Autosabotarea înseamnă să fim propriul nostru inamic. Cum o depășim?

Autosabotarea înseamnă să fim propriul nostru inamic. Cum ieșim din capcana ei?

    Practicăm autosabotarea din obișnuință, ghidați de vocea criticului interior, din anxietate sau lipsa unei motivații interioare. De cele mai multe ori, rezultatul ei este nemulțumirea de sine, iluzia că nu suntem capabili să ne îndeplinim obiectivele, dezamăgirea și… mai multă autosabotare. Iată cum să ieșim din această capcană.

    Ce este autosabotarea

    Autosabotarea este exact ce sună să fie. Când o persoană își are inamicul în propria persoană, își pune bețe în roate, își dă cu stângul în dreptul în drumul spre a-și îndeplini orice fel de obiectiv, nevoie sau dorință spunem că se autosabotează.

    Comportamentele pot fi legate orice arie a vieții, de la obiceiuri mici de autoîngrijire precum spălatul pe dinți, alimentație sănătoasă, activitate fizică, până la țeluri mai mari, precum dobândirea unor abilități noi, crearea unei cariere de succes, deschiderea unei afaceri, și chiar obținerea și păstrarea unei relații hrănitoare.

    Pare contraintuitiv, nu? De ce și-ar face omul rău cu mâna lui? Principalele motive sunt rănile nevindecate din trecut, frica și lipsa motivației și a voinței.

    Rănile din trecut

    Când suntem mici învățăm despre noi și despre lume prin interacțiunea cu mediul și dezvoltăm anumite convingeri despre sine și despre lume care ne pavează parcursul nostru prin viață.

    În cazul autosabotării, cele mai frecvente convingeri despre sine sunt „nu merit” și „nu sunt suficient de bun/ă”, cu diverse variațiuni, iar cele despre lume, „lumea este un loc periculos”, „oamenii nu sunt demni de încredere”. Acestea prind rădăcini adânci în inconștientul nostru și devin piloni de rezistență în structura noastră de personalitate.

    Primim aceste mesaje fie direct verbal, fie prin atitudini și comportamente abuzive ale părinților, educatori și orice altă figură de autoritate din jurul nostru. Abuzul poate fi verbal, fizic, sexual, emoțional și chiar prin neglijență, la fel de dureros precum cele enumerate anterior. Alte surse ale acestor convingeri sunt standardele foarte înalte și comparația – sistemul de notare de la școală, „de ce X poate și tu nu?”, „nu mă face de râs”, „ce-ai făcut să meriți ceea ce ceri?”… completați voi cu restul.

    Citește aici articolul integral: „Abuzul emoțional asupra copilului și efectele lui la vârsta adultă. Patru posibile consecințe”

    Nu există vinovați, și ei au primit acele mesaje la rândul lor și le-au transmis mai departe ca pe un adevăr absolut și îmi doresc să fac diferența dintre vinovăție și responsabilitate. Vinovat este acela care a decis un anumit comportament conștient de consecințe și asumându-și-le.

    Responsabilitatea este abilitatea mea de a răspunde la o situație. Așadar, răspundem cu resursele pe care le avem disponibile și chiar și atunci când intenția este cea mai bună, rezultatele negative nu se exclud. Drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

    Internalizarea mesajelor din copilărie

    Interesant este ce se întâmplă cu toate aceste mesaje. Avem nevoie să avem o părere bună despre noi, să aparținem unui grup social. Durerea de a fi greșit, a nu merita și a nu fi suficient este mult prea mare să putem trăi cu ea. Dacă am fi conștienți de aceste convingeri, am simți pe pielea noastră durerea profundă a lipsei de iubire și de valoare personală și viața n-ar mai avea sens să fie trăită.

    Psihicul nostru ne asigură supraviețuirea sub orice formă, evoluția venind în plan secund, pentru că trebuie să exist înainte de a evolua. Ne ajută să știm cine suntem, unde suntem și dezvoltă strategii de protecție. Paradoxul este că e mai important să ne protejăm identitatea și supraviețuirea decât să le îmbunătățim, așa că mintea noastră caută constant dovezi pentru ceea ce știe deja, fără ca noi să știm – „Omul știe ce știe și nu știe ce nu știe.”

    În timp ce mintea noastră inconștientă caută constant dovezi pentru ceea ce știe deja, mintea noastră rațională caută să-și explice ce pare să nu aibă sens și să ne mențină o imagine de sine favorabilă. Acest mecanism se numește confabulație. Așadar, pentru că avem o părere proastă despre noi înșine, ne confirmăm permanent aceste convingeri, deși impresia este că ne luptăm cu ele.

    Cel mai comun exemplu este procrastinarea: amânăm până în al doiszprezecelea ceas să ne apucăm de o sarcină, spunându-ne că „funcționez mai bine sub presiune”, „mi-e lene”, „mai am timp”, „îmi demonstrez așa, de fapt, abilitățile”, când de fapt a fost o alegere inconștientă de a nu face, confirmând astfel o credință de tipul „nu-s suficient de bun/ nu-s în stare” și păstrând o iluzie de a fi în control.

    Citește aici articolul integral: „Îmi este așa de lene acum…” – ce este procrastinarea, ce încearcă să ne transmită și cum o depășim?

    În spate avem standarde nerealiste, perfecționism, atitudine autocritică, dezorganizare, iar rezultatul întregii corvoade se traduce printr-o stimă de sine scăzută, stres, anxietate, depresie. „Mi-am confirmat credința conform căreia sunt un ratat și nu merit ceva mai bun”. Este un cerc vicios.

    Strategii psihice de protecție

    Cele mai comune strategii de protecție descrise în terapia schemelor care se traduc ulterior prin comportamente de autosabotare sunt: evitarea (amânarea sau evitarea luării unei decizii sau a trecerii la acțiune, vezi exemplu cu procrastinarea), supracompensarea și autoliniștirea.

    În cazul supracompensării, un exemplu edificator este workaholism-ul sau dependența de muncă. E o formă foarte parșivă de autosabotare, pentru că munca este acceptată și încurajată social. Deși aparent ne asigurăm că suntem plăcuți și acceptați social, că suntem autonomi și independenți, că avem o viață de succes, în spate sunt credințe precum „nu sunt suficient de bun/ă” și „nu merit să fiu iubit/ă”.

    Rezultatele sunt că nu mai dedicăm timp relațiilor personale, ne supraîncărcăm cu sarcini care ne depășesc limitele, obosim, nu ne mai concentrăm suficient de bine, ne neglijăm sănătatea fizică și ne simțim tot singuri și tot insuficienți.

    O altă formă de supracompensare este agresivitatea. Pentru că avem nevoie să fim în siguranță față de potențiali abuzatori și să ne păstrăm o imagine de sine pozitivă, vedem în ceilalți niște agresori, devenind dovada vie a profeției auto-împlinite.

    Ca să nu fim victime, ne protejăm, culmea, prin a-i ataca. Deși nevoia este de siguranță, încredere și contact emoțional, de fapt îi îndepărtăm pe ceilalți sau creăm scenarii periculoase. Ne sabotăm prin faptul că îi ținem la distanță pe cei care ar putea să ne răspundă nevoilor emoționale.

    Autoliniștirea apare atunci când indiferent de cum încearcă copilul să își convingă părintele să îi răspundă nevoilor nu are succes. Astfel, el e nevoit să se aline singur. Adulții cu această formă de protecție dezvoltă adicții. Adicția sau dependența este orice comportament care poate oferi o sursă de plăcere sau o formă de alinare și la care persoana nu poate renunța, în ciuda efectelor negative.

    Citește aici articolul integral: „Ce sunt adicțiile, cum apar și cum pot fi tratate”

    O dependență poate să fie legată de substanțe, mâncare, alcool, sport, jocuri de noroc, cumpărături, sex, pornografie, muncă. Și aici există iluzia de a fi bine, pentru că, deși se eliberează dopamină (hormonul plăcerii), este doar pe termen scurt, creierul se adaptează la acel nivel de dopamină și apoi are nevoie de mai mult pentru aceleași efecte, în timp ce golul emoțional se adâncește și aceleași convingeri negative despre propria persoană sunt întărite.  

    Frica, umbra autosabotării

    Cu siguranță că mecanismele enumerate mai sus ne-au fost de folos atunci când nu aveam alte resurse. Ne-au protejat de a suferință, în orice formă ar fi apărut ea. În prezent, purtăm cu noi acele amintiri (chiar dacă multe dintre ele nu sunt conștiente, pentru că a uita este o altă formă de evitare pentru a mă proteja) în software-ul nostru și orice similitudine cu codul sursă (amintirea inițială) provoacă același tip de reacție. Frica de a fi răniți activează comportamente acum autosabotoare pentru a ne ține într-o iluzie de siguranță.

    Deși scopul de a ne menține în siguranță este nobil și dezirabil, siguranța este confundată cu familiaritatea, și nu tot ceea ce cunoaștem este și bun sau plăcut. Totuși, teama de necunoscut și de schimbare e mai puternică. Așadar, ne menținem blocați în confortul a ceea ce știm deja, pentru că e previzibil.

    Citește aici articolul integral: „Ce efecte are rușinea excesivă și cum o depășim”

    Pierderea este mai dureroasă decât lipsa, iar teama de pierdere se asociază cu teama de succes. O persoană cu rană de abandon va prefera de multe ori să fie singură, deși nevoia cea mai puternică este de a nu fi singur, de a fi în contact cu o altă persoană.

    Autosabotarea în acest caz apare atunci când fie evită relațiile, fie caută repede defecte sau alte motive prin care să-și justifice faptul că relația este destinată eșecului, când de fapt apare această frică. Pe principiul „te părăsesc eu înainte să mă părăsești tu, pentru că nu aș face față durerii”. De fapt, nu-și dă ocazia de a experimenta altceva decât ceea ce cunoaște – singurătatea.

    Și în aria profesională poate apărea la fel, cu o formă de abandon înainte de a-și atinge obiectivul. În spate stau, din nou, „nu merit”, „nu sunt suficient” cu variațiunile specifice.

    Succesul creează așteptări, mize, responsabilități, presiune, stres și reapar aceleași gânduri negative despre sine. Practic, e o formă de protecție prin evitare a costurilor pe care nu ni le dorim.

    Lipsa motivației și a voinței

    Acele convingeri negative despre propria persoană și despre lume atrag după sine pesimism și negativism, care mai departe ne slăbesc dorința de a schimba ceva, de a încerca altfel.

    Menținem apoi negativismului mental sau emoțional cu mesaje de tipul „niciodată” sau „întotdeauna”. Pentru că nu ne dăm ocazia de a ne schimba narațiunea, devine profeție auto-împlinită care ne menține un simț al controlului. Avem dreptate cu ceva…

    Cum depășim autosabotarea

    Autosabotarea poate fi depășită prin exerciții constante de auto-observare și reflecție. Primul pas este să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, cu rănile și fricile mele și cu comportamentele autodistructive, înțelegând că ele toate au pornit de undeva și au avut un rol benefic la un moment dat.

    Următorul pas este să acționez diferit față de cum am făcut-o până acum, să-mi schimb discursul intern cu unul mai blând și mai încurajator. Curajul constă în a acționa în ciuda fricii.

    Apoi să caut și să creez mereu dovezi care să-mi contrazică convingerile autosabotoare, adică să îmi cresc autoeficacitatea. Este ca un mușchi care are nevoie de exercițiu constant și consecvent, de alegeri sănătoase în fiecare moment, cu pași mici, pentru exact atât cât pot să fac, crescând periodic dificultatea.

    Este un proces de durată și care necesită mult efort și sprijin exterior. Nu există pastile magice, însă a fi conștienți de felul în care ne autosabotăm și a face alegeri conștiente în permanență pentru binele (atenție, nu confortul) nostru merită. Psihoterapia te poate susține în acest proces.

    Îți recomandăm și

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare