„Regret nespus că fiica mea are părinți «greșiți»“

Rândurile de mai jos ne-au fost trimise, în exact această formă, de una dintre cititoarele site-ului SmartLiving.ro, prin intermediul acestui formular.

Mi-am dorit pentru fiica mea (9 ani în prezent), să fiu mai caldă decât mama și mai deschisă, și credeam că reușesc chiar și în timp ce mă luptam cu violențele soțului (fost soț, de 4 ani), dependența de control și de alcool.

Îmi amintesc despre copilăria mea, în mare, că era chinuită de două mari categorii de emoții: dorul și nevoia fără margini de mama (mamă a patru copii, casnică) și frica de ea și teroarea cu care creșteam alături de ea, instaurată de bătaie cruntă, reguli foarte stricte și inepții.

• Citește și: Abuzul emoțional asupra copilului și efectele lui la vârsta adultă. Patru posibile consecințe

„Mă văd neputincioasă“

Regret nespus că fiica mea are părinți „greșiți“. Doream să-i ofer un mediu safe, atât cât se putea, cu toate „traumele“ personale cărate din copilărie. Acum, când obsev că fetița mea are deficit de atenție, groaza constantă de a rămâne fără mine, bucuria de a fi cu străini totuși și falsitatea cu care a învățat să-i spună tatălui (care nu acceptă realitatea ei) ce vrea să audă… știu c-am eșuat.

Mă văd neputincioasă în a remedia viața mea și a ei din câteva motive, sunt o mamă „bătrână“ (45 de ani), extrem de obosită fizic și psihic, fără susținere emoțională și fizică, cu mulți de „trebuie“, „e de datoria ta ca mamă”, „tu n-ai făcut ce trebuie” din partea fostului soț. Toate acestea sunt asortate deloc discret cu o politică de denigrare subtilă de către el a mamelor, în general, problemă de care am devenit conștientă foarte târziu. Nu sunt eu cea denigrată de data asta, doar își explică comportamentul lui incorect, să-i spunem, ca fiind generat de lipsa de acțiune a femeilor din viața lui. Bărbatul, dacă nu face ceva este pentru că tot o femeie ca mine n-a făcut ce trebuie: mama lui, explică el.

• Citește și: „Îmi tot spunea că sunt nebună și dificilă.“ Să ieșim din relații abuzive nu e simplu, chiar dacă știm cum stau lucrurile

„Am blamat mereu mamele care divorțează și își țin copilul departe de tată“

E o presiune uriașă, pentru că trăiesc într-un orășel în care descopăr pas cu pas că cele mai misogine ființe sunt, de fapt, femeile, dar cu precădere femeile care trăiesc și se complac în relații abuzive. Mai bine sunt creionată eu ca fiind defectă (pentru că n-am fost puternică, așa ca ele, „să lupt”), decât să recunoască nevoia lor de a face la rândul lor o schimbare. Aceste femei fac atât de mult rău! se aliază cu masculul „părăsit” și te fac „sac de box”! Și apoi eu trebuie să fiu întreagă și echilibrată pentru lecții, joacă, activități administrative, detectarea problemelor copilului și preîntâmpinarea lor etc.

De sfaturi, sugestii, exerciții nu duc lipsă. Nu, nu pot ignora modul în care sunt tratată de cei din jur. Am blamat mereu mamele care divorțează și își țin copilul departe de tată. Din păcate, acum le înțeleg pe cele ce au făcut-o ca să prevină abuzul. Și copilul meu a fost supus la abuz din partea lui după divorț. Copilul a devenit cartea de vizită pentru susținerea imaginii de „om minunat” în afară, iar în interior, copilul nu are un tată în adevăratul sens al cuvântului.

• Citește și: „Am divorțat și sunt fericită cu asta”

„Să ne educăm copiii să se iubească și să aibă grijă de sufletul lor“

Trăiesc cu vina că nu i-am oferit părinți echilibrați, că oricât îi creionez tatăl ca fiind o ființă de care poate fi mândră, vede că realitatea e alta și încercarea de a-i reabilita imaginea lui (pentru psihicul copilului) mă transformă într-o mincinoasă, falsă, ce-i deformează realitatea.

Trăiesc cu vina că n-am energie, că mă târăsc chiar și pentru minimul de activități făcute cu ea, că trebuia să-i ofer o mamă mai tânără, că n-am făcut analiza riscului și că n-am „judecat” oamenii din jur după comportament! Sunt mândră de mine că nu judec oamenii, că nu fac diferențe, că nu aștept nimic de la nimeni, că ofer fără să-mi pese dacă primesc… foarte mândră, dar toate astea m-au adus pe mine și pe copilul meu în situații toxice generate de alegerile mele greșite, bazate pe ce vrea societatea: să fim frumoși în societate! În timp ce omul cu adevărat fericit se iubește pe el!

Ar trebui să ne educăm copiii să se iubească și să aibă grijă de sufletul lor cu respect pentru ceilalți, dar să înțeleagă că, dacă nu te implici în a rezolva problemele altora cand tu nu știi să ai grijă de tine, asta nu te face un om rău, ci un om corect și conștient de propria putere și valoare! Dacă vecinul tău nu poate și tu poți, dar nu ai timp, nu-l lăsa să te facă să te simți „nemernic” că nu te-ai „abuzat” pe tine ca să ajuți!

• Citește și: Cum să depășești un divorț dificil și dureros

Semnat: C.

N.R. – Și noi, ca și voi, avem nevoie de povești și suntem aici tocmai ca să le ducem mai departe. De ce? Pentru că e important, acum poate mai mult ca niciodată, să vedem că nu suntem singuri! Nici măcar în fața infertilității și a bolilor!
Așadar, dacă și tu ai o poveste, spune-ne povestea ta!

• Citește și: Sentimentul de vinovăție: Cum îl tolerăm și când este toxic?