Acasă, de Paște, dar ce mai înseamnă „acasă“? „Casa dorită, casa spre care te cheamă dorul, dar și casa-căpcăun, casa-traumă de care fugi pentru a deveni tu însuți”

Între acasă idealizat al copilăriei, mai mulți acasă în tranziție, acasă la părinți și bunici și acasă la mine, vreau să fac pace cu „acasă“. Zilele trecute am dat peste o vedere trimisă de prietena mea Thaiana, din Brazilia, cu care am locuit timp de șase luni în Atena. Pe ea scria: „Oamenii ca tine mă ajută să mă simt acasă, oriunde aș locui“. E un punct bun de plecare.

Inevitabil, de câteva zile, în discuțiile cu prietenii, verișorii, doamna de la cosmetică, a intervenit întrebarea: Ce faci de Paște? „Turul României“, mi-a spus o verișoară și fără explicații prea multe, am știut că asta înseamnă vizitele din fiecare an la părinții ei și la părinții soțului, fiecare în alt colț de Românie. „Luni ne întoarcem acasă, să ne odihnim“, mi-a mai spus ea. „O fugă până la mamaia“, „Acasă la părinți“, dar și mergem „într-un city break în Malta“. „Stăm acasă la noi ca de obicei de sărbători, de când ne-am mutat la casa noastră vin toți părinții la noi“, mai sunt alte planuri de Paște. „Merg la Târgu Neamț, acasă la mama. Bine, mama nu mai e anul ăsta, am pierdut-o, dar sper ca măcar de Crăciun și de Paște să continuăm să mergem acolo toți frații. Acolo e Paștele pentru mine“, mi-a spus Tatiana în timp ce mă pensa.

Și eu cu Bogdan, soțul meu, dăm o fugă până la Năvodari, unde ne așteaptă mama lui. Nu pot încă să asociez sărbătoarea pascală cu marea și nisipul, ceva nu se leagă în reprezentările mele senzoriale. De Paște sunt doar valuri de câmpuri verzi mișcate în bătaia vântului. Însă, pentru Bogdan, marea e acasă. Văd asta în ochii lui de fiecare dată când mergem acolo. Apoi, pe drumul de întoarcere, oprim la Slobozia să o vedem pe mamaia și verișorii cu care ne vom intersecta acolo. Când i-am spus unei prietene că abia aștept să mă întorc duminică seară, ca luni să ne bucurăm de ziua liberă, Alexandra mi-a răspuns puțin uimită: „Dar zilele de Paște sunt și ele libere, ne și încarcă pozitiv, nu?“. M-am simțit dintr-o dată prost că nu mai simt așa.

O făceam și eu pe la 20 de ani când mergeam la Slobozia câteva zile înainte și după Paște, zile în care doar dormeam, eram răsfățată de bunica și ieșeam cu prietenii din copilărie la cafele care nu se mai terminau. În casă mirosea a cozonaci umflați parcă cu pompa pe care bunica îi scotea din cuptor noaptea dinainte de Paște, și îi înșira ca niște exponate pe jos în bucătărie. În oraș mirosea a tihnă.

Nu pot să vă descriu mirosul tihnei, era un amestec de natură și ciment, cu liniște și ceva zumzăit, mai bine spus de primăvară într-un oraș de provincie.

O făceam și eu când eram mult mai mică și Paștele însemna casa întunecată și curtea luminoasă a străbunicii: pomii erau înfloriți, găinile cotcodăceau, porumbarul era gol și tocmai bine toți nepoții și strănepoții puteam să ne construim universuri paralele protejați de pereții lui din lemn și fier. Pe lateralul casei era mereu o masă lungă în jurul căreia ne strângeam mulți: străbunica a avut 7 copii, mulți nepoți, nici nu mai știu câți, și a apucat să-și cunoască și doi strănepoți, dintre care unul eram eu.

Forfota zilei de Paște din curtea străbunicilor, discuțiile aprinse și întortocheate, întrebările unchilor și mătușilor spuse cu voce ridicată de entuziasm, cățeii care alergau de colo-colo, chiar și îmbrățișările pe care nu mi le doream, toate au creat primele premise ale filmului din capul meu. Dar mai ales străbunica, în ușa casei, cu șoldurile mari și șorțul ei murdar de diferite sosuri. Era lege, de Paște, nepoții și strănepoții primeau nu orice ouă vopsite, ci unele uriașe. Acest dar ne făcea să ne simțim aparte față de toți ceilalți doar prin simplul statut de nepoți sau strănepoți, nu trebuia să facem nimic în plus. Ouăle uriașe erau de gâscă, roșii și imprimate cu frunze de pătrunjel prin cunoscuta tehnică a fierberii în ciorapi de damă.

Acela era „acasă“ al meu idealizat. Știam că nu e totul perfect, de fiecare dată mă speriau certurile aprige de la sfârșitul zilei când adulții nu își mai puteau inhiba diferitele frustrări acumulate de-a lungul anului – și în anii aceia motivele pentru care oamenii se certau la mesele de sărbători nu constau în divergențele politice cum se întâmplă azi, ci mai degrabă în tema moștenirilor, împărțirea pământurilor sau diferențele de percepții dintre cei care se emancipaseră și cei care nu. Dar magia ouălor roșii uriașe câștiga întotdeauna detașat. Mai mult, acolo eram acasă unde nu voiam nici să ajung pe fugă, nici să plec repede de-acolo.

Cum am ajuns azi să mă înstrăinez de „acasă de Paște“?

Când aveam 20 de ani, „dau o fugă până la mamaia“, ar fi fost: „de Paște mergem acasă“ chiar dacă locuiam de ceva vreme în București sau alte orașe universitare și simțeam că și acolo e acasă la noi. Cu cât a trecut timpul, însă, acasă din imaginarul copilăriei mele, și al multora din jurul meu, s-a estompat și a fost înlocuit de un alt acasă, mult mai puternic, cel din prezent. Îmi amintesc prima oară când am simțit că merg „acasă la mamaia“ și nu doar „acasă“ – a fost într-un weekend când, după ce am ajuns acolo, după ce m-am echipat în haine confortabile de casă, am vrut să iau ceva din frigider și am întrebat-o pe mamaia, brusc, fără să mă gândesc înainte: „Pot să iau și eu un iaurt din frigider?“. Bineînțeles că reacția ei a fost una de uimire: „Cum mă întrebi asta? Ia ce vrei, ești acasă la tine“. Da, acolo unde e mamaia e acasă, emoțional și simbolic, dar casa era renovată, mamaia avea un alt frigider, îmi țineam hainele în geamantan. Dimensiunea materială a lui „acasă“ ne intră pe sub piele la fel de mult ca dimensiunea emoțională. Și noi, copiii ne construim un alt acasă, dar și ei, părinții și bunicii, chiar dacă deseori pare că stau pe loc, își locuiesc altfel casele în care am trăit, la un moment dat, cu toții.

„Când ne imaginăm căminul, adesea nu structurile în sine, ci sentimentele, practicile și relațiile din spațiile familiare dau casei un puternic sentiment de apartenență. Acasă poate fi mirosul mâncării gătite de bunica, puful familiar al unei perne uzate, fiorul aparent sfidător al tapetatului cu afișe al pereților în adolescență sau nodul din stomacul unui copil care ascultă o ceartă în apropierea camerei sale”, spuneau antropologii și etnografii Farhan Samanani și Johannes Lenhard, într-un articol intitulat House and Home.

Apoi, după ce mi-am cumpărat casa mea, o lungă perioadă am simțit că, pentru Bogdan nu era acasă, că tot la Năvodari unde crescuse era căminul lui. Eram geloasă. Îmi doream ca acasă la el să fie unde locuiam amândoi, pentru că așa era pentru mine, iar acasă la Năvodari să fie „acasă la părinți“. Doar că el s-a referit mult timp, și încă o face, la casa părinților cu „Hai să mergem acasă“. Voiam să fie clar unde e acasă la noi. Apoi, acum vreo patru ani, când tatăl lui Bogdan a stat în comă câteva săptămâni, ne-am mutat la Năvodari. Într-una dintre zile, mi-a spus: „Vreau să iau aer, dacă nu te superi, plec acasă, o seară doar. Mă întorc mâine.“

Am realizat atunci că toți avem, de fapt, mai mulți de „acasă“ și înseamnă diferit în funcție de etapa din viață pe care o parcurgem, uneori poate chiar și de un simplu moment. Că nu le poți cuantifica, nu le poți compara. Nu contează cum le spui.

Acasă înseamnă obiectele din jur și relația pe care o ai cu ele, ordinea lucrurilor, mirosuri, simțuri, relațiile cu oamenii. De fapt, mă fascinează „acasă“ tocmai pentru că are de toate în el, amestecate, și vorbește despre noi la cel mai intim nivel, dar și despre societățile în care trăim și lumea care ne găzduiește.

Acasă în mai multe case

De fapt, pentru mine, acasă a fost nu numai despre a aparține, cât și un proces în tranziție, parte din schimbare, o căutare continuă. M-am simțit și mă simt și azi acasă într-o formă sau alta în diferite locuri, țări sau alături de unii oameni și chiar dacă suntem pe o insulă pustie. Și cu toate astea, mi-am dorit mereu, cu tot dinadinsul, să am doar un „acasă“.

„Acasă“ la nivel intim a fost definit, dar și a definit schimbările care aveau loc în societatea din jurul meu, inițal fără să conștientizez asta, în relațiile dintre bunicii și părinții mei, în relațiile dintre mama și tata și tot așa până la raportul dintre un fel de autoreflexivitate și dinamica comunității din care am făcut parte în diferite momente.

Pendulând frecvent între casa părinților, casa bunicilor și casa câtorva unchi, între mediul urban și mediul rural, conceptul de cămin mi s-a părut mult timp ambiguu. Însă această ambiguitate personală privind „casa“ și implicit „acasă“ a existat sub diverse forme dintotdeauna în istoria umanității, evocă și Vintilă Mihăilescu în cartea „Acasă în lume“: „Dar „casă“ s-a dovedit curând a fi un termen neașteptat de ambiguu: unde începe și unde se termină casa mea și casa ta, casa noastră și casa lor, casa comună și casa familială.“

Pentru mine, de fapt, primul „acasă“ a fost spațiul creat de părinții mei într-un apartament semi-decomandat cu două camere din Slobozia, județul Ialomița. Bibelourile la care mama ținea mai mult decât mi-aș fi dorit, ritualurile de curățenie din fiecare sâmbătă, bradul mare de Crăciun pe care l-am dărâmat într-un raid care a pornit din casa vecinilor și s-a sfârșit direct în globurile colorate, jucăriile și adidașii micuți – toate întinse prin sufragerie după ce tata se întorcea din călătoriile sale în Turcia (erau primii ani de după Revoluția din 1989 când mulți tineri încercau să își îndeplinească visul străinătății și al antreprenoriatului) – păreau neînsemnate, dar aveau un rol definitoriu.

Toate aceste obiecte de care am amintit mai sus și ritualurile casnice aproape în exclusivitate în jurul imaginii mamei (de la curățarea și dezghețarea frigiderului la tocatul vinetelor sau alesul boabelor de fasole) construiau imaginarul unui „acasă“ care s-a transformat imediat după ce părinții mei nu au mai putut susține afacerea pe care o începuseră și au decis să ne mutăm într-un sat de lângă Slobozia, satul de origine al părinților mamei și al străbunicilor din partea tatălui. Când ne-am mutat, casa era încă în construcție și ca un apanaj al instabilității sociale cu care adulții din viața mea s-au confruntat mulți ani, a rămas „în construcție“ până în momentul când m-am mutat definitiv de acolo. Mare parte din sat, de fapt, era în mijlocul unui rit de construcție despre care tot Vintilă Mihăilescu amintește că are rolul de a consacra orice casă, un rit care indica atunci tranziția dintre socialism spre post-socialism și capitalism, dinspre colectivizare și proprietate privată. 

