Poveste despre două orașe. „Toamna mi-e dor de Istanbul și de Atena ca de doi oameni”

Acest articol este o declarație de dragoste. O declarație de dragoste pentru două orașe din lume de care mi-e dor mereu când începe toamna.

Când vara se apropie de final și serile devin mai reci, încep ușor să mă întorc spre mine. Revin la planuri în ceea ce privește cariera, mă gândesc mai des la ce neajunsuri are relația cu soțul meu și ce ar trebui să fac altfel ca să fie mai bine. Ce ar trebui să facă și el altfel. Unde o să le găsesc tuturor ghivecelor din curte câte un loc în casă. Nu știu sigur dacă are legătură cu faptul că septembrie a fost atât de mulți ani „întoarcerea la școală“, la responsabilități, la a sta mai mult în casă. Dar sigur vara nu am niciun plan și nicio problemă. Așa funcționează creierul meu.

Poate e ceva comun, poate vi se întâmplă și vouă celor care citiți acest articol. Dacă da, mi-ar plăcea să îmi scrieți despre cum traversați această perioadă înspre toamnă. Și mai ales ce doruri aveți.

Cu cât bronzul de pe piele începe să se estompeze și urmele bretelelor de la costumul de baie nu mai sunt atât de vizibile, mă apucă doruri noi. Dorul de scris beletristică, de văzut drame, de vorbit mai mult cu rudele apropiate. Vara îi iubesc pe toți la fel, dar nu am neapărat nevoie de ei aproape. 

Toamna mi-e dor de Istanbul

Tot toamna reapare de câțiva ani un dor de care mă minunez încă. Mi-e dor de două orașe de parcă mi-e dor de două persoane. De altfel, nu le-am vizitat decât toamna, când căldura nu mai e așa insuportabilă, soarele e mai blând, dar este acolo aproape în fiecare zi. Unul dintre ele este Istanbul. De ce mi-e dor de Istanbul și nu de Roma sau de Bologna sau de Viena, unde mi-a plăcut, de asemenea, mult? 

Poate pentru că în Istanbul, de când am fost prima oară, am simțit că sufletul meu și felul meu de a fi se potrivesc perfect, de parcă aș fi fost o bucată din puzzle-ul haotic al acestui oraș despre care Pamuk scria – în cartea dedicată orașului său natal, care îi și poartă numele „Istanbul“ –, citându-l pe Yahya Kemal, un alt scriitor turc, „aici sălășluiesc oameni care se desfată cu melancolia“.

Da, așa simt și eu de fiecare dată când vizitez orașul la răscrucea dintre Occident și Orient. Aglomerația lui, forfota care aproape că te mișcă cu o forță invizibilă de-a lungul Bosforului mă fac să mă simt acasă. Flaubert, în urmă cu mai mult de o sută de ani, cu ocazia primei sale vizite în Istanbul, fusese impresionat de „îmbulzeala care domnea în oraș și de atmosfera aparte a acestuia“.

Oamenii care se plimbă de colo-colo cu tăvile cu ceai, străzile întortocheate, Bosforul și faleza lui, cafenelele ascunse pe străzile mai lăturalnice, podurile luminate noaptea, toate au o senzualitate pe care nu am regăsit-o în niciun alt oraș. Istanbulul este un oraș pe care îl descopăr ca pentru prima oară ori de câte ori îl vizitez. Și, odată cu el, mă redescopăr și pe mine.

Casele colorate din Kuzguncuk, strada Merdivenli Yokuş pe traseul dintre Balat și Fener (cartierele istorice ale Istanbulului aflate în patrimoniul UNESCO) mă liniștesc. Kuzguncuk are o istorie de peste 500 de ani, a fost locuit de evrei, armeni, greci și turci. Sinagogi, biserici, moschei, una lângă alta. Are o grădină comunitară pe care o poți vizita și numeroase cafenele cochete. Tot în zonă se află palatul lui Dimitrie Cantemir care e rupt complet de realitate prin monumentalitatea și totodată simplitatea lui.

Toamna, mi-e dor de Istanbul. De cafeaua turcească cu rahat, de ceaiul negru, de menemen (un fel de omletă cu roșii, ardei și usturoi), mücver (dovlecei, feta, mărar) și İmam bayıldı (vinete umplute, usturoi și ulei de măsline).

Mi-e dor de străzile pietruite de lângă Galata Tower. Și nu în ultimul rând, de cafeneaua Pierre Loti, cu vedere la Cornul de Aur cu ale lui insule Bahariye, local construit pe locul cafenelei originale unde romancierul francez Pierre Loti venea deseori să admire priveliștea. 

Mi-e dor să stau pe scaunele pliabile roșii, albastre, gri, de la Decathlon, în parcul din Beşiktaş, cu fața spre Bosfor – pretinzând că sunt și eu un localnic ca toți ceilalți care stau câte o zi întreagă, ca la cinema, de-a lungul parcului, toți cu fața spre Bosfor, parcă așteptând să apară ceva miraculos din apă. Și tot așteaptă, și nimic nu se întrevede din apă în afara bărcilor cu motor, iahturilor cu vele și undițelor pescarilor care se ridică în repetate rânduri fără nicio pradă prinsă în acul lor. Asta în timp ce beau ceai negru și sparg semințe.

Acolo timpul se oprește, acolo am trăit și mai mult melancolia (hüzün) despre care a tot scris Orhan Pamuk. Care nu e melancolia pe care o știam atât de bine, este un fel de suspendare în timp, o resemnare, o așteptare de parcă în toți acei oameni care privesc încă se ascunde regretul unui trecut glorios al unui fost Imperiu. 

Apoi, modul cum conviețuiesc localnicii și turiștii cu câinii și pisicile, grija și blândețea cu care interacționează cu animalele și modul pașnic cu care acestea le răspund îmi oferă speranță. Se poate, deci, să trăim în armonie cu câinii și pisicile chiar dacă nu suntem „stăpânii“ lor.

Toamna mi-e dor și de Atena

Cu Atena e puțin altfel. Am locuit în orașul elen aproape șase luni. Când am ajuns pentru prima oară acolo, am avut senzația stranie că am mai trăit la un moment dat în Atena și că nu îmi mai amintesc. V-am zis că e straniu. Atena a fost acasă pentru mine timp de jumătate de an și chiar dacă m-am întors de ceva timp, încă e acasă pentru mine. 

I-am descoperit inițial, când căutam un apartament de închiriat, fața rănită, cu cartierele mizere și mirosurile insuportabile, cu sărăcie vizibilă, cu degradare umană care m-a săgetat direct în piept, cu haos. Dar chiar și așa, nu am fost nicio clipă dezamăgită. Cam ca atunci când îți iubești „acasă“ chiar dacă știi că există și o parte întunecată, că există durere, că nu e totul perfect. Și continui să iubești tot ce face parte din acest „acasă“ pentru că nu ai altă posibilitate. 

Am descoperit ușor, aproape întâmplător, cu fiecare zi, oamenii ei primitori și calzi, oamenii ei din toate colțurile lumii care și-au găsit refugiu în Atena lui Pericle Agariste.

Apoi, am intrat în câte-un muzeu. Atena are circa 100 de muzee pe care le poți vizita, unele dintre cele mai cunoscute fiind Muzeul Național de Arheologie, Muzeul Bizantin, Muzeul de Istorie, dar te surprinde și cu unele precum Muzeul de Artă al Copiilor greci. Am pierdut ore întregi pe coridoarele Galeriei Naționale de Artă unde sunt expuse, printre altele, și picturii ale lui Georgios Iakovidis (la care mă mai întorceam din când în când să mă uit), și am stat de câte ori mi-era mai greu pe dealul pe care se întinde templul Acropole.

Am simțit bucuria unui public de operă care aplaudă oricând simte el că e minunat. La Opera Națională am fost la câteva reprezentații, dar cvartetul Alekos Vretos, care îmbină sunetele Estului și Vestului, repertoriu arab, armean și turcesc, mi-a plăcut cel mai mult.

Mi-e dor de toate, de Academia lui Platon, și de drumul central ticsit cu oameni și muzicanți care duce spre biserica bizantină dedicată Sfintei Barbara (s-a tot schimbat de-a lungul timpului prin construcții sau picturi noi sub influențe romane, musulmane, contemporane), de piețele volante din Exarcheia (unul dintre cartiere de hipsteri ale Atenei), de portul Flisvos unde beam deseori un pahar de vin Rose chiar lângă Marea Mediteraneană. De plajele de pe coasta Atenei și de taverna „Theodore and Eleni“ unde am mâncat cea mai bună mâncare gătită vreodată. Dați-mi voie să exagerez. Mi-e dor, de fapt, de toate tavernele unde am mâncat dovlecei prăjiți și brânză feta cu miere, în timp ce ascultam muzică live. De drumul cu tramvaiul până la plajă.

De bătrânelul care avea un magazin cu de toate, cu felii uriașe de pepene roșu puse ca la expoziție, la parterul blocului unde locuiam, care mă întreba din când în când de ce nu mă mut definitiv acolo și care, tot din când în când, îmi mai dădea un pahar cu suc, așa să am până ajung acasă, sau în zilele ploioase mă întreba dacă nu mi-e frig.

La Templul Poseidon, tot pe Riviera Atenei, mă simțeam atât de mică și asta mă aducea cu picioarele pe pământ. La „Lake of Vouliagmi“ puteam face baie oricâte grade erau afară pentru că lacul își păstrează aproape aceeași temperatură pe tot parcursul anului, între 22 și 29 de grade. La „Stavros Niarchos Foundation“ mergeam la bibliotecă și, la ore fixe, ascultam fântânile arteziene muzicale.

O oră și ceva cu ferryboat-ul până în Aegina, cea mai apropiată insulă de Atena, renumită pentru fistic, era terapie pentru mine. Drumul cu livezile de portocali până la Napflio, un oraș tot cam la o oră de Atena, și un concert în aer liber la Herod Atticus Odeon, situat pe dealul Acropole mi-au tăiat respirația.

Un prieten din Tunisia mi-a zis o dată „dacă ai descoperit-o (ref. Atena) cu oamenii ei, cu bucuria lor de a trăi și cu mixul ei cu de toate, nu mai scapi de ea”. Avea dreptate.

Descoperă aici mai multe despre Atena. Și o melodie despre iubire, temă despre care le place grecilor să cânte cel mai des: