„Operația de colecist mi-a schimbat viața. Am slăbit aproape 20 de kilograme în nici 3 luni“

În noiembrie 2023 m-am operat de fiere. În urma unei ecografii abdominale am descoperit că am un „bolovan” de 2,5 cm care risca să-mi pună viața în pericol, dacă îl mai lăsam în corpul meu. Recuperarea după operația de colecist n-a fost așa ușoară cum citisem că va fi, însă a fost urmată de o schimbare pe care eu n-am fost capabilă s-o fac niciodată. N-am mai putut să mănânc nici mult, nici nesănătos, așa că, la 46 de ani am din nou greutatea din școala generală: aproape 60 de kilograme.

Mă simțeam rău de ceva timp, dar nu atât de rău încât să nu mai pot să-mi văd de treburile mele, așa că găseam tot felul de scuze să nu ajung la medic. Amețelile le-am pus pe seama faptului că nu purtam ochelarii de citit, durerea în partea dreaptă o atribuiam oboselii și stresului, iar inapetența din lunile de toamnă am primit-o ca pe o binecuvântare, deoarece corpul meu părea că se autocenzurează de la mâncare! Până într-o seară când am simțit pur și simplu că voi muri din cauza unei dureri localizate în zona stomacului.

Un simptom mai puțin obișnuit: amețelile

Încă din 2021 erau momente în care mă simțeam foarte amețită. Fie imediat după trezire, fie când mă ridicam de pe scaun ori după ce stăteam câteva ore la laptop să lucrez. Am fost la un control oftalmologic și mi s-a dat o rețetă pentru ochelari de citit cu dioptria 1,5.

Credeam că problema e rezolvată, doar că eu nu purtam mereu ochelarii, așa că amețelile au continuat. Din fericire, m-am obișnuit cu ele și le mai gestionam cu Betaserc (un medicament eliberat pe bază de rețetă medicală, pentru vertij, greață, vărsături și zgomote în urechi). Nicio clipă nu m-am gândit că amețelile pot avea o legătură cu fierea.

Cu toate astea, au trecut doi ani în care am supraviețuit așa, amețită, fără să conștientizez că ar trebui să fac mai multe investigații pentru a-mi îmbunătăți starea. Pur și simplu, când mă simțeam așa, opream tot, îmi odihneam ochii și întregul corpul ca să pot merge mai departe. La fel am făcut și cu gura uscată, cu oboseala, cu problemele de somn, cu durerile articulare!

Ulterior, am citit mai multe studii și așa m-am convins că amețelile mele sunt pe lista de simptome a problemelor cu acest organ mic, dar atât de neliniștit!

Durerilor în partea dreaptă le-am găsit, evident, explicații

Tabloul de simptome se contura ușor-ușor, dar eu găseam în continuare motive pentru tot ceea ce simțeam. După amețeli a trebuit să învăț să trăiesc cu unele dureri în partea dreaptă a corpului. După ce mergeam mai mult de 1 kilometru pe jos, după ce am zugrăvit sufrageria, după ce găteam mai mult de o oră, după ce… după ce. Sunt mamă de adolescent cu nevoi speciale și viața mea nu e chiar cea mai roz din lume și nu spun asta ca să mă lamentez, ci, pur și simplu, mi-am asumat faptul că oboseala își poate pune amprenta asupra organismului meu.

„Oboseala îmi dă durerile frecvente în partea dreaptă.“ Asta mi-a fost propria concluzie și m-am resemnat doar cu gândul că trebuie să mă odihnesc mai mult. Știam că am un chist pe ovarul drept, că steriletul hormonal își depășise durata de instalare și am crezut că și acestea pot contribui.

Am amânat și am tot amânat. Și nu din indolență, nu din lipsă de timp, ci pentru că simțeam că, odată începute investigațiile, va trebui să trec prin multe și nu știam cum să-i explic toate astea copilului meu care este dependent emoțional de mine. Poate pare o scuză, dar, în realitate, dacă eu sufăr, suferă și copilul meu. Și fix momentul acesta îl amânam.

• CITEȘTE ȘI: Tratamentul de preferat pentru pietre la fiere: colecistectomie laparoscopică

Când pietrele la fiere vor să iasă, te anunță cu sulițe și trâmbițe

Văzând fierea mea că nu vreau să aflu de ce o apasă (la propriu!), a făcut o scenă demnă de Oscar pe la finalul lui octombrie, anul trecut. Era seară, mâncasem niște struguri de țară (spălați!) și deodată am simțit o durere intensă în „capul pieptului”. Mă durea atât de tare, de parcă cineva, cu un picamer încerca să-mi sfredeleasă abdomenul și orice metodă de liniștire aș fi încercat, nu se domolea.

Am luat pastile de durere, de balonare, de… nici eu nu mai știu ce-am luat ca să pot să depășesc momentul. Cu greu m-am liniștit cât de cât după câteva ore. De ce n-am plecat la spital? Ca să nu-mi sperii copilul. De ce n-am sunat la medicul de familie? Trecuse deja de ora 21.00 și nu voiam să deranjez. Vedeți?! Am o explicație la orice.

Am deschis doctor Google și am făcut atac de panică: erau semne de infarct. M-am culcat cu dorința evidentă de a mă trezi a doua zi! Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. De a doua zi aveam de gând să încep investigațiile.

Am făcut totul cu bilet de trimitere

M-am dus la medicul de familie, om cu simț al umorului dezvoltat. M-a asigurat că dacă stăm de vorbă, cu siguranță că n-a fost infarct. Posibil o indigestie de la struguri sau ceva probleme cu digestia, netratată. Mi-a dat o rețetă, dar și trimitere la interne și pentru o ecografie abdominală.

Mi-am dus copilul în parc, i-am spus cum stau lucrurile și am făcut un plan. Am găsit o clinică privată în zonă, care m-a primit cu bilet de trimitere destul de repede și am început investigațiile pe bune, nu după cum scrie pe net și cum mă „tratasem” eu până atunci.

Traseul a fost clar: medicină internă, internare de o zi, analize, EKG, ecografie abdominală. Când toate aveau să fie gata, urma să mă întorc la interne să tragem concluzia. S-a întâmplat mult mai devreme decât mă așteptam, pentru că ecografia a dezvăluit ceva neașteptat pentru mine: o piatră la fiere de 2,5 cm; una la rinichiul drept, dar mult mai mică, fibrom uterin de 5 cm. Restul nici n-am mai auzit…

Așa se întâmplă când amâni, lucurile se adună și se adună și își cer dreptul la rezolvare. Doctorul care mi-a făcut ecografia mi-a spus că ar trebui să mă operez de urgență, pentru că, dacă piatra cea măreață se horătăște să facă o plimbare, se poate opri în pancreas și norișorul meu roz se cam termină în acel moment (n.e. – colecistita acută și pancreatita acută sunt complicații posibile ale litiazei biliare, cu consecințe severe pe termen scurt și lung).

Mi-a recomandat să merg la Spitalul Agripa Ionescu, acolo activase el în calitate de chirurg. Am luat de la dânsul un număr de telefon al doctoriței Beatrice Lințoiu și am plecat cu inima cât un purice.

Criză renală plus criză biliară nu egal „love”

Era într-o joi când am făcut eco. Între timp, au ieșit și analizele: dezastru și aici. Glicemie mică, deficit de B-uri, de magneziu, toate care se termină cu „-cite” erau în afara parametrilor normali; insuficiență venoasă cronică, factorul reumatoid prezent. Sâmbătă, la ora 10.00 aveam programare la interne, dar m-am trezit cu o durere în partea dreaptă greu de descris în cuvinte. Soțul meu m-a dus la medic, care m-a sfătuit să sun la spital, că e posibil ca piatra mea să se pregătească de promenadă.

Hm, să sun un chirurg bun sâmbăta la 9.00?! Ce aveam de pierdut? Dacă nu răspundea, mă duceam la Universitar sau la Floreasca și aveam de gând să zac în camera de gardă până mă opera cineva.

