Workaholism: calea greșită de a te simți împlinit

Ești foarte ocupat/ă cu jobul tău și viața personală cade în plan secundar sau… lipsește cu desăvârșire? Îți place să muncești, să te implici în noi proiecte, să petreci multe ore la muncă sau chiar să ai 2-3 joburi în paralel? Munca în exces este semnul unei dependențe, dar și a unor nevoi nesatisfăcute. Calitatea vieții noastre depinde de modul în care îmbinăm viața profesională cu cea personală și relația cu noi înșine. Preferabil, să existe o distribuire egală a timpului, interesului și energiei în toate cele trei sectoare. Desigur, echilibrul permanent este imposibil, dar ajustările, atunci când apar dezechilibre, sunt posibile. Ce te împiedică să le faci?

Ce este dependența de muncă (workaholism)?

Termenul de workaholism a apărut în 1971, când psihologul Wayne Oates l-a și descris drept „constrângerea sau nevoia incontrolabilă de a munci neîncetat”. Cercetările care au urmat au tot încercat să schimbe definiția, sau modul de a măsura workaholismul, fiind considerat o dependență de muncă, o patologie, un sindrom alimentat de un apetit crescut pentru muncă și implicare în muncă fără a resimți și o plăcere pe măsură. Alții îl numesc ca fiind boala organizațiilor din ziua de azi.

Să vorbim despre efectele negative? Nu de mult, pe site-ul BBC, workaholismul a fost readus în atenția publicului ca adânc înrădăcinat în cultura japoneză, cu efecte mortale. „Karoshi” este termenul care definește decesul cauzat de munca în exces. Vorbim aici de „performanțe” precum 37 de ore de muncă neîntreruptă repetate de mai multe ori lunar sau 100 de ore de somn pe lună.

Dar nu trebuie să mergem atât de departe cu exemplele, și noi știm ce înseamnă burnout deja. Și ce efecte are. Este suficient să ne gândim la workaholism ca domeniu în care ne investim toate resursele, lăsând prea puțin sau niciun loc relației cu noi înșine și persoanele semnificative din viața noastră.

Dependența de muncă este o evadare, o distanță pe care o menținem față de emoțiile dificile cu care ne confruntăm, față de un sentiment al lipsei de valoare care, în absența muncii ar deveni mai copleșitor, față de relațiile din jur în care fie există probleme pe care nu știm sau simțim că nu avem abilitatea de a le rezolva, sau pe care nu știm cum să le gestionăm. Munca în mod compulsiv menține distanța față de noi, în primul rând.

Este evident pentru ce muncești, dar pentru ce trăiești?

O mică analiză a vieții noastre personale ne poate ghida în descoperirea acelor bariere „ascunse” care ne împing în zona profesională ca fiind „ceea ce ne dorim”.

Există persoanele dornice de a acumula, de a-și satisface nevoia unei vieți îndestulate pe plan material. Nu e nimic greșit, nu? Ne dorim un anumit confort, așa cum ne dorim multe alte lucruri cu care suntem asaltați informatic direct sau indirect. Dar astfel de nevoi înseamnă venit pe măsură, înseamnă mai multă muncă, mai mult timp dedicat jobului.

Există însă și mulți dintre noi dornici de perfecționare într-un anumit domeniu, dornici de a acumula mai multe cunoștințe, ba chiar de a testa domenii diferite, uneori în paralel, dornici de afirmare profesională. Din nou, nimic rău în a fi pasionat de munca ta, ba chiar este recomandat să îți facă plăcere. Dar unde tragem linie? Unde devine o dependență?

De multe ori, munca și performanța sunt lucrurile pentru care, încă de mici, am primit atenție, apreciere, recunoaștere. Sunt instrumente care ne-au ajutat să obținem satisfacerea unor nevoi, prin urmare am învățat bine, am avut note mari, am făcut performanță. La maturitate, rămânem în același scenariu pentru că avem încredere în el. Este testat și știm că funcționează. Așa obținem ce avem nevoie deși, nevoia noastră reală nu are legătură cu munca neapărat.

