„Indisponibilă emoțional.“ Povestea unei vieți marcate de frica de abandon și relații fără viitor
Ana* a crescut într-o familie destrămată, alături de o soră mai mică și una mai mare. Deși a încercat să-și amintească doar momentele frumoase ale copilăriei, absențele părinților – în special a tatălui – au lăsat urme adânci. Chiar și după ce a reușit profesional, Ana a continuat să caute acel „ceva” care să umple golul creat de frica de abandon, o teamă care a însoțit-o toată viața.
Rândurile de mai jos ne-au fost trimise, în exact această formă, de una dintre cititoarele site-ului SmartLiving.ro, prin intermediul acestui formular.
* Ana este numele ales de redacție pentru cititoarea noastră, întrucât ea și-a dorit să rămână anonimă.
Las aici câteva rânduri în speranța că vor ajuta măcar un cititor.
Copilăria: Așa sunt copiii sandwich
Am crescut într-o familie cu părinți separați de când aveam 4-5 ani. Era în preajma Revoluției din ’89, cel puțin așa îmi amintesc. Apoi, o bună parte din timp am petrecut-o la bunici. Mai am două surori, una mai mare și una mai mica. Eu sunt mijlocia, copilul sandwich, cum mai zic unii terapeuți.
Copilăria a fost frumoasă, în general, dacă nu ar fi fost ieșirile nervoase cu bătai ale unchiului, la care asistam, sau momentele când stăteam în intersecția de lângă o biserică uitându-mă în zare, poate-poate îl zăresc pe tata. Până la vârsta adolescenței, el nu a fost prezent. Cum nici pe mama nu am prea simțit-o, sau cel puțin așa îmi amintesc. Îmi amintesc și că mă critica și se lua de mine pe nedrept. Așa sunt copiii sandwich.
Unii spun că locuiam și acasă, dar cred că am ales să păstrez în memorie doar acele momente de bucurie din copilărie, iar acele momente nu au fost cu părinți, ci cu bunici, cu ei mă simțeam în siguranță.
Mai târziu, la vârsta adolescenței, când am avut prima relație cu un băiat, am suferit enorm, cum anticipam abandonul din subconștientul format deja (frica de abandon, despre care am învățat mai târziu și despre proceduri de schimbare a gândirii și a comportamentului), și am suferit mult, chiar îmi doream să nu mai exist, așa de mare era suferința.
„Când întâlneam bărbați care își doreau o relație stabilă, eu fugeam“
Mulți ani am continuat să atrag barbați care nu erau disponibili emoțional, așa cum eram și eu: indisponibilă emoțional. Am repetat aceste cicluri mulți ani, cu o emoție naivă în continuare că într-o zi va veni EL să mă salveze, pe un cal alb, și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că… cine îi poate rezista aceastei femei frumoase cu părul bucle?
Și paradoxal, când întâlneam bărbați care își doreau o relație stabilă, eu fugeam. Fugeam și de cereri în căsătorie, și de mutat împreună, pentru că găseam mereu o scuză bună pentru fiecare sau pentru mine. Probabil mă aflam undeva între indecizie, nesiguranță în mine, narcisism, frică de abandon, victimizare, și… you name it.
„Am reușit profesional“
Acum mai bine de un deceniu, am schimbat traiectoria de la focusul pe relații, la o ambiție acerbă cu mine în carieră. Toată energia am concentrat-o acolo mulți ani. Și am reușit profesional. Am avut un job extraordinar, un statut de invidiat, eram „pe cai mari” cum se spune, și am ținut-o așa mulți ani. M-am bucurat de foarte multe reușite profesionale, am călătorit mult și am trăit ca un spirit liber, făcând aproape tot ce îmi doresc, fiindcă și din punct de vedere financiar eram foarte bine.
Până într-o zi, când am început să simt din nou că ceva nu e la locul lui, ceva „urla” pe dinăuntru. Ceva-ul ăla pe care l-am pus la colț, l-am ținut în lesă, l-am adormit.
În toți anii aceștia, îmi găseam alinarea nu doar în succesul profesional, dar și într-un pahar de vin bun, chiar două sau trei. Probabil băutura „adormea” acel ceva pe care nu îmi doream să-l simt nicicum. Credeam că sunt bine, deși nu reușeam să mă apropii de niciun bărbat și nici nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine.
O relație la distanță, o cerere în căsătorie și apoi ghosting
Am întâlnit o persoană care ar fi putut fi un partener de viață, într-una dintre călătoriile mele. Locuia departe, tocmai în California, iar eu în Belgia. Probabil pentru mine era ce aveam nevoie, o relație la distanță. Probabil și pentru el, dacă reflecta și el ce conțineam eu. După doi ani de călătorii, m-a cerut în căsătorie cu surle și trâmbițe și caleașcă cu cai. Am spus da, iar în acea seară, când am ajuns la hotel am început să plâng și i-am spus să mă ierte anticipat dacă voi greși vreodată.