Dar mi-a răspuns. Și, culmea, mi-a pus multe întrebări despre starea mea ca să vadă dacă sunt sau nu pe avarii. Nu era de gardă, dar erau colegii săi. Așa că mi-am luat băgăjelul și m-am dus la „Agripa Ionescu“.

Nici măcar nu auzisem de acest spital, dar m-au uimit empatia și profesionalismul cu care își tratează pacienții. Mi s-a făcut evaluarea, mi-au luat analize, mi-au făcut ecografie ambominală din nou, s-a pus o perfuzie cu ketonal, mi-au făcut CT. Da, fără șpagă, fără pile, fără tot ce îmi imaginam eu despre spitalele din România când e vorba de operat.

Credeau că am torsiune de ovar, după ce au văzut că piatra la fiere e la locul ei. M-au întors pe toate părțile și au constatat că sunt, de fapt, în criză renală. Plecase o piatră, dar nu cea de la fiere, ci de la rinichiul drept și de aceea atunci simțeam că mă rup în două.

Mi-au explicat că fierea nu poate fi operată în criză renală și să revin luni. Evident mi-au spus că mă pot interna pe loc sau pot reveni, dacă starea se agravează. M-am dus acasă și am revenit luni.

Aici, dacă operația e făcută „la rece”, se face o pre-internare cu o săptămână înainte pentru o evaluare completă. Așa că m-am luptat cu eliminarea pietrelor la rinichi și luni, pe 6 noiembrie, m-am prezentat la spital. Iar analize, iar eco, radiografie pulmonară, evaluarea chirurgului, evaluarea medicului anestezist. Altă lume! Mi-au făcut fișă și mi-au programat data intervenției chirurgicale: 13 noiembrie. Să fie cu noroc.

Au urmat șapte zile de emoții, de nerăbdare și de mâncat din ce în ce mai puțin, pentru că simțeam că orice dumicat îmi face rău pur și simplu. Am urmat și un tratament cu antibiotic și analgezice, iar starea mea a fost stabilă în tot acest interval.

În 24 de ore după operația de colecist, am fost acasă

Luni, pe 13, nemâncată, nebăută eram la poarta spitalului. Imediat m-au preluat și a început pregătirea: branulă, ciorapi compresivi că am varice și riscam să mă pricopsesc cu un tromb, duș cu betadină, halat igienic și, așa gătită cum eram la final, m-am dus pe picioarele mele în sala de operație.

A venit medicul anestezist, mi-a administrat substanța magică și de acolo… m-am trezit la terapie intensivă, conectată la un aparat, cu o seringă pe piept, cu piatra mea scoasă pe bucățele. Gata, am scăpat. Acum aș fi vrut acasă. Pentru început, m-am întors la amicele mele din salon.

N-am mâncat, n-am băut decât puțină apă și, clar, n-am fumat nicio țigară în acea zi. Cei dragi mă sunau să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, tot ce voiam era să mă întorc la copilul meu. Primele 24 de ore după intervenție sunt destul de greuțe, tot ce ai de făcut este să stai cuminte în pat și să le numeri.

Din fericire, drenul era curat, chiar dacă mă durea de parcă lăsaseră un roboțel nervos la mine în abdomen, mă ridicasem în picioare strângând din dinți, așa că, a doua zi, am primit externarea încă de la prima oră.

• CITEȘTE ȘI: Ce să mănânci după o criză de fiere

Recuperarea după operația de colecist nu e floare la ureche

Sau cel puțin nu a fost în cazul meu. Soțul meu suferise aceeași intervenție chirurgicală cu un an înainte și parcă s-a pus mult mai ușor pe picioare. Pe mine mă durea intens, încât aveam mereu nevoie de ajutor la ridicare, la așezare în pat, la spălat, la orice, practic.

Zilele de concediu ale soțului meu s-au terminat, așa că am rămas în grija adolescentului meu și a unei vecine care venea seara să-mi schimbe pansamentul.

Primele două săptămâni sunt ceva mai delicate, nu faci mare lucru și bei mâncarea, pentru că nu ai voie solide. M-am hrănit cu supă strecurată, zeamă de mere fierte, iaurt degresat și apă. Îmi amintesc prima supă pasată, după vreo 10 zile în care am pus și puțin piept de pui: mi s-a părut cel mai bun lucru pe care l-am mâncat în viața mea!

Culmea: a început să-mi placă. Și chiar și atunci când am putut trece pe solide, am gătit pentru mine ca pe vremea în care băiatul meu era bebeluș: piureuri de legume, sucuri proaspete fierte, nu crude (balonarea e un adevărat inamic după operație). Dieta după operația de colecist este foarte importantă, recuperarea în sine depinde de respectarea ei. Și mare atenție la balonare, cărbunii medicinali mi-au fost un aliat de nădejde în tot acest timp.

La 12 zile după intervenție, am fost la doamna doctor să-mi scoată firele și a fost mulțumită de cum arată lucrurile. În sfârșit, puteam face duș cum trebuie, mișcare cât de cât, mă puteam reconecta la toți și la toate. Dar, din fericire, nimic n-a mai fost la fel. În cel mai bun sens.

Minus 20 de kilograme în mai puțin de 3 luni

Când am început să mă pun cât de cât pe picioare, n-am mai amânat nimic și am început să le repar pe toate: am luat un complex de B-uri și magneziu pentru deficiență, tratamentul pentru insuficiența venoasă, m-am programat la reumatolog să văd ce e cu factorul acela reumatoid, m-am dus la ginecolog să-mi scoată, în sfârșit, steriletul hormonal.

La începutul poveștii, cântăream 80 de kilograme, din care am început încet-încet să tot pierd. Organismul meu s-a schimbat radical. M-a învățat el pe mine să mănânc câte puțin, rar și de calitate, pentru că, dacă mă abăteam, mă avertiza imediat, cu dureri mai mult sau mai puțin intense în zonele străpunse de laparoscop.

Oricum, după operația de colecist trebuie evitate: grăsimile, prăjelile, fructele crude (balonează), fasolea, mazărea, varza, dulciurile. Nu numai că le-am evitat, pur și simplu corpul meu nu le mai tolerează.

Iubesc salata verde, peștele (nu suportam înainte peștele!), pieptul de pui, câteva fructe, legume, iaurtul degresat, nucile și fulgii de ovăz. Asta consum de ceva timp și mă simt mai în formă ca niciodată. Am încercat să gust din ce mâncam cu plăcere înainte (Doamne și cu câtă plăcere mâncam!), dar, pur și simplu nu mai pot mânca nici fast-food, nici prăjituri, nici mezeluri și nici prea multă brânză (cred că eram cel mai avid consumator de telemea pe care îl știu). Iau o gură din orice, îmi fac pofta și asta e tot.

Înainte mâncam de plăcere, acum mănânc de necesitate, când mi-e foame și doar până îmi trece această senzație. Schimbarea asta mie mi se pare pur și simplu miraculoasă: n-am reușit niciodată să fiu atât de sigură pe mine că aș putea avea un stil de viață atât de sănătos, neimpus, ci venit de la sine. Zi după zi, masă sănătoasă după masă sănătoasă, m-au adus azi cu cântarul aproape de 60 de kilograme, așa, ca-n tinerețe! Da, arăt bine și mă simt bine!

Mi-am fixat o zi pe săptămână în care nu consum deloc alimente, ci doar apă, cafea și ceai și sunt tare bine eu cu mine, ca un fasting cum se spune acum, ca un post negru, cum îl știu eu. De ce v-am spus toate astea cu atâtea amănunte? Dacă măcar o persoană din cele care vor citi această poveste va fi atentă la semnele pe care i le dă corpul și va face investigațiile la timp, tot n-am scris degeaba. Și încă ceva: Niciodată nu e prea târziu să ai un stil de viață sănătos cu adevărat!