Dependența de muncă (workaholism) este menținută de beneficiile pe care nu știm cum (sau ne e teamă să încercăm) să le obținem altfel: stima de sine crescută, sentimentul de control, sentimentul unui sens, al unui scop, apartenența, recunoașterea meritelor și a valorii, etc. Mulți dintre noi ne agățăm de nevoia de control, fie ea și iluzorie, iar domeniul profesional este cel în care putem deține în cea mai mare parte controlul, comparativ cu celelalte domenii specificate anterior (personal și relația cu sine). Practic, toate beneficiile pe care le obținem, ne ajută să ne simțim (mai) împliniți. Să ne întrebăm, așadar, de ce nu obținem aceeași satisfacție în plan personal sau în relație cu noi înșine.

Workaholismul o dependență pozitivă?

Dependențele sunt împărțite în nocive și pozitive. Este evident că vom vorbi despre dependențele de alcool, droguri sau jocuri de noroc ca fiind nocive ținând cont de efectele observabile cu ochiul liber pe care le au asupra sănătății noastre și asupra calității vieții. Există însă și dependențe considerate pozitive precum sportul sau hobby-urile practicate intensiv. Referindu-ne la dependența de muncă, lucrurile nu stau chiar simplu. Dacă ajungem în burnout, din nou, rezultatul este ușor observabil și putem spune că este o dependență nocivă. Dacă ne distanțează de persoanele semnficative din viața noastră, din nou impactul muncii asupra vieții este unul negativ. Dacă însă, evoluăm profesional și există o recunoaștere a meritelor, poate fi o dependență pozitivă, nu? Cu toate acestea, folosim în continuare termenul de „dependență”. Oare cât de bine să ne fie?

Cât timp din punct de vedere social vom fi lăudați și admirați pentru capacitatea noastră de a munci sau chiar rezultatele obținute prin muncă, și încurajați astfel să nu schimbăm nimic, doar de noi va depinde când vom spune stop și vom limita orele dedicate serviciului. Din când în când, familia, partenerul sau prietenii sunt cei care ne vor atrage atenția.

De ce apare dependența de muncă?

Ai avut o copilărie fericită? Mary Karr, deși nu este psiholog, ci poetă și eseistă, spunea la un moment dat că „orice familie cu mai mult de un membru este disfuncțională”. Și, mai în glumă, mai în serios, cam are dreptate. Când vine vorba despre copilărie, nu există „povestea ideală”.

„Orice familie cu mai mult de un membru este disfuncțională.”

Mary Karr, poetă și eseistă

Toate adicțiile, fie ele nocive sau pozitive, au în spate dereglări emoționale produse de lipsuri, abuzuri sau traume încă din copilărie. Foarte probabil, o parte dintre voi, veți spune că nu ați avut o copilărie cu abuzuri, iar asta se datorează faptului că identificăm drept abuz formele mai evidente ale acestuia: fizic, sexual, verbal. O formă de abuz subtilă și extrem de nocivă asupra copilului este însă și neglijarea. (Un semnal de alarmă pentru workaholicii care au copii.)

Neglijarea vine din lipsa de disponibilitate a părintelui sau părinților, din absența lor fizică sau emoțională din relația cu copilul, din incapacitatea de a fi conectați la nevoile celui mic și a le răspunde corespunzător. Neglijarea vine și de la părinți care au fost preocupați cu munca (de voie sau de nevoie), iar acest lucru a redus semnificativ atât timpul petrecut cu copilul, cât și resursele pentru a-i acorda atenția necesară lui. Pe scurt, când vii obosit de la serviciu nu prea mai ai chef și energie pentru nimic.