Pereții exteriori încă nezidiți, precum și betoniera din curte, aparatul de sudură, albia roșie care păreau că nu își găsesc locul prin curte creau senzația de dezordine. Scara spre camerele de la etaj, renovată de tata abia relativ de curând, era improvizată din bucăți și placaje din lemn și beton. Era mai mult un labirint de joacă decât un mijloc de a ajunge sus. Dar știam sigur ce treaptă trebuie să sar ca să nu cad. O dezordine din exterior ce polariza cu ordinea pe care mama se străduia să o mențină în interior, o ordine care trebuia să fie „ca la bloc“. Una dintre madlenele lui Proust care mă duce direct în curățenia de acasă este mirosul de oțet cu care mama a mai șters mobila încă mulți ani după ce m-am născut. Acasă la niște prieteni, mutați și ei la fel ca noi de la oraș la sat, era aproape identic. Perdelele care fluturau în locul ușilor, camerele începute și neterminate, cu câte un pat singuratic, BCA-ul neacoperit, ghivecele cu flori puse aleatoriu prin curte, pomii abia plantați, gălețile cu var sau ciment făceau parte dintr-un proces de construcție care părea că nu se mai termină din cauza veniturilor inconstante sau prea mici pentru scopurile propuse. Dezordinea din exterior era dezordinea din societatea de atunci.

„Acasă“ nu este deci neapărat locul pozitiv și cald al apartenenței sau nostalgiei. „Acasă“ este în egală măsură casa dorită, casa spre care te cheamă dorul, dar și casa-căpcăun, care ți-a înghițit copilăria și adolescența, casa-traumă de care fugi pentru a deveni tu însuți, care te definește doar negativ – dar tocmai de aceea te definește poate și mai puternic. De multe ori îmi privesc azi curtea unde locuiesc și ordinea din ea mă face deseori să mă simt înstrăinată. Uneori mi-aș dori, ca într-un act de domesticire pe care îl cunosc de la începuturi, să împrăștii obiecte prin curte, să întind o frânghie pentru rufe dintr-o parte în alta, să pun în drum o găleată cu ciment sau var stins ca să mă simt „acasă“. 

În tot acest timp de care am amintit, „acasă“ mai era și la bunicii materni care locuiau într-o casă veche la câteva străzi mai departe. Acolo mă transpuneam într-o altă lume: a unui tradițional al covoarelor și carpetelor de pe pereți în care îmi imaginam seara înainte de culcare că trăiesc, al animalelor care umblau peste tot, al serilor de vară când bunicul gătea fasole păstăi cu usturoi. Mai era „acasă“ și la bunicii de la oraș unde mergeam de vineri seară până duminică, și primul lucru pe care îl făceam era să stăm la rând la „făcut baie în cadă“. Acolo era o altă lume, un alt „acasă”, erau mai multe programe TV și filme de văzut seara cu toții în sufragerie. Așa cum era și la unchii de la Călărași unde mă mai lăsau părinții din când în când și unde mâncam cel mai bun orez cu lapte pe canapeaua-colțar din bucătărie pe care când mătușa o deschidea, se revela o întreagă acumulare de pungi și obiecte ce păreau ținute secrete. Tot acolo iarna ne încălzeam cu toții în jurul aragazului aprins.

Din nou acasă, de Paște

Poate au fost prea mulți de „acasă“, deși nu știu cine aș fi fost azi fără ei, mi-au hrănit imaginația, mi-au expandat curiozitatea. Erau, de asemenea, o formă de semnalistică pentru modul cum copiii erau crescuți în numeroase familii post-socialiste, în sânul familiei extinse chiar dacă membrii acesteia nu mai locuiau neapărat împreună, și în sânul comunității căreia îi aparțineai. 

Poate și pentru că am avut așa de mulți „acasă“ eu și mulți din generația mea, azi fie delimităm clar unde e acasă, fie diluăm semnificația lui până la a nu mai fi relevant. Acasă pentru mulți dintre noi e acolo unde suntem noi, oricât de individualist sună. Oricum, nu pot nega, abia aștept să mă întorc duminică seară acasă la mine. Să mă întind luni pe o pătură în curtea mea verde unde miroase a măr înflorit, rozmarin și iarbă proaspăt tunsă și să citesc. Unde e prea ordine. Vreau, totuși, ca de data asta, să încerc ceva: acolo unde o să fiu de Paște, vreau să încerc să fiu din nou „acasă“.