„Toată viața mea am fost un people pleaser, până am căzut într-o depresie profundă.” O poveste despre invidie, rușine, neputință și mici progrese prin terapie

Scris de: Raluca Cristian

Sabina are 35 de ani. Când a epuizat toată energia pe care o direcționa ca să le facă celorlalți pe plac, a intrat în depresie și s-a apucat de terapie. Mai târziu, soțul ei a trecut prin ceva asemănător. În timp ce pe ea nimeni nu a înțeles-o, lui toți i-au fost alături. La început s-a bucurat pentru că-l poate sprijini pe soțul ei, însă, în timp, a apărut și altceva: invidia.

„Citesc deseori articolele voastre, dar azi m-am oprit asupra celui despre invidie și am reflectat, m-a ajutat să mă văd cu mai multă compasiune și blândețe și să nu mă judec pentru ceea ce simt.

Toata viața mea am fost un people pleaser (n.r. – persoană care pune nevoile altora înaintea nevoilor proprii, poți citi aici mai multe) până când nu am mai putut și am căzut într-o depresie profundă. Terapia m-a ajutat să înțeleg că doar eu puteam să mă vindec și am început încet-încet să mă descopăr. Despre acele zile îmi amintesc singurătatea și neputința de a schimba ceva, copleșirea și sentimentul că nimeni nu înțelege. Mi-era rușine că vreau să mor având doi copii și o viață aparent împlinită.

Soțul meu îmi zicea deseori că mi s-a urât cu binele, că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, pentru casă, mașină, vacanțe, bani, copii, dar eu uram totul. Nimic din ce aveam nu alesesem eu, ci făcusem doar să se întâmple, pentru că așa e bine.

Într-un final, am realizat că era necesară o lovitură ca asta pentru a mă vedea pe mine și pentru a mă schimba eu, ca viața și relațiile mele să fie diferite și ca să simt că trăiesc, nu doar că am… ceva.

Și, în singurătatea asta, chiar dacă am pierdut job, familie de origine, prieteni, vacanțe, bani, m-am regăsit.

Până când a intrat și soțul meu în depresie. La început, m-am gândit că mă bucur pentru el, și el avea nevoie de o lovitură ca să se poată desprinde de ceea ce, de fapt, era doar imaginea lui și nu sinele lui autentic. M-am bucurat că am putut fi alături de el în acest proces dureros, m-am bucurat că îl pot înțelege și că nu trebuie să facă față singur provocărilor. M-am bucurat când a avut curajul să povestească prietenilor și că nu i-a fost rușine, așa cum mi-a fost mie. M-am bucurat că părinții lui au fost alături de el, nu cum au fost ai mei, care m-au adâncit mai mult în întuneric. M-am bucurat că pot să mă ocup de copii și de treburile casnice, ca el să se poată concentra pe sine. M-am bucurat că mi-am luat încă un job pentru ca el să fie mai relaxat și să nu simtă presiunea de a lucra în starea în care se afla.

…și atât m-am tot bucurat, încât am ajuns să îl invidiez și să fiu răutăcioasă. Și atât m-am tot bucurat, că am ajuns din nou să uit de mine pentru alții, să mă copleșesc cu muncă și sarcini, copii și job, până am ajuns să îi reproșez banalități care îi făceau rău și mă secau și pe mine pe dinăuntru.

Mă gândeam cât de nedrept este. De ce eu a trebuit să fiu singură în toată perioada aceea și a trebuit să îi pierd pe toți, și acum el are tot sprijinul din lume și tot eu sunt cea care trebuie să se sacrifice? Cât de nedrept mi se părea! Cât de puțin a durat momentul meu de glorie în care, în sfârșit, am contat pentru mine!

Iar acum… sunt din nou la început de drum. Văd soluția. Am nevoie să mă întorc la mine și să îl las pe el în procesul lui. Dar salvatorul din mine, off, cât de puternic este! Invidia asta, cum că el merită și eu nu merit să am pe cineva alături, acea singuratate care tot revine… Este greu, însă acum văd și lumina acolo, undeva departe.”

Asta a scris Sabina completând formularul Spune-ți povestea de pe site-ul nostru, iar mărturisirea ei ar fi putut să fie un articol de sine stătător. Totuși, am vrut să aflăm mai multe, să înțelegem mai bine de ce se consideră un people pleaser, de ce nimeni nu i-a fost alături când a intrat în depresie, cum a fost parcursul ei terapeutic și cum i s-a modificat relația de cuplu odată cu invidia, în speranța că toate aceste detalii pot ajuta și pe altcineva.

Viața „părea construită pe un castel din cărți de joc”

Sabina are 35 de ani și locuiește în Cisnădie, lângă Sibiu. Prima dată s-a căsătorit la 22 de ani, dar a divorțat la 25, iar din acea relație are un fiu de 12 ani. În scurt timp a intrat într-o relație cu Adi, cu care s-a și căsătorit la 30 de ani și cu care are un fiu de aproape 3 ani.

După ce a născut, a intrat în concediu de creștere a copilului, dar nu oricum. A continuat să muncească, atât la firma ei de consultanță în management, cât și în asigurări. Și tot în cei doi ani de concediu de maternitate s-a și mutat cu familia la casă, iar responsabilitățile legate de construirea și amenajarea locuinței au picat, în mare parte, tot în sarcina ei. „A fost efectiv prea mult.”

