„Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bun”. Sindromul impostorului este frecvent, dar poate fi depășit

    Sindromul impostorului este retrăit de majoritatea dintre noi de-a lungul vieții într-o mai mare sau mai mică măsură. El este cel care ne face să ne îndoim de propriile capacități și abilități, ne împiedică să ne bucurăm de succesele avute, ba chiar să ne temem că vom fi descoperiți drept mai puțin competenți decât părem. Cum se manifestă și ce avem de făcut cu tema că nu suntem suficient de buni?

    Ce este sindromul impostorului

    Pauline Clance and Suzanne Imes, doctori în psihologie, au fost primele care au stabilit termenul de „sindromul impostorului” în 1978. Studiul lor a inclus studente eminente care se îndoiau de capacitățile și abilitățile lor de a-și menține succesul.

    Participantele au recunoscut preocupări legate de performanța lor, precum și tema de a fi demascate pentru incompetență în special în următoarele arii: examenele, vorbitul în public, oferirea unei opinii pe un anumit subiect. Studiul observă cum, în ciuda numeroaselor dovezi ale competenței acestor femei, starea retrăită interior era teama profundă că sunt impostoare, lucru care declanșa o mulțime de nesiguranțe.

    Cum se manifestă sindromul impostorului

    Sindromul impostorului înseamnă să ne gândim deseori că nu știm dacă, atunci când am reușit în ceva ce ne-am propus, când am avut succes și am primit aprecierea altora, la mijloc a fost norocul, o conjunctură favorabilă, o greșeală (din partea celorlalți) sau chiar favoritismul.

    Avem dificultăți în aprecierea propriei valori, a muncii depuse, a rezultatelor obținute în urma eforturilor proprii. În loc să ne bucurăm de reușită, atenția celorlalți ne face să ne simțim vulnerabili, să ne concentrăm pe lipsurile noastre, nu pe calități, să ne subevaluăm, să previzionăm negativ viitorul „totul se va schimba când vor realiza că nu sunt atât de bun”.

    Practic, odată cu succesul, crește și teama de eșec. Cu siguranță știm cazuri (sau poate chiar noi am fost în această situație) în care, după un succes, persoana respectivă pare să se fâstâcească, să facă gafe, să evite anumite acțiuni, chiar să se retragă din interacțiuni.

    „Am terminat masterul cu nota 10, dar nu este așa o mare scofală, spune Ioana, 31 de ani. Nu cred că sunt eu atât de harnică sau inteligentă, mai degrabă sunt convinsă că au fost profesorii indulgenți cu mine. Participam cu interes la cursuri, îmi plăcea să fiu activă și mă pasiona domeniul. Poate acest lucru i-a determinat să mă rețină și să aibă impresia că sunt mai bună decât sunt. Dezamăgirea mea este că nu am făcut în viață câte aș fi vrut, lucruri de valoare.”

    Precizez aici, cu acordul Ioanei, că lucrează momentat într-o poziție de top într-o companie importantă, totul datorându-se calităților și muncii sale. Așa arată sindromul impostorului. Minimizează reușita, abilitățile, eforturile, aportul persoanei într-o situație anume.

    Perfecționismul și sindromul impostorului

    Perfecționismul este orientarea către standarde foarte înalte, lupta asiduă de a atinge mereu un nou obiectiv, mai înalt decât cel anterior, mai valorizat de persoana în cauză. Valorizarea obiectivului însă scade odată cu atingerea lui. Mesajul către sine al unei astfel de persoane este „Părea ceva important, relevant, dar dacă am reușit să ating acest obiectiv, înseamnă că nu era așa greu de atins.”.

    Astfel de persoane nu se bucură de reușită, mereu caută noi provocări, nu își oferă recompense sau timp de relaxare. Fiecare nou obiectiv este investit cu o stimă de sine mai bună, care pare să nu mai vină… Sindromul impostorului este legat de standardele înalte, de comparațiile inechitabile pe care le facem între noi și ceilalți, deși, cu ei suntem mult mai indulgenți decât cu noi – „Tu ai făcut o clătită excepțională, pe când tortul meu cu 5 etaje este o prostie.”

    Sindomul impostorului nu se bazează pe dovezi

    Celebrul medic canadian, Gabor Maté, cunoscut pentru munca sa cu traumele copilăriei și adicțiile, pentru aportul considerabil în domeniul medical și al psihologiei, autorul unor cărți de succes în lumea întreaga, afirma recent, înainte de publicarea celui mai nou titlu „Trăiam teama profundă că lipsa mea fundamentală de valoare va fi, de data aceasta, descoperită.”

    Recunoaște, într-unul dintre interviurile sale, „Am reluat timp de câteva luni terapia mea individuală pentru a depăși această frică, în timp ce continuam să încerc să fiu un vindecător pentru altii, să țin cursuri despre sănătatea emoțională.”

    Capcana acestui sindrom este că găsim o „scuză” sau o explicație pentru orice reușită. Celebrul actor Tom Hanks recunoaște la rândul său că frecvent se gândește „Cum am ajuns oare aici? Când vor descoperi că sunt un impostor și îmi vor lua totul?”

    Acceptarea imperfecțiunii și vocea compasiunii

    Deseori facem apel la criticul nostru interior, acesta fiind cel care alimentează toate gândurile negative despre propria valoare. Uneori, sindromul impostorului poate fi diminuat prin acceptarea propriei imperfecțiuni, înțelegerea unor standarde prea înalte pe care ni le setăm. Putem avea momente (trecătoare) de genialitate, dar nu suntem definiți de ele, nici obligați să continuăm la același nivel.

    Dacă ești norocos, vei resimți sindromul impostorului doar în anumite arii ale vieții, doar în anumite momente. Tot dacă ești norocos, îl asociezi cu începerea unei noi activități, necunoscute până atunci. Deseori însă, persoanele care au în trecutul lor un mediu plin de nesiguranță, ajung să generalizeze acest sentiment al impostorului, trăind copleșiți de tema că vor fi demascați drept lipsiți de valoare. Așa apare procrastinarea și teama de eșec deopotrivă cu teama de succes.

    Perfecționismul, procrastinarea și sindromul impostorului sunt moduri prin care ne refuzăm dreptul de a ne bucura de roadele muncii noastre. Din acest motiv, cultivarea unei voci pline de compasiune față de propria persoană poate fi antidotul de care avem nevoie, încurajarea de a ne bucura de noi înșine, de rezultatele bune, de succes și de a accepta cu mai multă ușurință eșecul.

    Vocea plină de compasiune poate fi exersată astfel „Ce i-ai spune unui copil de cinci ani care se teme că nu este suficient de bun? Cum l-ai încuraja?”. Apoi spune acele lucruri pentru tine, fii alături de tine, oferă-ți înțelegerea și acceptarea de care ai nevoie, cu blândețe și răbdare.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook