Cum mi-am revendicat fericirea când simțeam că nu o merit, mai ales de sărbători
Un exercițiu de supraviețuire care s-a transformat mai apoi într-un exercițiu de bucurie. Sau ce mi-a adus bucurie când eram pe fundul prăpastiei, mai ales de sărbători.
În anul în care mama și-a luat viața, am susținut examenul de Bacalaureat, la doar câteva luni după înmormântare. Durerea, vinovăția și regretele luaseră forma unui „monstru“ care, pe parcursul zilei – oricât încercam să mă prefac că nu trăiește în mintea mea –, își revendica, de fapt, energia și un fel de putere de a mă judeca până la a mă anula.
Pe fundul prăpastiei
De fapt, mă bloca din a mai face orice, dar mai ales să învăț. Tot felul de imagini îmi apăreau în minte de parcă cineva din interiorul meu dădea play la un film al cărui scenariu era scris în cel mai mic detaliu, tot felul de replici care îmi aminteau că trăiam o durere prea mare să o pot gestiona lucid. Cu ce drept mă spălam pe față în fiecare dimineață, mâncam, încercam să mă îmbrac frumos și apoi mergeam la școală? Ce drept aveam să-mi mai doresc succesul unui examen, prefăcându-mă că totul are același sens ca înainte, sau că are un sens? Acceptând că lumea nu se oprise în loc pentru durerea mea. Că eu nu mă puteam opri în loc pentru durerea mea.
Tot felul de imagini îmi aminteau că, de fapt, nu am fost în stare să văd cât de bolnavă era mama și cât de multă nevoie avea de ajutor psihiatric, dar și de ajutorul meu. Și, prin urmare, nu meritam să trăiesc în continuare de parcă totul ar fi fost normal, de parcă ar fi contat mai mult istoria românilor sau că Moromete fusese un „țăran filosof“. O parte din creierul meu nu mai înțelegea de ce să dau Bac-ul. Avea și el dreptatea lui, tocmai fusese făcut bucăți, multe din informațiile pe care le sedimentase nu mai erau valide. O parte din mine voia să fiu nefericită, să primesc o pedeapsă existențială. Mă durea corpul pe interior și pe exterior și eu încercam să îl ignor, pentru că nu găseam medicamente pentru un astfel de simptom pe care nu îl mai simțisem niciodată înainte.
Nicio ieșire spre bucurie
M-am întrebat: cum mai poți funcționa când o parte din ființa ta suferă o lipsă atât de acaparatoare? Cum mai poți funcționa când o parte din ființa ta nu te iartă și începe să te urască mai mult și mai mult? Să te urăști pe tine – acesta mi se părea începutul nebuniei.
Ce îmi rămânea de făcut? De unde puteam să-mi iau puterea de a continua așa încât să nu ratez examenul, să nu ratez următoarele momente importante din viața mea? Să nu ratez viața care îmi mai rămăsese? Care mie îmi mai rămăsese și pe care mama nu o mai avea? Cum mai puteam să fiu vreodată fericită?
Nu am văzut atunci nicio ieșire spre a mai retrăi vreo formă de bucurie. Explicațiile cât de cât raționale pe care mi le dădeam se disipau instantaneu. Doar că partea din mine care încă mai funcționa coerent a decis: nu era nevoie de bucurie, nu era nevoie nici măcar de iertare, trebuia să facă orice ca să poată supraviețui, să nu se auto-distrugă.
Abia târziu, după mulți ani de la acel moment, am îndrăznit să-mi revendic dreptul la momente de fericire. Cu teamă, cu reținere, dar cu ceva mai mult curaj.
Un exercițiu de supraviețuire
Așa că, la recomandarea psihologului la care deja începusem să merg, de fiecare dată când nu mă mai puteam concentra să învăț, nu mai ripostam cu argumente contra, cu explicații care să convingă „monstrul“ că nu eram vinovată, doar mă opream. Mă așezam pe fotoliul de lângă birou, închideam ochii și mă imaginam în mijlocul unui câmp întins până la linia orizontului, un câmp care nu avea nici început, nici sfârșit. Psihologul îmi spusese să aleg un loc care să îmi ofere cât de cât un sentiment de bine. De prima oară când am închis ochii pentru exercițiul propus, mi-a apărut în minte un câmp plin cu flori sălbatice, albastre, albe, roz, de toate culorile. Străluceau atinse de razele puternice, calde, plăcute, ale soarelui.
Așa, de-a lungul unei zile, de câte ori simțeam că nu mai pot, stăteam acolo, în mijlocul câmpului, pentru câteva minute. Îmi ofeream un spațiu doar al meu. Cu greu, pentru câteva minute eram liberă de povestea vieții mele. Eram doar eu. Acolo, în mijlocul acelui câmp, nu mai eram vinovată. Nu luasem decizii greșite, nu fusesem ignorantă, nu fusesem nicio clipă răutăcioasă sau egoistă. Sau fusesem, dar aveam voie să greșesc și să învăț din greșelile mele, aveam voie să nu știu, să nu înțeleg. Apoi, o luam de la capăt cu ce aveam de făcut. Câmpul acela m-a ajutat să iau examenul de Bacalaureat.
Multă vreme după, tot acel câmp cu flori sălbatice m-a ajutat câte un moment pe rând, câte o zi în plus, câte o nouă sărbătoare.
M-am bucurat cu greu, din nou, de sărbători
Sărbătorile de iarnă veneau cu o presiune în plus de a fi fericită. Au fost câteva zile de Crăciun când partea din mine căreia i-am zis de la început „monstrul“ refuza să se bucure pentru că nu meritam, pentru că nu mă iertase încă. Și atunci, mă retrăgeam pe un fotoliu și mă imaginam în mijlocul câmpului meu cu flori. Stăteam cu fața spre soare, mi-era cald oricât de frig era afară.
În timp, câmpul meu cu flori a mai pălit. Poate nu am mai avut nevoie de el, poate mă învățase să fiu cât trebuia doar eu cu mine, măcar câteva minute, cele câteva minute în care îmi aminteam că poate să fie și doar despre mine. Un fel de a-mi locui spațiul propriu, cât mai rămăsese din el.
Oricum, de câte ori am fost „la pământ“ în zilele de sărbătoare sau când am mai avut vreun examen de viață, sub orice formă a fost el, m-am oprit câteva minute și am încercat să fiu doar eu cu mine. Să fiu liberă, să mă iert și să simt că merit chiar și o bucurie atât de măruntă ca aceea de a împodobi bradul. Chiar dacă mama nu va mai împodobi niciodată un brad.
Acest exercițiu, de a fi doar eu cu mine, indiferent de imaginea în mijlocul căreia mă proiectam, a fost un fel de a-mi permite să fiu. De parcă, de fiecare dată, îmi arunc singură o frânghie care sub acțiunea unei forțe interioare, celei care mai e aptă de așa ceva, mă ajută să revin la forma inițială, în timp ce acțiunea exterioară încetează.
Uneori e ca o scurtă întoarcere la copilul care trecea cu frică prin tunelul de zăpadă din curtea bunicilor, în iernile când ningea atât de tare încât nu se putea intra în curți decât prin tuneluri săpate în mormanele de zăpadă. Acel copil era terifiat că nu vedea deasupra, în stânga și în dreapta decât ziduri de zăpadă înghețată, dar era și din cale-afară de uimit și de bucuros când, la un moment dat, i se ivea în față ușa casei din interiorul căreia simțea aburi de căldură și miros de mâncare de pe masa de Crăciun.
Alteori e o scurtă întoarcere în nopțile de Revelion când mă lăsau la bunici și, la 00:00, mamaia mereu apărea ca printr-o minune cu un tort și ne ruga, pe mine și pe unul dintre verișorii mei, să ne punem o dorință și să suflăm în lumânări, apoi cântam cu toții „La mulți ani!“
Pentru copilul acela în primul rând mi-am revendicat dreptul la fericire.
