accepte și iubească suficient. Toată tensiunea acumulată în copilărie se va revărsa asupra celor din jur, fiindcă adultul umilit în copilărie va critica, va judeca și va jigni, la rândul său. 

    „Am trăit în epoca în care părinții habar nu aveau ce dureros poate fi pentru un copil să fie comparat cu altul, mai bun. Ei credeau, probabil, că așa ne motivează și știu că mulți făceau așa, auzeam asta la prietenii mei. Îmi amintesc și acum că eram gelos pe un copil din vecini pentru că mama îmi spunea că el știa literele și eu nu, că el spunea «Sărut-mâna!» vecinelor și eu nu sau că el lua note mai bune la școală. Aveam aproape aceeași vârstă, învățam în clase diferite în aceeași școală și îl uram din tot sufletul fără ca el să-mi fi făcut ceva. Copil fiind, gândeam că din cauza lui îmi spuneau ai mei că nu sunt capabil să învăț bine, că nu sunt politicos sau că i-am făcut de râs la ședința cu părinții. Până în adolescență, încercam mereu să-i mulțumesc și chiar făceam eforturi, dar cumva, lucrurile nu ieșeau așa cum voiam și tot o dădeam în bară. Ca adolescent, am fost un răzvrătit, am început să ripostez când mă jigneau, îmi spuneau că nu sunt capabil de nimic și că voi fi un ratat. Am făcut facultatea pe care și-au dorit-o ei, dar nu am profesat niciodată în domeniu. De fapt, multă vreme nici nu am avut un domeniu al meu, am schimbat joburile ca pe șosete. Nu mă simțeam stăpân pe niciunul, nu aveam încredere în mine că pot să fiu bun la ceva anume. Am stat fără serviciu aproape un an, timp în care am fost nevoit să le cer bani chiar părinților. Le-am confirmat că sunt ratatul care mă credeau, iar asta m-a băgat în depresie. Omul echilibrat și puternic de azi am devenit datorită unei prietene psiholog”, povestește Liviu Mitran (43 de ani), din București. 

    Lipsa de autonomie. Recunoaștem în această categorie părinții hiperprotectori și pe cei autoritari, care nu lasă copiilor posibilitatea de a lua decizii. Copilul privat de autonomie corespunzătoare vârstei nu este lăsat să mănânce și să se îmbrace singur. Apoi, la școală, părinții decid pentru el activitățile extracurriculare, programul îi este controlat strict și nu i se permite să ia nici măcar mici decizii pentru el. Acesta este copilul a cărui profesie este „dictată” de părinți, pentru ca apoi să realizeze că nu este în acord cu dorințele și aptitudinile sale reale. 

    Copilul sufocat de grija și atenția părinților și privat de dreptul de a fi autonom are un risc mare să devină un adult incapabil să ia decizii, cu probleme de adaptare la locul de muncă și egoist în relațiile personale. 

    Nu rămâne captiv în trecut

    Sunt mulți cei care au crescut cu astfel de comportamente ale părinților, dar nu toți rămân cu răni emoționale. Unii dintre ei reușesc să se analizeze, să reflecteze asupra relației cu părinții, să înțeleagă cum le-a afectat ea viața și chiar să facă singuri schimbările care le-au readus echilibrul pierdut în copilărie. Alții rămân neschimbați, asemenea unor copii nefericiți captivi în trupuri de adulți. 

    „Bineînțeles că nu putem schimba trecutul și nici pe cei din trecutul nostru. Nici nu are sens să încercăm. Ce putem face, însă, este să începem să trăim mai conectați la mediul și la contextul prezent. Spus așa, sună simplu, dar este un proces în care suntem capabili, ca adulți, să ne angajăm sau nu. Acest proces începe pentru unii dintre noi spontan, conștientizând singuri că nu este bine pentru noi ce se întâmplă și ne luăm angajamentul să trăim diferit. Alții dintre noi avem șansa de a întâlni oameni diferiți, minunați, care ne oferă încredere și siguranță și atunci ușor, ușor, începem să ne dăm voie să fim noi înșine. Uneori, o resursă în acest proces este psihoterapia.”, mai spune  Bogdana Bursuc. 

    Decide cine vrei să fii

    Când nu ai avut o relație bună cu părinții, îți vei propune hotărât că vei fi altfel decât ei. Mulți dintre cei care au rămas cu răni din copilărie își spun: „Nu vreau să ajung să țip la copiii mei cum o făcea mama!” sau „Nu vreau să lipsesc din viața copiilor mei, așa cum făcea tata!”.
    Ramona și-a făcut și ea o astfel de promisiune: „Cred că părinții mei au fost învățați și ei, la rândul lor, să ofere afecțiune cu porția, ca nu cumva să crească un copil răzgâiat. Ca mine sunt mulți din generația mea, dar mi-a luat mult timp să accept că părinții mei au rămas blocați în mentalități de pe vremea bunicilor, crezând, probabil cu multă convingere, că aceasta este calea cea mai bună pentru a avea copii puternici. Generația de acum știe că lipsa afecțiunii în copilărie lasă traume emoționale și eu mi-am promis că le voi oferi copiilor mei toată iubirea de care sunt capabilă!”, spune ea. 

    Psihoterapeutul Bogdana Bursuc atrage atenția că astfel de promisiuni sunt, mai degrabă, o capcană care ne îndepărtează de scopul nostru real, adică de vindecarea de trecut.
    „Mai degrabă decât să te definești ca adult în funcție de fricile tale din copilărie, decide cum vrei să fii în funcție de valorile tale, de modelele pe care le apreciezi sau de exemplul pe care îți dorești să îl oferi copiilor tăi.”, spune psihoterapeutul. Altfel, îți vei consuma o mare parte din energie încercând din răsputeri să nu semeni cu părinții tăi, pentru că nu vrei să repeți istoria copilăriei tale, dar fără să descoperi exact cine ești tu.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook