De ce este necesar să ne vindecăm copilul interior

Copilul interior este amprenta trecutului asupra noastră. De ce este necesar să îl vindecăm și cum o facem

Vulnerabil, furios, impulsiv ori fericit? Cum arată copilul tău interior? Câtă atenție îi acorzi, cât de mult scanezi ce se întâmplă acum când ai enigmaticul statut de adult gândindu-te la cum a arătat versiunea ta din copilărie? Avem, cel puțin, o datorie față de noi să ne întoarcem și să restructurăm tipare care ne fac să suferim în prezent. Putem începe prin a ne conecta la copilul interior.

Ce este copilul interior?

Cât de nebunește ți-ar părea să îți spui dimineață: Salutare, copilule interior! Sunt eu, adultul, am venit să îți ofer protecție, afecțiune, să îți vorbesc despre limite și să rescriem povești. Cine știe, poate devenim prieteni de joacă, prieteni de viață.

Copilul interior este partea inconștientă care influențează felul în care trăim în prezent, modul în care gândim, suferim, iubim. E amprenta trecutului asupra prezentului la nivelul ADN-ului psihologic, parte invizibilă, și totuși mereu activă.

Conștient sau nu, ajungem să căutăm răspunsuri pentru anumite comportamente sau gânduri care par să apară peste noapte în față unor experiențe noi. Fiecare dintre noi are un muzeu al cuferelor unde ține sub cheie experiențe însoțite de emoții, imagini, cuvinte, nu din rândul celor mai prietenoase.

Am trăit în maniere diferite și conforme cu unicitatea individului experințe traumatizante în copilărie.

Nu putem măsura intensitatea durerii, nu avem instrumente precise întrucât funcționăm în baza interpretării și a percepției personale a unor evenimente de viață necorespunzătoare nevoilor noastre. Să lăsăm filtrele personale să piardă din putere când ne raportăm la ceilalți.

Copilul interior și modurile sub care se manifestă

Manifestările copilului interior le putem calibra sub egida a patru moduri:

Copilul vulnerabil face arc peste timp și devine „omul mare” singuratic, ușor izolat social, temător în relații, din cauza fricii de abandon.

Își activează mecanismele de supraviețuire și poate avea relații de subjugare sau predare în fața celorlalți. Dacă frica mea principala e că voi fi părăsită, atunci o să dezvolt o grijă nefirească să fiu pe placul celorlați și o să m-avânt spre neglijarea propriilor nevoi, dorințe.

Copilul impulsiv a crescut fără un cadru parental care să implice limite, unde disciplina nu a avut niciun cuvânt de spus și se poate erija într-un viitor adult cu o autodisciplină redusă, care nu poate la rândul lui să fixeze limite și se îndreaptă către un tipar de personalitate narcisică.

Adultul care e într-un permanent bilanț de revendicarea drepturilor, crede constant „că i se cuvine”. Nu se apropie de alternative până nu intră într-un proces de conștientizare al sinelui și o întoarcere spre copilul interior. Un copil care nu a avut limite sănătoase, va avea dificultăți de integrare și adaptare.

Copilul furios se activează ușor, își poartă suferințele bine ascunse şi când resimte frânturi din traumă, abuz, nu poate face față deprivarii emoționale.

Nu a învățat un alt limbaj principal al iubirii, iar suferința scoate la iveală de fiecare dată o furie extremă care de fapt, ascunde o tristețe de neconsolat, de neexplorat.

Purtăm cu noi și valențele copilului fericit și liber și îl ținem de mâna fix când pericolele sunt departe, când ne simțim în siguranță, apreciați și validați. Urmărește-l, poate îl aduci mai des în prim planul tău relațional.

Ce se întâmplă când copilul interior este rănit

Situațiile activatoare pot fi extrem de evidente sau din contră, aproape de nesesizat conștient.

Ies la iveală suferințele copilului de mult uitate și lăsate deoparte atunci când ne simțim disfuncționali din punct de vedere al relațiilor ori când alte manifestări ale fricii încep să domine. („O să-mi îngreunez ascensiunea profesională, pentru că mă tem de eşec, pentru că am un istoric în care mi s-a spus repetitiv că o voi da în bară”).

Un șef extrem de rigid și exigent, un partener de viață critic, oamenii care ne devin apropiați pot scoate la iveală rănile lăsate deoparte în timp. Apare fie suferinţa însoțită de conflict, fie predarea în fața celui pe care de mult ori nici nu știm exact pentru ce îl învinuim sau îl învinuim pentru forme de suprafață ale durerii noastre.

Copilul interior acționează așa cum a învățat ani de zile să se poarte în copilărie, și nu confruntă abordarea șefului, la fel cum nu reușea să își confrunte părintele într-o ceartă nedreaptă. Nu își aduce în prim plan nevoile în relația de cuplu, asemănător cu modul în care nu își exprima dorințele în copilărie pentru că îi erau respinse.

Copilul de la 9 ani care îi spune mamei că ar dori să se joace mai mult împreună și primește la schimb o formă de răspuns percepută de el ca deprivare sau neprioritizare (”acum am treabă, nu am timp de tine, nu am timp de prostiile tale”) va deveni partenerul care va uita că este firesc să ceară, că poate să exprime ce își dorește, că este important și merită să fie prioritizat.

Când începem să trăim impus în baza automatismelor, a transelor cotidiene, nu ne mai prindem în prezent, mintea inițiază un mecanism de supraviețuire, merge într-o direcție de evitare ori de supracompensare.

Dacă simt că sunt din ce în ce mai nefericit în relația de cuplu, voi petrece toată ziua la muncă, unde voi obține rezultate extraordinare. Dacă mă voi descurca foarte bine, voi merita respectul și atenția şefului, la fel cum atunci când rezultatele școlare erau extraordinare, părinții mei mă recompensau.

De ce este necesară vindecarea copilului interior

În relația cu tine și relația cu celălalt vei vindeca ce începi să alegi să simți. La nivel relațional suferim cele mai multe căderi, recăderi, abuzuri.

Relația cu mine poartă iubire de sine, încredere de sine, apreciere, respect, reușită. Când începem o formă de conectare cu copilul interior, primul beneficiu e descoperirea rădăcinilor unor frici, insecurități, a unor comportamente dependente sau autosabotoare.

Pare mai luminos când restructurăm vinovăția și găsim dovezile pentru care ne-am dezvoltat într-un anumit fel. Bineînțeles, nu e de ajuns.

E ca și cum am citi o singură dată cum se construiește o rachetă și am avea așteptarea că putem face asta. Avem nevoie de timp, implicare și exercițiu pentru a ne ține de drum.

Apoi, relația cu ceilalți. Ani de zile ne-am pus la zid pentru că „din cauza noastră” nu reușim să avem relații sănătoase, să avem curajul să spunem ce ne dorim, să cerem – de la noi în primul rând, de la ceilalți apoi. Pentru că da, pot să îmi cer mie afecțiune.

În fața unui eșec, pot rămâne pincipalul meu suporter, iar când vocea critică lipită ca un abțibild pe mintea mea vine să mă certe, pot să îmi cer blândețe, cât să rescriu și această teamă.

Ce putem face pentru copilul interior

Începerea unui proces terapeutic oferă în primul rând structura pentru a urma firul vindecării. Întoarcerea în copilărie cu mintea adultului prezent aduce analizarea și conștientizarea diferită a unora dintre cele mai neplăcute amintiri pe care le avem.

“Nu poți opri valurile, însă poți învăța să navighez.i”

Jon Kabat-Zinn

Vindecarea este o treaptă conștientă, iar provocarea ar putea suna fix așa: să ne privim din altă perspectivă, cu alți ochi.

Terapeutul poate primi bucăți din rolul de părinte și poate să ofere adultului de pe canapea înțelegerea, încrederea și validarea unui părinte iubitor. Cu tehnici specifice, prin imagerii dirijate, se ajunge la reîntâlnirea dintre copil și adult.

În cabinet îmi sunt împărtăşite povești ale adulților din vremea în care erau copii, care cuprindeau comportamente abuzive ale părinților, urmate de înțelegeri cognitive ușor forțate, tot după forma tiparelor prinse de minte. Uneori, e mai convenabil să inventăm explicații decât să trăim cu întrebările.

„Pe la 9-10 ani, mama obișnuia să mă lovească, dar asta se întâmplă pentru că tatăl meu o lovea pe ea și înțelegeam că suferea foarte mult și toată furia avea nevoie de o direcție. Eu eram direcția şi înțelegeam de ce era aşa.”

Desigur, putem aranja lucrurile în relatări detașate când devenim maturi, putem face să pară că suntem împăcați cu o anumită situație, dar cum rămâne cu copilul interior?

Ce i-ai spune unui copil de 9 ani care ți-ar povesti asta acum? Să găsească explicații raționale pentru un comportament irațional? Să înțeleagă? I-ai invalida emoția, l-ai face și mai responsabil de un limbaj pe care nu el l-a ales?

Eu i-aș spune că e în regulă să fie trist, că e dreptul lui să se supere, l-aș lua în brațe și l-aș asigura că nu are nicio vină, aș dori să știe că e curajos și că nu trebuie să crească găsind scuze pentru oamenii care se vor purta nercorespunzător cu el. Că e important şi valoros. Bine, probabil, aș începe cu „salutare, copilule interior”.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare