„Tata nu m-a vrut, mama își dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă”. Oprim sau nu relațiile cu părinți toxici

Întreruperea relațiilor cu părinți toxici nu este simplă întrucât majoritatea copiilor au crescut alegând în permanență relația cu aceștia și nu pe sine. O astfel de decizie vine cu suferință, cu sentimente de vinovăție, cu incertitudini privind alegerea făcută. Și totuși, cum s-a ajuns aici? Ce s-a întâmplat în astfel de familii pentru ca un copil să spună „stop”?

Autoritatea părintească

Mulți părinți și-au crescut copiii din poziții autoritare, permițându-le prea puțină libertate sau condiționând-o după propriile nevoi. Uneori, deși au fost părinți toxici, intențiile lor nu au fost neapărat negative dacă aveau în vedere siguranța copilului. Chiar și așa, modul în care implementăm bunele intenții poate fi dăunător copilului, iar pretenția noastră la „iertare” devine un alt mod de a-i spune că ce simte el nu contează și ar trebui să își lase deoparte emoțiile.

Iertarea este sănătoasă, dar copiii, ajunși adulți, o vor practica pentru ei înșiși, nu pentru a normaliza experiența lor din copilărie. Să nu uităm că nu este relevant dacă părintele consideră că nu și-a abuzat copilul, ci care a fost experiența interioară a copilului.

„Uneori mă întrebam dacă eu oare am avut părinți toxici. Răspunsul este cam așa: Tata nu m-a vrut, mama își dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă. Cam așa aș sumariza copilăria mea. Când alți copii ieșeau afară sau se uitau la desene animate, eu exersam. Sau făceam teme. Sau făceam exerciții suplimentare. De ce? Pentru că rolul meu în familie era să fiu performantă, ca mama să mă expună public ca pe un animal de circ «uitați marea mea creație».

Și acum țin minte că în fața altora îmi spunea «fetița mea», iar acasă «nesimțită nerecunoscătoare» dacă ceream ceva ce nu făcea parte din reguli. Nu cred că m-a iubit vreodată. Am apărut pe lume ca să își securizeze relația cu tata. El fugea de mama și implicit de mine. Era într-o relație pe care nu și-o dorea, motiv pentru care când aveam 10 ani ne-a părăsit. Ce pot spune este că «a rezistat ceva timp».

Mi-a părut rău că a plecat. Uneori, când ea nu era acasă (destul de rar, fiind casnică), îmi dădea ciocolată și se mai juca cu mine. Acum, când mă uit în urmă, mă gândesc că eram doi prizonieri. Ale toanelor ei, ale furiei nestăvilite, dramelor că este o mare sacrificată, nemulțumirii că «a pedepsit-o Dumnezeu» cu noi doi. Acum 3 ani, la 29 de ani, am decis că nu mai vreau să am nicio legătură cu ea.

Nu am iertat-o încă și nu știu dacă voi reuși. Dar am depășit sentimentul de vină care spunea mereu «e mama ta». A fost gardianul și călăul meu, nu mama. A fost persoana de care îmi era cel mai frică în copilărie, femeia care mă ura zi de zi, și mă adora public când se putea lăuda cu mine,” povestește Daniela,

Părinții „mână de fier” ajung să fie abuzivi emoțional cu copiii, neatenți la nevoile celor mici, dornici de supunere, considerând copilul o anexă a lor. Chiar și atunci când vor binele copilului, se comportă ca unic decident în privința nevoilor acestuia, a libertăților și drepturilor. Copiii nu sunt cetățeni de mâna a doua, au drepturi egale cu părinții.

Uneori nu ar strica să ne întrebăm „Oare eu cum m-aș simți dacă aș fi tratat astfel?”. Totodată, părinții toxici deseori vin la rândul lor din familii în care li s-a aplicat un tratament similar, ducând astfel mai departe moștenirea. Din păcate, mulți trăiesc sub sloganul „am fost tratat astfel și uite ce bine mi-a prins”.

Cu toții avem traume din copilărie, dar vindecarea lor este responsabilitatea noastră, pentru a nu le transmite mai departe. Trauma nu este o scuză pentru un comportament abuziv.

Supraresponsabilizarea copilului

În familiile în care sunt mai mulți copii, deseori rolurile acestora prind contur în mod diferit, uneori existând diferențe majore între responsabilitățile pe care le atribuim. De cele mai multe ori, copilul mai mare este investit cu grija față de cel mic, trasându-i-se astfel un rol parental, fiind investit cu atribuțiile unui adult, protejând astfel… părinții.

Indiferent de numărul copiilor pe care decidem să îi avem, este rolul nostru să le fim părinți, să le purtăm de grijă, să fim responsabili pentru ei. Chiar dacă există diferențe de vârstă mai mari, copilul mic este fratele celui mare, nu fiul sau fiica. Ajungem cu ușurință părinți toxici atunci când delegăm sarcinile noastre către copii. Chiar dacă le „apreciem” eforturile și îi încurajăm să ne ajute.

„Țin minte cum mama m-a ținut în fața ușii apartamentului timp de trei ore pentru că o pierdusem din ochi pe sora mea când eram la joacă. Ea a căzut și s-a rănit la genunchi, așa că am adus-o acasă cu sânge șiroind pe picior. Mama, când a văzut, a urlat la mine că era treaba mea să o păzesc, că nu sunt bună de nimic, că nu îmi pasă decât să îmi fie mie bine, apoi pe ea a luat-o în casă, iar pe mine m-a lăsat afară cu amenințarea să nu mă prindă că mă mișc de lângă ușă sau că îndrăznesc să mă joc, altfel o și încasez. Eu aveam 8 ani, sora mea 4.

Am fost primită în casă abia după ce au luat ei cina, înainte de culcare, când am avut voie doar să dorm, nu să și mănânc, întrucât nu meritam. Menționez că părinții mei sunt cu studii superioare, oameni pe care toată lumea îi admiră și îi consideră minunați. Nu exista nimeni care să știe ce trăiam eu și cum se comporta mama cu mine. Nimeni nu m-ar crede că am avut părinți toxici. Am menționat doar un eveniment izolat, dar au existat multe altele mai rele, pe care nu mă simt confortabil să le spun. Am încetat să mai comunic cu mama acum 2 ani și nu regret acest lucru. E ca o tumoră pe care am scos-o. Nu o simt mamă, nu o iubesc, m-a umilit toată copilăria. Pentru ea, am fost o servitoare. Pentru mine, a încetat să mai existe,” povestește Raluca (29 ani).

Mulți copiii sunt crescuți în spiritul sacrificiului pentru frații mai mici, preluând astfel rolul părinților și ținând cont de nevoile acestora. Celebrul medic canadian Gabor Maté spune că trauma este, în primul rând, nu ceea ce se întâmplă în afara ta, ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău drept rezultat. Totodată, trauma apare atunci când lângă copil nu există niciun adult căruia să îi poată povesti ceea ce i se întâmplă, ajungând, de la o vârstă mică, la concluzia că este complet singur.

Interesante sunt cazurile în care există trei copii în familie, rolurile fiind, de regulă împărțite astfel: de la copilul cel mai mare există cele mai multe așteptări (privind și îngrijirea celor mici), iar acesta deseori traduce iubirea părinților prin „au încredere în mine să mă pună să fac asta, înseamnă că mă iubesc”, copilul cel mic este rebel, lui i se permit mai multe, dar în egală măsură el primește atenție „părintească” de la fratele/sora mai mare, nu de la părinți, iar mijlociul este cel care se simte în umbră, cel care se simte mai puțin vizibil, cel care va supracompensa mai des, demonstrându-și capacitățile și abilitățile (asociind performanța cu obținerea atenției, a vizibilității).

Părinți egoiști, copii singuri

Egoismul părinților poate lua numeroase forme, dar de regulă, este o denaturare a gândului „am și eu dreptul la viața mea”. Da, pentru educația echilibrată a copilului, este bine să ne cultivăm un egoism sănătos, să îi modelăm grija față de sine și propriile nevoi, nu doar să i-o explicăm. De aici până la a conta noi și nevoile noastre, considerând copilul „o piedică” sunt mulți pași de făcut și toți în direcția greșită. Vorbim despre părinți toxici atunci când ei sunt pe primul loc, iar nevoile lor cele mai importante.

„Aveam 12 ani când mama m-a anunțat alături de un domn venit pentru prima dată în vizită, că ea se mărită. Și acum îmi amintesc șocul pe care l-am avut. M-am dus la baie să mă spăl cu apă pe față ca să nu încep să plâng – lucru pe care îl detesta mama. A venit ca o vijelie după mine și, din fața radiantă cu care a făcut anunțul, acum era întunecată toată scrâșnind «Să nu îndrăznești să îmi faci vreo scenă!!». Era vorba despre ea, dorința ei și viața ei. Cred că atunci am știut ce fel de mamă am. Sau, mai degrabă, nu am.

Cum tata nu mai era de mult în peisaj, pot spune că am avut părinți toxici… sau mamă toxică. Am fost totuși norocoasă întrucât eu am fost crescută de bunica maternă. Ea era mama de care aveam nevoie și ea a fost mereu lângă mine. Ea a fost cea care m-a luat în brațe atunci și mi-a spus că totul va fi bine. Atunci i-am spus prima dată «Ce mă făceam fără tine?».

Tata ne-a părăsit când aveam 5 ani. Mama și-a văzut de viața ei, pentru noi fiind persoana de care trebuia să ne ferim să nu o enervăm. Nu o să uit niciodată cum se înroșea la față și cu ce furie îmi vorbea. Îmi spunea deseori, încă din primii ani de viață, că ea vrea să fim prietene. Eu îmi aleg singură prietenii și nu seamănă cu ea. Ea trebuia să fie mamă, dar nu a interesat-o. Nu mai vorbesc cu ea de 5 ani,” povestește Ioana, 30 de ani.

„Tata ne-a părăsit când aveam 8 ani și până la 18 ani nu l-am mai văzut. Mama și-a refăcut viața la scurt timp, iar eu am fost plasată la bunici. Țin minte și acum că la scurt timp după ce l-am revăzut pe tata, a început să îmi spună că nu o să mă ierte niciodată că nu l-am căutat. Că așa ceva nu se iartă, așa un comportament față de un părinte. Știu că nu mi se părea drept, dar atunci, parcă mă simțeam vinovată… Abia la 28 de ani am avut curajul să îi spun «Să nu mai spui asta niciodată, era datoria ta să mă cauți, tu erai părintele meu», motiv pentru care vreo doi ani iar nu a vorbit cu mine. Pentru că sunt nesimțită.

Îmi amintesc însă anii aceia în care îmi doream să avem totuși o relație. Cred că am tot sperat ca tata să mă iubească. Era recăsătorit, creștea fiica actualei soții, ei erau familia lui. Pe mine mă accepta temporar, mă critica cu orice ocazie, îmi spunea că sunt importantă, în același timp demonstrându-mi cât de puțin contez pentru el. A fost dureros să constat că am părinți toxici.

A fost și mai dureros să aflu că vorbește urât despre mine. Că spune că nu e mare lucru de capul meu și parcă nu aș fi fiica lui. Atunci am încetat comunicarea cu el. Acum 4 ani. Mi-am dat seama că nu îmi poate fi tată, că nu are nimic de oferit și nu mă va iubi cum am eu nevoie. Anul trecut la final tata a murit. Îmi pare rău de el. Nu am suferit, însă. Nu aveam nicio relație cu el, nu a făcut parte din viața mea, nici nu sunt sigură cine a fost acel om. Da, chiar dacă e tata,” este povestea relației Amaliei (39 de ani), cu tatăl ei.

Cum detoxifiem relațiile cu copiii

Gabor Maté numește „the happy childhood challenge” un scurt interviu pe care îl face cu oricine, pentru a demonstra, în 5 minute, că nu, nu ai avut o „copilărie fericită”. Cu toții am trăit anumite traume, mai mici sau mai mari. Responsabilitatea noastră este de a ne vindeca, de a ne redescoperi sinele autentic, de a întrerupe șirul suferințelor și a deveni, la rândul nostru, părinți mai buni pentru generația următoare.

Numeroși părinți fac toate aceste demersuri, fiind tot mai interesați de sănătatea psiho-emoțională a copiilor. Obiectivul nu este să nu facem greșeli, fiind unul nerealist. Dar putem întrerupe moștenirea părinților toxici. Nu există perfecțiune, dar există atenție față de copii, ascultare a lor și nevoilor pe care le au, învățare, alături de ei, a modului în care putem fi părinți… cât de buni putem să fim.

Redescoperă-ți copilul interior alături de copilul tău. Învață să te joci, să îți dai voie să greșeși, să înveți din greșeli, să îți manifești curiozitatea față de tot ce este în jur. Nu doar noi îi învățăm pe cei mici ci și învățăm de la ei.

Imaginează-ți cum ar fi să ai înălțimea copilului tău (te poți așeza în genunchi), acum uită-te în sus la un adult care stă în picioare, și întreabă-te ce ai avea nevoie de la el pentru a te simți în siguranță? Cum te-ai simți dacă el ar fi furios pe tine? Cum ar fi să devină agresiv?

Înainte să spui copilului, spune-ți ție lucrurile supărătoare, negative, criticile. Cum te simți? Ce ai avea nevoie? Poți reformula astfel încât copilul să știe că este iubit și atunci când greșește? Astfel de întrebări vor preveni transformarea noastră în părinți toxici pentru copil.

Învață copilul să fie autonom. Nu face lucruri în locul lui pentru că „le faci mai repede”, nu fii dezamăgit/ă când nu reușește din prima, are nevoie de răbdarea ta pentru a învăța. Părinți toxici sunt și cei care ridiculizează, își verbalizează dezamăgirea față de performanțele copilului, fac în locul lui anumite lucruri fără a-i permite dezvoltarea autonomiei.

Autonomia înseamnă și refuz. Ne dorim să știe să pună limite și să refuze, dar deseori ne înfuriem atunci când ne refuză pe noi. Să învățăm să ținem cont și de dispoziția lui, de resurse, de preferințe. Să învățăm să acceptăm anumite „nu”-uri ale copiilor.

Permite-i să vorbească despre ceea ce simte. Renunță din vocabularul tău la expresii precum „nu mai plânge!”, „nu ai de ce să fii furios” sau „nu mai sta trist”. Învață-l că este ok să simtă și emoțiile lui sunt valide și acceptate, indiferent de modul în care evaluăm noi motivul de la baza lor. Important este să rămânem alături de copil, să îi oferim atenția noastră, să îl învățăm să spună de ce ar avea nevoie și să tolerăm, alături de el, disconfortul unor emoții etichetate drept negative. Părinți toxici sunt cei care resping emoțiile copilului, care le cataloghează drept „nepotrivite” contextului, negând trăirea celui mic.

Nu uita că ești părintele copilului tău, nu un prieten. În rol de părinte, vei alterna între a seta reguli și limite, a fi permisiv și a oferi libertăți, a accepta sau a sancționa, în moduri în care copilul să se simtă respectat, acceptat, iubit. Tot ce încercăm să le impunem, va fi refuzat de copiii rebeli și acceptat fără comentarii de copiii supuși. Ambii la maturitate vor avea de suferit, primii menifestând opoziții excesive, ceilalți făcându-le tuturor pe plac.

Tot ce îți dorești pentru copilul tău, dorește-ți și pentru tine. Fii și pentru tine părintele de care aveai nevoie în copilărie, îngrijește-te de nevoile tale și implică-te în propria vindecare.