Oare nu ma simțeam suficientă pentru a fi soție? Oare aveam o părere atât de greșită despre mine? Frica de abandon încă o aveam. El a avut răbdare o perioadă, dar a dispărut fără urmă și fără explicații. Am avut o singură conversație telefonică dupa dispariția lui, în care mi-a spus că nu am avut încredere în el. Probabil nu am avut curaj să-mi dau demisia și să mă mut pe alt continent. Atunci mi-am dat seama că acel ceva care urlă înăuntru trebuie rezolvat.
Un lucru nu am știut să fac: să am rabdare
Am început să fac terapii, să citesc cărți despre spiritualitate și găsirea sensului vieții, am găsit șamani și am încercat să îmi rezolv acel „ceva”, îmi doream foarte mult să se întâmple peste noapte, sau într-un weekend de ayahuasca să găsesc toate răspunsurile și să spun „gata”, în sfârșit am găsit soluția. Cu toate terapiile, nimeni nu îmi spunea să am răbdare cu mine și să mă port frumos și cu mine, așa cum mă purtam frumos cu toată lumea în jurul meu. Începusem deja să mă schimb, oricum, dar un lucru nu am știut să fac: să am rabdare.
În timpul pandemiei mi-am dat demisia și m-am întors în țară, unde am continuat terapii cu psihoterapeuți și cu terapeuți energetici, preoți cu har și căutam sfaturi de la cei apropiați din familie. Mintea mea era varza, cum eram și eu. Ajunsesem într-un punct zero în care nu știam încotro ar trebui să merg. Aveam atacuri de panică: mă trezeam întinsă pe jos, cu senzația că nu am aer și că totul se prăbușește. În acel moment zero am ales să creez ceva nou și să o iau de la capăt.
O relație complicată: el are un copil și o soție
Acasă am reîntâlnit bărbatul care și-a dorit o relație cu mine și m-a cerut în căsătorie înainte ca eu să iau decizia să mă concentrez pe studii și carieră, iar eu nu am știut ce să fac și am fugit (anticipând abandonul și lipsa încrederii în sine). Și el a participat, dar pasiv, la decizia mea de a mă întoarce acasă.
Era evident că nu eram într-o stare echilibrată cu mine, mai ales să pot să intru într-o relație și nu îmi doream sub nicio formă să intru într-o relație în care nici el nu era disponibil. Situația e complicată fiindca el are un copil și o soție.
Relația asta se întâmplă deja de patru ani, din vremea pandemiei. Mi se pare că a trecut o veșnicie, însă cumva în acest timp am început să mă cunosc mai bine. Un comportament de cald-rece în care mă „hrănesc” cu momente scurte de iubire, urmate de momente de răceala.
El promite constant că va divorța și se va muta, iar eu aștept plină de speranță și frustrări acumulate. O relație cu du-te vino ciclic. Eu îi spun că nu-mi mai doresc să fiu într-un trio și că îmi doresc o relație normală și stabilă, iar el mă amână și caută scuze constant, așa cum făceam și eu. Parcă mă văd pe mine uneori.
Am avut și momente de comportament pasiv-abuziv, în care îmi doream atenția lui atât de mult, încât deveneam victimă, sau nu răspundeam la telefon pentru că știam că el își face griji. Un comportament abuziv de care el s-a plâns și mi-a spus că nu reușește să fie într-o relație cu cineva care mereu îl acuză și e suspicioasă la fiecare pas. Cu toate astea, îi mulțumesc că a găsit cuvintele să îmi spună unde greșesc, astfel, prin încercari repetate reușesc să îmi văd comportamentul în mod obiectiv și să încerc să nu repet greșelile.
Cu toate astea, frustrarea rămâne că înca nu sunt eu „aleasa”. Probabil până când mă aleg eu pe mine și să mă observ cu calm și cu răbdare și să mă schimb, dar fără să mă învinovățesc pentru acest comportament, și în același timp să nu mă mai consider o victimă. Să renunț de tot la acest comportament pasiv-abuziv-agresiv și să îmi imaginez că se prabușește ca un castel de lego. Să creez (creăm) un spațiu gol unde să pot (putem) construi un castel sănătos la loc.
Se spune că, dacă vrei să afli cum ești, ar fi bine să întrebi cea mai apropiată persoană care te cunoaște cel mai bine și poate fi sinceră. Se spune că ar trebui să fii rațional când iei decizii și să îți folosești logica și intuiția. Alții spun că ar fi bine să ții cont și de ce îți spune inima. Unii spun: toate la timpul lor. Alții spun: norocul ți-l faci tu. Nu este totul relativ, pentru că exist.