Nu e neapărat de blamat, întrucât deseori există nevoia reală de a fi la muncă tocmai pentru a ne susține familia financiar. Dar un copil neglijat va interioriza emoția lui în legătură cu părintele absent și va da o interpretare proprie situației, fără legătură cu realitatea. Respectiv, copilul chiar dacă va înțelege rațional că „mama trebuie să muncească”, va trăi emoțional „mama pleacă și nu este lângă mine”. Sau tata. Copilul învață să se bazeze mai mult pe sine, decât pe alții, încercât astfel să „preia controlul”. La maturitate, deseori, rămâne în același scenariu al părinților, punând munca pe primul loc.

Vorbim despre copiii care s-au maturizat repede, despre cei care au ajuns să imite un rol de părinte, despre cei care au fost „cuminți” și și-au înțeles părinții. Astfel de copii, care nu primesc din partea părinților suficient de multă atenție și afecțiune, vor avea aceeași interpretare asupra realității ca orice copil abuzat: „probabil este vina mea, probabil asta merit”. Și atunci, dacă suntem convinși că nu ne putem baza pe cei din jur, unde găsim apreciere, atenție, recunoaștere? La muncă.

La dependența de muncă ajung și copiii ai căror părinți le-au oferit mai multă atenție, afecțiune, interes atunci când au avut performanțe școlare. Astfel „munca” a devenit un mijloc de a-ți satisface anumite nevoi, de a primi din partea celorlalți recunoaștere.

Un alt exemplu este cel al copiilor cu părinte sau părinți alcoolici. Astfel de copii dezvoltă perfecționismul (ca un comportament de mulțumire a părinților) iar mai târziu, el se va manifesta și în muncă, fiind aceia care își asumă sarcini dificile, proiecte în plus, care vor să facă totul cât mai bine indiferent de costurile personale.

Astfel de copii cresc cu o carență afectivă manifestă în relațiile intime cu alții (relații de cuplu, de prietenie). Abilitățile lor sunt mult reduse în astfel de relații întrucât experiența lor de viață le arată că nu se pot baza prea mult pe ceilalți. Ei sunt adulții evitanți de mai târziu, sau persoanele dependente de muncă – singurul domeniu în care au control, cel în care lucrurile depind în mai mare măsură de ei. Domeniul în care sunt văzuți și pentru care sunt recunoscuți. Ajung să își confunde propria identitate cu rolul profesional. Ng, Sorensen, Feldman (2007), în studiile lor privind dependența de muncă subliniază că workaholicii sunt satisfăcuți de actul în sine întrucât îi liniștește și neutralizează emoțiile, dispozițiile sau senzațiile inconfortabile (anxietate, vină, rușine, stimă de sine scăzută) care apar atunci când nu muncesc („Mă simt vinovat/ inutil atunci când nu muncesc”).

Workaholism. Motive pentru care „nu ai timp” pentru viața personală

Nu devalorizăm munca în acest material. Cu certitudine beneficiile ce decurg din exercitarea capacității profesionale sunt multiple și deloc de neglijat. Să luăm în calcul depresiile cu care se confruntă un număr mare de persoane odată cu pensionarea… Este important să fim activi, să simțim că aducem o contribuție prin munca noastră, să fim parte integrantă dintr-un mediu profesional. Cum spuneam, reprezintă un domeniu semnificativ al vieții. Dar cu cât investim mai mult aici, neglijând alte aspecte, cu atât este mai mare pericolul de a fi destabilizați de o răsturnare de situație (pierderea jobului, boala și inabilitatea de a munci, pensionarea sau chiar o pandemie care ne limitează accesul la muncă). Pentru că atunci când dispare rolul profesional, nu ne mai regăsim nicăieri. Nu am investit în relațiile noastre, nu știm să petrecem timp cu noi înșine, nu ne găsim nicio ancoră.

Deseori ne spunem că „asta este situația”, suntem împovărați de sarcini la serviciu, dar nu avem ce face. Reacționăm în propria viață ca și cum deciziile nu ne mai aparțin. Dacă te ajută la o reorientare a energiei și preluarea controlului asupra propriei vieți, află că atunci când spui „nu am încotro, nu pot să fac nimic” adopți postura de victimă. Cu siguranță nu ești una!

Timpul pentru o viață personală ni-l vom acorda atunci când acceptăm incertitudinile care pornesc din relația cu noi înșine și persoanele semnificative. Nu deținem nicăieri pe cât control vrem sau visăm noi să avem. Putem controla cel mult ce ține de noi, de emoțiile noastre, de așteptările pe care le avem și alegerile pe care le facem. În toate celelalte relații, deținem tot atâta control cât și celălalt. În toate celelalte relații trebuie să ne asumăm faptul că suntem vulnerabili, iar asta deseori sperie mai tare decât pandemia COVID pe care (încă) o traversăm. Nimeni nu vrea să accepte vulnerabilitatea (doar vrem să fim puternici, nu?), dar ca să o citez pe Brene Brown (profesor, cercetător) „Spune-mi un act de curaj care nu este pornit din vulnerabilitate”. Este un act de curaj și înțelepciune să nu mai punem semnul egal între rolul profesional și valoarea personală.

Idei pentru „workaholici”

Nu voi da sfaturi, pentru că fiecare știe ce este mai bine și potrivit pentru viața lui. Dar las în încheiere câteva idei pentru cei care pot spune despre sine „sunt workaholic”.

În primul rând conectarea emoțională autentică nu va veni niciodată de la job, iar o astfel de conectare te ajută să îți depășești orice nesiguranță exprimată sau ascunsă cu dibăcie. Conectarea emoțională ne crește calitatea vieții, ține la distanță sentimentul de însingurare și diminuează nevoia de a ne dedica exclusiv muncii. Pentru a o găsi, ai nevoie de timp pentru tine, de energie și efort investite în relațiile cu ceilalți (de cuplu sau prietenie).

Emoțiile pe care le eviți îți sunt utile pentru a te cunoaște și înțelege pe tine. Ele încearcă să îți comunice ceva. Când ai o emoție dificilă, renunță la stereotipii precum „treci peste asta”. Singura cale de a trece este doar „prin”, nu „peste”. Dacă nu crezi, poți citi studii despre somatizarea emoțiilor reprimate și ce efecte au pe termen lung. Îți recomand cartea lui Gabor Mate „When the body says no”. Prin urmare, nu mai evita să stai cu ceea ce simți, ascunzându-te în muncă.

Fă un exercițiu și gândește-te ce ai vrea să scrie pe piatra ta de mormânt? Cum ai vrea să rămâi în amintirea celgorlalți? Ce te-ar defini în câteva cuvinte? Cu certitudine nu te atrage un mesaj precum „Păi… a muncit mult”.

Criza pe care am traversat-o odată cu prezența coronavirusului ne-a forțat să fim mai atenți la viața personală și relația cu noi înșine. În carantină, celor dependenți de muncă le-a fost dificil să se confrunte cu aspecte ale vieții pe care le-au evitat: relația cu sine, relația de cuplu, relația cu familia de origine, sistemul social de suport (prietenii, amicii), adâncind temerile și nesiguranța. Dar deși au trăit stres, teamă, neliniște, panică, frustrare, aceștia pot învăța de aici câteva lecții despre lucrurile importante care necesită mai multă disponibilitate din partea lor. Până la urmă și pentru a fi performanți la muncă avem de învățat. Și în relații putem aplica aceeași rețetă. Relațiile sănătoase nu apar fără efort și muncă susținută.

Dependența de muncă este o fugă cosmetizată. Și alcoolicul fuge, chiar dacă nu știe asta. Fuge de trăirile dificile și copleșitoare cărora nu le poate face față. Uneori, nici nu le poate explica. Alcoolul este anestezia de care are nevoie pentru a se deconecta de la ele. La fel face și un workaholic. Redozează acest drog și caută în tine ce aspecte ai vrea să repari, să vindeci, să îmbunătățești. Întreabă-te: „Eu de ce fug?”.