Semne că ceva nu e bine erau, totuși, dinainte. După căsătorie, în 2019, în preajma Crăciunului, Sabina și Adi au fost într-o super-vacanță în Thailanda, cu un grup extins de prieteni, printre care se aflau și părinții lor. Din nou, ea a fost cea care a organizat totul, iar când a ajuns acolo, în acel loc pe care îl descrie ca fiind de vis, a realizat că nimic din ce are nu e solid, că viața ei e una foarte fragilă și că nimic nu e suficient de bun.

„Acolo mi-am dat seama că viața asta pe care mi-am clădit-o atât de perfectă, în care eu aveam succes și bani și o familie faină părea construită pe un castel din cărți de joc, adică pe o bază foarte fragilă. În acea vacanță, în care am fost împreună cu părinții mei, mi-am dat seama de nevoia mea de atenție și de validare din partea lor. Parcă nimic nu era suficient de fain sau de plin de succes în viața mea încât să zică: uite ce faină-i familia ta, uite ce bine ai ajuns, ce ne bucurăm pentru voi!”, își amintește Sabina.

Câteodată, în fotografii, viețile celorlalți pot să pară perfecte. Niciodată nu știm cu ce greutăți se confruntă în realitate. Sabina cu soțul ei și fiul cel mare, în vacanța din Thailanda.

Și, deși se presupune că ar fi trebuit să se întoarcă mai odihnită și mai plină de vitalitate din vacanță, s-a întors cu tot felul de probleme de sănătate: dereglări menstruale, parodontoză, dureri de spate cronice. Mai târziu a aflat că ceea ce i se întâmplase era că a somatizat tot felul de probleme emoționale, iar în vara lui 2020 a trecut prin mai multe intervenții chirurgicale.

„Am primit vestea cu bucurie, însă imediat după m-a cuprins anxietatea.” Al doilea copil

Sabina avea totul planificat: se căsătorește, merge în luna de miere, după care ea și soțul ei încearcă să aibă un copil. Al doilea pentru ea, primul pentru el. Doar că, după vacanța care a pus-o pe gânduri și după problemele medicale, și-a pus întrebarea dacă mai vrea, într-adevăr, un alt copil.

„I-am spus soțului meu că: Uite, cred că nu mai vreau un copil, ar fi mai bine să rămânem așa, viața noastră e ok, avem bani, putem călători, suntem liberi, nu mai vreau să mă leg. El a reacționat foarte urât, a zis: Ok, și atunci noi pentru ce trăim? Primul tău soț a meritat un copil, eu nu merit un copil? A fost așa o chestie foarte aiurea. Într-adevăr, noi discutaserăm întotdeauna să avem un moștenitor comun, iar el nu mai avea copii dinainte”, mărturisește Sabina.

Împreună au ajuns la un consens: nu se vor proteja cât timp vor merge în vacanță în Grecia și, dacă va rămâne însărcinată, se vor ține de planul inițial; dacă nu va rămâne însărcinată în Grecia, la întoarcerea în România va lua contraceptive și vor renunța la ideea de copil.

Dar la sfârșitul lui 2021 a aflat că e însărcinată: „Am primit vestea cu bucurie, însă imediat după m-a cuprins anxietatea. Urma să rămân fără job, de fapt, tatăl meu, cu care aveam o colaborare, mi-a desfăcut contractul, și de la stresul lipsei de bani, lipsei stabilității, această sarcină a devenit o greutate”.

Din nou, Sabina s-a descurcat. S-a angajat în firma ei, ca să poată beneficia de concediu de creștere a copilului, a făcut un curs de trading și a multiplicat puținii bani pe care-i mai aveau, între timp l-a născut pe fiul ei mai mic și, în sfârșit, părea că totul începea să fie cât de cât ok.

**„Mi-am asumat cu bucurie rolul acesta de utilă și bună la toate”**

Cam la două luni după ce a născut, Sabina și soțul ei și-au propus să se mute din apartament la casă, iar mutarea – de principiu una de bun augur, care ar fi trebuit să le crească gradul de confort – a venit cu mult efort din partea ei. Din nou.

„Când am început să lucrăm la casă a fost horror. Non-stop cu constructorii, cu furinzorii, trimiteau materiale care nu corespundeau, trebuia să le trimit înapoi, a fost extraordinar de solicitant, mai ales cu un copil mic și cu copil mai mare, care intrase în clasa cincea. A fost o perioadă foarte dificilă”, spune ea.

Chiar dacă și soțul ei s-a implicat mult în acea perioadă și mai mergea și el pe șantier, el avea și un job full-time și nu prea avea timp. În plus, nici nu avea atât de multe cunoștințe în construcții ca Sabina, care colabora de multă vreme cu firme din domeniu. Prin urmare, pentru că se pricepea și la construcții, și la acte și pentru că-i place și designul, și-a asumat prea multe sarcini de una singură. Și, chiar și atunci când Adi, soțul ei, avea câte-o idee, nimic nu se punea în practică fără ea: „Nu a luat nicio decizie fără mine, cel mai probabil pentru că nu-i dădeam eu voie, aveam nevoia asta de control supremă”.

Sabina și soțul ei au aceeași vârstă. Cu toate acestea, întotdeauna ea a fost cea mai responsabilă dintre ei, spune Sabina. Pur și simplu, ea și-a asumat un rol de adult în relație, ținându-l pe el în rolul de copil, la care nu renunțase vreodată cu adevărat de când plecase din casa părinților.

„Relația noastră a fost așa întotdeauna. El a fost ca un copil pentru mine, așa a fost crescut, iar eu mi-am asumat cu bucurie rolul acesta de utilă și bună la toate. Mi-am dat seama abia recent că asta făceam cu toată lumea, nu doar cu el – și cu prietenii mei, și la serviciu, și cu părinții mei, cu toți.”
Sabina

Și dacă era nevoie, și dacă nu, ea prelua foarte multe responsabilități de la toată lumea. „Și în casă așa era. Eu găteam, eu mă ocupam de curățenie, de facturi, de copii, de teme, de cel mic. Cred că așa mi-am ales anturajul toată viața, cumva să fiu eu mereu în control”, mărturisește Sabina și adaugă că și acum, la un an și ceva de când a început un proces psihoterapeutic, tot îi e greu să lase pe altcineva să se ocupe de anumite lucruri. Puterea obișnuinței.

„Mi-am dat seama că sunt în depresie”

În urmă cu doi ani, Sabina și familia ei s-au mutat, în sfârșit, în noua casă. Imediat a urmat prima aniversare a fiului cel mic și, deși ea nu voia un eveniment mare, la insistențele părinților, a organizat și botezul. Dintr-un eveniment lejer, cum își dorea și își imagina că va fi, a ajuns din nou la ceva cu multă lume și multă muncă de organizare, deci ceva – din nou – obositor. La scurt timp după aniversarea combinată cu botez, au plecat într-o altă vacanță, în Bulgaria.

„Acolo mi-am dat seama că sunt în depresie”, spune Sabina, „era superb, eram la un hotel de 5 stele, cu tot ce vrei, all inclusive, numai să ne odihnim, dar în a doua dimineață m-am trezit devreme, de la 5.00, am ieșit pe balcon – se vedea așa frumos la răsărit, marea, plaja goală, pescărușii, era spectaculos – și am început să plâng, aparent fără niciun motiv, și pur și simplu m-am uitat în jos, eram la etajul 5, și mă gândeam: Ok, dacă mă arunc de aici, oare mor sau doar mă lovesc? A fost un gând foarte lucid despre moarte, primul gând”.

S-a scuturat de gânduri și s-a adunat, a încercat să facă față vacanței și, mai departe, vieții, dar pe parcursul verii din 2022 starea ei psihică s-a agravat, într-un amestec de oboseală și lipsă a poftei de viață, de vitalitate.

„Un mediu de instabilitate, un abandon continuu.” Copilăria

Dacă stai să îi asculți copilăria, nici nu e de mirare că Sabina a devenit un adult ultra-responsabil și care își ia foarte multă validare din ceea ce face pentru ceilalți, că e un people pleaser. S-a născut în Târgu Secuiesc, în județul Covasna. La 1 an și două luni, a fost dusă la bunici și a făcut primul an de grădiniță acolo. La 4 ani, a revenit în sânul familiei și a devenit clasicul copil cu cheia de gât.

Dintotdeauna, tatăl ei a fost mai mult plecat în străinătate, iar mama ei, care pe-atunci lucra în schimburi la o fabrică, o ducea să doarmă ba pe la un vecin, ba pe la altul, dacă programul nu îi permitea să stea acasă seara. „A fost un mediu de instabilitate, de lipsă totală de atenție, de iubire, un abandon continuu, asta realizez că am simțit eu atunci”, spune Sabina.

În weekenduri și în vacanțe era mai mult pe la bunici și ține mine că, la terminarea unei veri când tocmai urma să înceapă clasa-ntâi, când s-a întors acasă a avut o surpriză: „se născuse fratele meu”. Un frate despre care nimeni nu-i spusese că o să apară.

invidia invidie — Sabina, cea mai înaltă dintre prietenele ei de atunci.

Chiar înainte ca fratele ei să se nască, tatăl lor, care înainte pleca în străinătate, dar mai și revenea uneori, a fugit în Italia și nu s-a mai putut întoarce decât după un an și jumătate.

Plecarea tatălui pentru atât de mult timp a însemnat, pentru mama Sabinei, un dezastru. Femeie singură, cu doi copii și fără bani, n-a reușit să facă față și și-a vărsat toată neputința și frustrarea pe cine? Pe Sabina.

„Am fost un copil bătut, izolat, neglijat. Și, când spun neglijat, vorbesc și de mâncare și de igienă, vorbesc și de haine și de teme. Cred că la 7 ani, odată cu nașterea fratelui meu, a început, de fapt, angonia asta conștientă. Poate până atunci nu mi-am dat seama de abandonul repetat prin care treceam, dar deja când am început școala eram conștientă, cumva. Îmi amintesc totul perfect”, spune ea, care, deși nu încearcă să scuze comportamentul mamei ei, îi înțelege neputința.

Sabina ține minte că tatăl ei s-a întors în țară pentru prima dată după mult timp, de un Crăciun când fratele ei avea cam 1 an și jumătate. După acel Crăciun, în anii care au urmat, tatăl lor mai revenea în țară din când în când, de obicei de sărbători. Atunci când el venea, era, în sfârșit, liniște în casă: „nu mă bătea nimeni, nu mă mai trimiteau la bunici, eram așa, o familie”.

„De la 15 ani am început să lucrez”

În 2000, când ea avea 12 ani, s-au mutat cu toții în Italia. Deși familia era din nou „reunită”, unită tot n-a fost. Tatăl ei își vedea de viață ca și până-atunci, lucrând de lunea până sâmbăta, Sabina era la școală până la ora 14.00 în fiecare zi, tot de luni până sâmbătă, iar fratele ei era la grădiniță toată ziua. Prin urmare, se adunau doar seara și duminica, singura zi în care se puteau întâlni cu toții mai mult timp.

După ani întregi în care fusese singură, dar măcar era singură în orășelul ei, unde se cunoștea cu toți vecinii, mama Sabinei s-a trezit acum într-o țară a cărei limbă nu o cunoștea, complet izolată.

„A intrat în depresie. I-am găsit jurnalul la un moment dat și ce-am citit acolo era foarte trist. Se simțea foarte singură, folosită de tata, sclava copiilor, frustrată de faptul că era dependentă financiar și că nu putea să plece în lume”, își amintește Sabina.

Cu siguranță că nu e ușor să ai 12-13 ani și să citești într-un caiet, cu scrisul de mână al mamei tale, că viața ei e un calvar din cauza copiilor, deci din cauza ta. A fost dureros pentru Sabina să vadă greul mamei la o vârstă la care deja putea să-l conștientizeze. În timp ce a compătimit-o pe mama ei, fetița de 13 ani a învățat să-și îngroape propria suferință, pe care o simțea în fiecare zi de neglijare – o suferință care, de multe ori, nu era numai emoțională:

„Câteodată uita și să ne dea de mâncare. Mai mergeam, furam câte un biscuite, câte ceva, și seara, când venea tata, mâncam și noi. Dar am fost foarte singuri.”
Sabina

Ce a salvat-o pe Sabina în tot acest timp a fost ceea ce singură numește o mamă de substituție. Profesoara ei de italiană.

„Noi ne-am mutat în Italia în iulie, iar în octombrie eu deja vorbeam destul de bine limba, am prins foarte repede. Iar profesoara de italiană a prins drag de mine, stătea lângă mine să mă ajute și cumva m-a motivat. Până atunci, eu nu făceam performanță la școală, aveam note cât să trec clasa, dar aprecierea ei m-a motivat și m-am refugiat în învățat, așa că am ajuns să excelez la școală”, explică Sabina, care ajunsese să fie un fel de fenomen educațional – cel mai bun elev din întreaga școală era ea, o româncă.

Primea pentru prima dată apreciere, așa că nu e de mirare că s-a refugiat în asta. La început în studiu, iar mai apoi în muncă.

„Eu de la 15 ani am început să lucrez, voiam să devin independentă. Prima dată am împărțit pliante, după aceea m-am angajat la un magazin de haine, peste vară am fost animatoare turistică la un hotel, la un mini-club cu copii, la un bar peste vară, am făcut modelling la un moment dat, dar eram prea înaltă pentru standardele lor de italieni, că eu am 1,80 m”, spune ea.

De altfel, încă de când începuse să mai crească, o altă sursă de validare a apărut. Când a dezvoltat forme de femeie, atenția primită din partea băieților era mai bună decât ce primea în familie.

În 2008, când Sabina a terminat liceul, părinții ei s-au întors în România. Ea a rămas peste vară să încheie jobul sezonier, după care li s-a alăturat, în Târgu Secuiesc. Avea 19 ani, iar ea era proaspăt venită dintr-o altă țară, în vreme ce toți vechii ei prieteni plecaseră fie la facultate, fie prin alte țări.

A încercat și ea să se înscrie la o facultate în Brașov, dar a fost nevoită să stea un an pe bară, pentru că diploma ei de Bacalaureat nu a putut fi echivalată la timp. Atunci, o verișoară din Sibiu i-a propus să se mute acolo și să lucreze până la următorul an universitar, iar Sabina asta a și făcut.

„Prin februarie 2009 am venit în Sibiu și prin martie-aprilie l-am și cunoscut pe cel care a fost primul meu soț. Când am împlinit 22 de ani, deja aveam un copil de 3 luni”, spune ea.

„Mi-a fost greu toată viața să spun nu.” Începerea terapiei de cuplu

Revenind în 2022, după o vară întreagă în care ea a fost la limită cu energia, dar nu putea să spună nu atunci când tot felul de oaspeți veneau în vizită la noua casă, Sabina a avut prima tentativă de a pune limite: i-a cerut soțului ei să primească musafiri numai în weekend.

„Mie mi-a fost greu toată viața să spun nu. Și acum încă învăț să spun nu, încă învăț să mă gândesc dinainte dacă pot sau nu pot să fac un lucru, pentru că de obicei spun da, după care vine stresul. Iar atunci eram epuizată, nu mă mai puteam bucura de nimic, nici de copii, nici de oameni, de absolut nimic”, spune ea.

Prin urmare, la sfârșitul verii, când a realizat că gândurile despre moarte erau tot mai frecvente și mai pregnante, a căutat ajutor la un specialist. Prima dată, a vorbit cu un life coach: „Am fost la câteva ședințe și mi-am dat seama că nu este potrivit pentru mine, pentru că a început una dintre ședințe cu: Să nu zici niciodată nu, să zici întotdeauna da. Și eu eram: Are you fucking kidding me? Păi asta e problema vieții mele, că spun mereu da! Și atunci am renunțat la el și am căutat un psihoterapeut”.

De-abia atunci când Sabina a cerut ajutorul altcuiva, Adi și-a pus cu-adevărat problema că soția lui nu e bine. Ea i-a mărturisit atunci că ceea ce simte nu e o simplă tristețe sau o furie normală, că s-a gândit chiar și la suicid. Iar soțul ei, neștiind cum să reacționeze, nu a putut să-i dea decât o replică nepotrivită: „Cum? Dar uite cât de norocoși suntem! Avem o casă, mașină, copii, suntem sănătoși”.

Nu reușea să-i înțeleagă starea și nici de ce-ar avea nevoie de un psiholog, așa că Sabina s-a simțit, din nou, extrem de singură și de neînțeleasă. Drept consecință, comunicarea dintre ei a luat-o și mai mult la vale față de cum era deja.

„Când el a reacționat așa, eu m-am închis și mai mult în mine și evident că asta a avut un impact negativ asupra relației noastre, care oricum era disfuncțională. Eu eram mămica, el era copilul. Dacă el voia ceva și eu nu voiam, dădea din piciorușe și până la urmă acceptam, pentru că eu nu știu să zic nu, iar după aceea mă frustram și îi reproșam. El, pe de altă parte, se simțea inutil, pentru că eu îi reproșam mereu că nu face lucruri, că nu mă ajută destul, că nu stă suficient cu copiii și așa mai departe, dar și când mă ajuta, niciodată nu era suficient de bun ajutorul, niciodată nu făcea ca mine, nu era destul de ok”, povestește Sabina.

În cele din urmă, în ianuarie 2023, au început terapia de cuplu.

**„Blaming total.” Cum nu i-au înțeles părinții nevoia de terapie și de limite**

Relația Sabinei cu părinții nu a fost vreodată una prea apropiată. De-abia târziu, după 30 de ani, au început să se mai apropie, atunci când ea a intrat în afaceri cu tatăl ei și apoi, și mai mult, când s-a născut fiul cel mic. Totuși, o anumită distanță s-a păstrat mereu și Sabina nu a putut să comunice deschis cu ei.

Când a realizat că e deprimată, a încercat să le împărtășească prin ce trece. Chiar dacă nu le-a spus direct că se gândește la sinucidere, le-a mărturisit că are nevoie de psihoterapie, pentru că se simte copleșită. Reacția? Niciuna.

„Le-am spus că nu mai pot face față, dar nu am primit vreo reacție. Era ca și cum aș fi povestit casieriței de la un magazin, care știe că oricum plec de acolo și ea își vede de viață.”
Sabina

Ceva mai târziu, cam la două luni după ce începuse terapia de cuplu, și-a dat seama că, pentru binele ei emoțional, are nevoie să întrerupă relația cu părinții, cel puțin o perioadă. De fapt, își dorea să facă asta de foarte multă vreme, pentru că se simțea mereu stresată în prezența lor și niciodată destul de bună, dar întotdeauna și-a anulat această nevoie, simțindu-se obligată să-i păstreze în viața ei. Iar presiunea era alimentată și de Adi, care îi spunea mereu că părinții trebuie acceptați așa cum sunt, și de toate articolele de psihologie în care scria că, pentru a fi bine cu tine, trebuie să îți ierți părinții.

Când, în sfârșit, în terapie, a primit permisiunea de a întrerupe relația cu ei, Sabina i-a sunat și le-a spus asta:

„I-am sunat și le-am spus: Uite, am nevoie de o pauză de la relația cu voi, am nevoie să mă vindec și nu ne mai putem auzi o perioadă, o să revin eu când o să fiu pregătită. Reacția a fost de blaming total (n.r. – învinovățire), că sunt nesimțită, nerecunoscătoare, că sigur am făcut-o din cauza banilor. Nu m-au întrebat nici măcar o secundă: De ce ai nevoie să te vindeci? Dar ce-ai pățit, pot să te ajut cu ceva? O reacție pe care eu o consider naturală, dar pentru ei a fost atât de mare șocul, încât nici n-au avut timp să regizeze ceva măcar. Au reacționat cum au putut: învinovățindu-mă, făcându-mă nesimțită și nerecunoscătoare și de toate”.

„El a renunțat și am rămas eu cu terapia individuală”

Terapia de cuplu a fost utilă, dar nu atât de eficientă pe cât spera Sabina. Ușor-ușor și-a dat seama că motivul principal era acela că Adi mergea în terapie doar din teama de a nu o pierde pe ea, dar că nu-și dorea deloc să se afle acolo și că, deci, nu se implica. În mai 2023, Sabina a început și terapia individuală în paralel cu cea de cuplu și a continuat așa o perioadă, până când Adi nu a mai mers.

„Am mers împreună șase luni la terapie de cuplu, iar o lună și jumătate eu am făcut în paralel și individuală. După care el a renunțat și am rămas eu cu terapia individuală. El avea impresia că doar eu am probleme și inclusiv eu aveam impresia că doar eu am probleme”, spune Sabina.

E de peste un an în proces psihoterapeutic și spune că terapia i-a schimbat viața, că starea ei psihică s-a îmbunătățit mult, dar că, în unele momente, a fost și foarte grea.

„Am avut de lucrat foarte mult, pentru că nu reușeam nicicum să văd lucrurile din altă perspectivă. Aveam impresia că toată lumea îmi greșește, că totul este nedrept, că eu sunt cea mai formidabilă și faptul că eu fac atât de multe lucruri pentru ceilalți ar trebui să-mi aducă recunoștință din partea lor, mulțumiri, să-mi facă lumea statui, să mă iubească toată lumea și mă gândeam ce nedrept e că nu se întâmplă. În terapie am înțeles că, de fapt, nu trebuie să faci nimic ca ceilalți să te iubească. Trebuie să fii tu, să te iubești tu. Și că, după aceea, nu o să mai ai nevoie de atâta recunoștință și statui și laude și validări și atenție și așa mai departe. Dar, până să-mi dau jos primele straturi de protecție a durat. Și în continuare mai am de lucrat”, povestește ea.

„A început să-i fie frică să mai iasă fără mine undeva”

Sabina spune că, atunci când Adi a renunțat la terapia individuală, a invocat incompatibilitatea de program, pentru că tocmai începuse un job nou care nu îi mai permitea să ajungă la ședințe și care cerea și multă dedicare. Era o perioadă în care Sabina tocmai ieșise din concediul de creștere a copilului, dar își propusese să mai stea un an acasă, fără să lucreze, ca să se ocupe de ea însăși și de cel mic.

Lucrurile au mers neașteptat la noul job al lui Adi, așa că după trei luni, contractul a încetat.

„Când a pierdut acel job, a început să aibă atacuri de panică, să fie anxios, să nu mai doarmă. A început să intre în aceleași stări ca mine, să se simtă inutil, să simtă că nimeni nu-l iubește, că chiar dacă el ar dispărea, nu i-ar duce nimeni dorul”, își amintește Sabina.

În noiembrie 2023, Adi și-a găsit un job-tampon, sub presiunea cheltuielilor de întreținere care sunt mai mari iarna și a sărbătorilor care implică, din nou, alte cheltuieli.

„Cred că pentru el a fost prea mare presiunea financiară: să fie singurul care are un venit, să fie responsabil cu adevărat de cineva pentru prima dată în viață, poate. Iar această presiune a avut și un apogeu”, mai spune ea.

Tot în noiembrie – erau la București, unde Sabina participa la o tabără de eliberare corporală – lui Adi i s-a făcut rău în trafic, singur în mașină. A avut un atac de panică, după care a dezvoltat o anxietate anticipatorie la gândul că i s-ar putea întâmpla din nou. Din acel moment, a evitat să mai stea singur: „A început să-i fie frică să mai iasă fără mine undeva, a intrat într-o agorafobie fantastică. Înainte mergea la cafele cu prietenii, la fotbal, dar atunci a început să nu mai meargă la fotbal și s-a izolat foarte mult”.

Sabina a fost din nou nevoită să-și ia un job și, chiar dacă înțelegea foarte bine stările lui, a simțit din nou că nu se poate baza pe Adi la nevoie. Din nou, toate responsabilitățile se aflau pe umerii ei, și nu doar ca înainte, ci și extra, pentru că acum trebuia să aibă și mai multă grijă de el, într-o perioadă de vulnerabilitate psihică.

A intrat și el în terapie

Deși știa că Adi ar avea nevoie să meargă la psiholog, Sabina nu l-a împins de la spate. A așteptat ca el să fie pregătit cu adevărat pentru acest pas, lucru necesar pentru ca procesul terapeutic să fie mai eficient.

În fiecare an, de Crăciun, Sabina are o rutină. Își scrie o scrisoare pentru ea cea din viitor, de peste un an, și deschide o scrisoare destinată ei, scrisă tot de ea la Crăciunul anterior. Își notează acolo tot felul de gânduri și de dorințe pe care ar vrea să și le-ndeplinească în anul care urmează.

De data aceasta, la Crăciunul din 2023, a deschis o scrisoare scrisă în 2022 și a constatat că tot ce a schimbat în decursul unui an, tot ce a lucrat în terapie în acele luni, era deja programat. Adică își propusese acele schimbări cu un an înainte și i-au și ieșit. Singurul lucru care nu-i ieșise a fost îmbunătățirea relației cu Adi.

„Simțeam că suntem exact în același fel ca în urmă cu un an, deși am încercat terapie și alte lucruri. Când i-am spus, cred că ăsta a fost un imbold pentru el și a început și el terapia. Primise o ofertă de job, dar, din cauza agorafobiei, avea rezerve, era tot sceptic, tot amâna momentul. Până când, într-un final, a zis: Gata, nu se poate ca eu să fiu așa. De ce mi se întâmplă mie? Vreau să fiu ca înainte. Nu se poate. Și am contactat-o pe terapeuta la care am fost inițial în cuplu și a început și el terapia individuală, în ianuarie 2024”, spune Sabina.

Iar în ceea ce a urmat, Adi a avut tot sprijinul: al ei, al părinților lui și al prietenilor. Spre deosebire de Sabina, care s-a lovit întotdeauna de scepticismul celor din jur în ceea ce privește nu numai terapia, ci și depresia, Adi a fost un norocos.

„M-am gândit că vreau să fiu și eu ca el.” Invidia

Vara trecută, când a hotărât că nu o să lucreze în următorul an și că soțul ei avea să fie cel responsabil de familie, pentru ca ea se poată concentra pe sine și pe copii, Sabina a simțit că a venit momentul ei de glorie. Mergea la terapie, a început să iasă mai des la plimbări, s-a apucat de poezie și de pictură – ceva ce nu mai făcuse vreodată –, a avut timp să citească și să mediteze, pe scurt, simțea că e, în sfârșit, pe calea cea bună.

Paradisul nu a durat prea mult, pentru că problemele lui Adi au făcut ca viața, cu toate greutățile ei, să vină din nou peste ea, ba chiar mai mult ca înainte, pentru că acum trebuia să-i acorde și un alt tip de sprijin soțului ei – unul emoțional.

De multe ori, s-a simțit mai responsabilă decât Adi pentru creșterea copiilor. Sabina și cei doi fii, în vacanță.

„M-am bucurat că eu sunt genul de persoană care poate să se ocupe de copii, de curățenie, de gospodărie, că aveam job, aduceam bani acasă și am luat din presiunea pusă asupra lui. M-am bucurat că, spre deosebire de cum a fost la mine, pe el cineva îl înțelegea și îi era alături, că era liber să vorbească cu mine și că, odată ce a început să vorbească cu mine, s-a deschis și cu părinții lui și cu un prieten de familie. Mi se părea că este foarte norocos că are atâta lume cu care poate să împărtășească acest chin al lui, pentru că eu, când am avut momentele mele de depresie foarte adânci, mi-a fost rușine. Am crezut că sunt singură, am crezut că nu pot vorbi cu nimeni. Oricum te simți singur, altfel nu intri atât de adânc în tristețea aia, dar când crezi că nu poți vorbi cu nimeni, te simți și mai singur”, spune Sabina.

Pentru că și ea trecuse pe acolo, a recunoscut la Adi toate semnele depresiei și s-a bucurat că el a avut sprijinul celor din jur, dar, atunci când a început din nou să fie copleșită de responsabilități și au revenit tot felul de simptome care arătau că iar somatizează, că iar ceva nu merge bine pentru ea, în viața Sabinei s-a strecurat un alt sentiment: invidia.

„Am început din nou să țip prin casă, să mă iau de el, să-i reproșez. Iar la un moment dat, am izbucnit foarte grav, am urlat prin casă, s-au speriat și copiii de mine și atunci mi-am dat seama că gata, stop, ceva nu-i ok. Și în seara aia am citit articolul de la voi. Nu știu cum am ajuns să caut despre invidie. Cred că m-am gândit că vreau să fiu și eu ca el – să stau pe canapea și altcineva să gătească și copiii să zică tati, tati, tati, iar eu să stau liniștită la film. Articolul despre invidie pe care l-am citit m-a ajutat să recunosc anumite lucruri în mine și cred că este foarte util pentru toată lumea să se vorbească cât mai deschis despre lucrurile astea”, mărturisește ea.

„Ceream ajutorul doar când eram copleșită și o făceam într-un mod agresiv”

A fost foarte dureros pentru Sabina să pună în acest cuvânt – invidie – ceea ce simțea atunci când voia să aibă și ea lejeritatea soțului ei în a-și lua responsabilități. Parcă s-a întors din nou în timp, în toate momentele în care s-a simțit nedreptățită, în ciuda tuturor eforturilor ei.

A învățat de pe vremea când făcea terapie de cuplu că ceea ce făcea în astfel de momente era să se victimizeze.

„Îi spuneam terapeutei că el mereu stătea cu prietenii la bere, la grătar, când ne-am mutat la casa nouă, în timp ce eu trebuia să stau cu copilul. Voiam și eu să stau acolo și să râd, să povestesc, dar eu aveam un copil de crescut, în timp ce el era liber. Atunci, terapeuta a evidențat că eram invidioasă pe el și mi-am dat seama că da, eram invidioasă. Aș fi vrut să fiu în locul lui. Nu neapărat să îi iau ceea ce el avea, dar să fiu și eu așa.”
Sabina

Acum, că și-a recunoscut invidia, Sabina crede că a greșit învinovățindu-l pe Adi. Că ea e cea care ar fi trebuit să-și ofere spațiu și timp pentru relaxare, să pună limite, să spună nu atunci când e prea mult. „Nu am fost capabilă efectiv să mă văd, să-mi recunosc nevoile, să-mi ascult corpul, să-mi rezerv eu pentru mine acel timp și acel loc pe canapea și a fost dureros să recunosc că el nu avea nicio vină și că eu ar fi trebuit să fac asta pentru mine”, spune ea.

Totuși, orice om are nevoie de sprijinul celorlalți măcar din când în când, iar această nevoie ocupă un loc și mai important atunci când e vorba de relații de cuplu. Sabina nu știa să-l ceară, în schimb, îl pretindea. „De fapt, îmi dădeam seama că este prea mult de-abia când deveneam copleșită, de-abia când aveam un milion de lucruri de făcut și aveam 10 liste împrăștiate prin casă, eram obosită și epuizată. De-abia atunci îmi dădeam seama că nu pot duce, până atunci nu ceream ajutorul. Și, când eram copleșită, ceream ajutorul într-un mod agresiv și cu reproșuri, exact ca un copil mic: dădeam din picioare și din mâini ca el să vadă cât de mult sufăr și cât de greu îmi este”, recunoaște ea.

Invidia are în spate un proces psihologic complex, dar e ceva absolut firesc – o emoție pe care o trăim cu toții. Cu toate astea, este neacceptată social și, prin urmare, provoacă rușine. Exact așa s-a simțit și Sabina când a realizat ce simte: „Mi-era rușine că nu am fost suficient de puternică încât să nu ajung să invidiez, când aș fi putut să fac lucruri pentru mine astfel încât să îmi fie bine fără să am nevoie de el sau aș fi putut să îi cer ajutorul și gata. Impotența asta de a cere ajutor și de a împărtăși ceea ce simt… Da, a fost foarte dureros și rușinos și de neacceptat”.

Beneficiile aduse de terapie

Sabina e convinsă că, fără terapie, nu ar fi reușit nici să identifice, nici să accepte că e invidioasă. La fel cum n-ar fi reușit să conștientizeze multe alte lucruri de una singură sau, dacă ar fi reușit, ar fi fost nevoie să consume mult mai mult timp și energie decât a avut nevoie cu un sprijin – al terapeutei ei.

Prin psihoterapie a învățat să-și pună ordine-n relații, atât cu părinții, cât și cu prietenii. Din omul cu un cerc larg de prieteni și mereu dispus să depună efort pentru ceilalți, a păstrat acum câteva prietenii mai vechi cu persoane cu care chiar împărtășește aceleași valori și interese.

Tot psihoterapia a îmbunătățit și felul în care ea și Adi comunică. Au învățat să discute despre problemă ca fiind ceva de sine stătător, fără să mai creadă că ei sunt problema, au învățat să își acorde unul altuia pauze atunci când fiecare are nevoie ca să se calmeze, pentru a nu escalada conflictele, au învățat să-și respecte unul altuia relația pe care fiecare o are cu copiii, au învățat să vorbească mai profund și mai deschis despre emoții și trăiri.

„Nu știu dacă înainte i-aș fi spus despre copilul interior. Înainte, când mă emoționam gândindu-mă la mine, dacă aș fi plâns, ar fi râs de mine. În schimb, acum mă înțelege. El are procesul lui și eu îl am pe al meu și respectăm asta, adică nu fac eu cu el terapie sau el să-mi zică ce a învățat el. Înainte, demult, comunicarea noastră era despre mici bârfe, despre ce s-a întâmplat la lucru, ce facem în weekend. Acum, în schimb, este mult mai mult despre noi înșine, emoțiile noastre, despre micile victorii. Avem o relație mai profundă, mai de încredere.”
Sabina

Faptul că Adi a acceptat să înceapă propria terapie și să lucreze activ la îmbunătățirea reacțiilor lui și la relația de cuplu i-a transmis Sabinei că și ea poate să fie mai deschisă în relația cu el, așa că ceea ce înainte era un cerc vicios de agresivitate s-a transformat, acum, într-un cerc de încredere. „Acum îi cer ajutorul mai des și, surpriză!, nu-mi zice nu aproape niciodată. Adică devine din ce în ce mai ușor. E ca un antrenament oarecare, cu cât exersezi mai mult, cu atât e mai ușor să ceri ajutor”, mai spune ea.

„Sărbătoresc micile progrese, îmi place să văd că se poate.” Viața, azi

Acum, viața Sabinei e cu suișuri și coborâșuri, așa cum este viața fiecărui om. Dar nu mai stă atât de mult în stările neplăcute, pentru că a învățat să observe mult mai rapid schemele de gândire care îi fac rău și ia măsuri. Câteodată reușește să nu mai reacționeze, ci să acționeze. Sau, atunci când nu îi iese și are o reacție de care nu e mulțumită, e ceva mai blândă cu ea și își propune să facă mai bine data viitoare.

„În terapie, rezolvi niște probleme și ești tot mai conștient de altele mai profunde și mai profunde și mai profunde, dar cu suișuri și coborâșuri, totuși, sărbătoresc micile progrese, îmi place să văd că se poate”, spune ea.

A renunțat la multe dintre activitățile ei profesionale și este, de puțin timp, administrator de patrimoniu la grădinița fiului cel mic, unde lucrează patru ore pe zi, în așa fel încât să aibă timp pentru copii, pentru familie, pentru ea însăși.

invidia invidie terapie — De când a intrat în terapie, Sabina a integrat în viața ei activități creative, cum ar fi pictura.

Când are câteva ore la dispoziție doar pentru ea, de obicei vinerea, Sabina fie se vede cu câte o prietenă, fie stă singură acasă și încearcă să se ferească de treburile gospodărești. Câteodată nu îi iese, dar uneori chiar reușește să facă ceva doar pentru ea: să mediteze, să citească, să se uite la filme sau să se apropie mai mult de latura ei artistică, proaspăt descoperită, și-atunci pictează sau scrie poezii. Când are mai mult timp, îi place să iasă în natură și să facă drumeții.

„Și dacă se întâmplă să nu am acest timp e ok. Deja nu mai este o problemă că nu pot alege să fiu singură. Chiar dacă sunt cu copiii sau gătesc sau sunt la serviciu, reușesc să-mi iau două minute în care să mă gândesc la mine, timp în care mă simt, mă ating, mă văd cum sunt în momentul acela și pentru mine e un progres major, pentru că înainte eram total deconectată de la corpul meu, de la nevoile mele, de la pauze, de la orice”, încheie ea.

Citește aici despre diferite tipuri de psihoterapie:

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici