Cum ne sabotează frica de abandon relațiile de cuplu și ce avem de făcut

Frica de abandon este o emoție intensă și acaparatoare. Chiar dacă nu știm să o punem astfel în cuvinte și nici că trăim cu ea, comportamentele rezultate pe urma existenței ei sunt toxice pentru noi și cei din jurul nostru. Cum se manifestă și ce putem face pentru a conviețui cu această frică?

Frica de abandon este o rană veche

Ca majoritatea temerilor noastre, frica de abandon își are și ea originile în copilărie. Respectiv, nu pot să mă simt abandonat sau să dezvolt această frică decât dacă sunt într-o relație, pierderea persoanei semnificative fiind factorul declanșator.

Cât suntem mici, persoanele semnificative (sau figuri de atașament cum mai sunt numite de către psihologi) sunt membrii familiei noastre. Pe ei ne bazăm pentru a supraviețui, de ei avem nevoie pentru a ne dezvolta și tot ei ne modelează viața emoțională. Cele mai multe răni se produc în aceste relații, iar mai târziu, vindecarea lor, tot într-o relație va avea loc. Asta dacă schimbăm tiparul, scenariul pe care vom avea tendința să îl repetăm la nesfârșit.

Cum arată un astfel de scenariu? Să începem cu un potențial scenariu originar: „Maria are 8 ani, iar părinții ei se hotărăsc să divorțeze. Părinții ei se ceartă foarte des, iar Maria deja a învățat că, pentru ca lucrurile să nu se agraveze, ea trebuie să fie «cuminte». Odată cu divorțul, apare abandonul – plecarea tatălui – și o primă concluzie că și dacă este cuminte, acest lucru nu îi garantează că totul va fi ok. După divorț, pentru a se descurca financiar mai bine, mama pleacă în străinătate la muncă, lăsând-o pe Maria cu bunica ei. Survine deja al doilea abandon, din partea mamei. Maria formează o legătură strânsă cu bunica, aceasta devenind cea mai importantă figură de atașament. Patru ani mai târziu însă, mama decide ca Maria să vină cu ea. Așadar, apare cel de-al treilea abandon, pierderea bunicii care rămâne în țară.”

Cum prevedem apariția acestei frici

Dacă luăm cazul Mariei, expus mai sus, ne-o putem imagina drept o situație mai gravă (cu un triplu abandon) sau, ne putem imagina ce se întâmplă în sufletul unui copil care constată că nu se poate baza pe adulții din viața ei. Nu vorbim aici despre faptul că poate divorțul a fost cea mai bună alegere și poate mama, odată cu plecarea în altă țară, îi va da șansa la o viață mai bună Mariei. Vorbim despre viața emoțională a Mariei.

Pentru ca această rană să nu se producă sau efectele ei să fie diminuate, în cazul divorțului, părintele care pleacă (nu va mai locui cu copilul sub același acoperiș) nu va întrerupe relația cu copilul și va rămâne prezent și implicat în viața lui.

Plecarea unui părinte la muncă în străinătate nu are cum să nu lase urme în sufletul copilului. Cei care pleacă, sunt mânați de obiective care vizează și interesul copilului, dar depinde întotdeauna ce set de priorități preferăm: un copil iubit, protejat, care se simte în siguranță sau un copil care își permite haine mai scumpe și gadget-uri moderne cu lipsurile emoționale aferente?

Aici ar avea loc o discuție amplă, în care factorii sociali și economici nu pot fi ignorați. Fiecare situație are întotdeauna partea ei de dramă, de dificultate în a face alegerea corectă, care, de multe ori, din lipsa opțiunilor, ajunge să fie „cea mai puțin dăunătoare”. Să nu uităm că, de multe ori, când părinții greșesc, o pot face mânați de cele mai bune intenții.

Cum alegem partenerii când trăim cu frica de abandon

Scenariile în viața adultă, când trăim cu frica de abandon, au câteva variații, dar repetă aceeași temă: vom alege parteneri care ne vor abandona. Respectiv, un prim scenariu, este acela de a intra în relații cu parteneri căsătoriți sau aflați într-o altă relație.

Practic, nu ne sunt niciodată disponibili complet și ne simțim chiar protejați, întrucât nu ne vom implica nici noi deplin. Este o minciună frumoasă, dar care nu rezistă în timp. La un moment dat, ne vom dori mai mult de la relație, iar atunci vom declanșa abandonul prin acțiuni menite să pună presiune pe celălalt în luarea unei decizii – de cele mai multe ori, partenerul va rămâne în relația în care era dinainte.

Astfel ne confirmăm frica de abandon, temerile pe care le avem într-o relație, respectiv că nu va dura, că nu putem avea încredere în partener, sau, mai rău, că nu suntem suficient de valoroase pentru a fi cele alese.

Frica de abandon înseamnă și multă autosabotare

Un alt scenariu este cel contradictoriu în care avem un partener pe care ne putem baza, care ne oferă ceea ce avem nevoie, și față de care ajungem să manifestăm un set de comportamente cu rolul de a-l îndepărta, de a-l determina fie să ne fie infidel, fie să ne părăsească.

Pe scurt, îl facem noi să ne abandoneze. Fie nu realizăm ce facem, fie trăim cu fantezia inconștientă că orice am face noi, „cine ne iubește, nu ne părăsește”. Fals.

Există două motive pentru care alegem parteneri cu care să repetăm scenariul abandonului: fie ne simțim în zona noastră de confort (da, zona de confort nu este un fotoliu pufos cu perne asortate), respectiv repetăm ceea ce știm deja, iar asta ne dă un sentiment de control, fie sperăm că „de data asta” nu vom fi abandonați și vom reuși să „reparăm” scenariul.

Comportamente izvorâte din frica de abandon

Ne putem imagina frica de abandon ca ținându-ne țintuiți locului, pradă anxietății, neliniștilor și îngrijorărilor, neîncrederii în noi înșine și (cu atât mai puțin) în partener. Nu am greși, mai ales dacă înțelegem că de cele mai multe ori nici nu suntem în contact cu ce se întâmplă în viața noastră subiectivă și căutăm să explicăm superficial comportamente și gânduri.

Respectiv, dacă părinții tăi nu au divorțat, nu te vei regăsi în poveste. Dar dacă părinții tăi nu au fost disponibili emoțional, ți-au neglijat nevoile sau au dat dovadă de egoism, și tu ai învățat frica de abandon.

Dintre comportamentele cele mai frecvente unul destul de dificil de gestionat de noi dar și de partener este nevoia de control. Nevoia de a ști, de a anticipa, de a nu exista nici cea mai mică urmă de îndoială asupra partenerului. Respectiv, dacă am putea ști și ce gândește, ar fi perfect. Cu toate acestea, pentru binele nostru și al celorlalți, este sănătos să nu ne citim gândurile…

Nevoia de control devine deseori sufocantă, iar rezultatul ei este activarea scenariului de abandon: „voi tăbărâ pe tine într-atât, încât pentru a te elibera de sub presiunea mea, mă vei abandona.”

În egală măsură, certurile, observațiile și critica fac parte din arsenalul unei persoane cu frica de abandon. Dacă partenerul întârzie sau nu răspunde la telefon, anxietatea va culmina, scenariile negative își vor face loc (mă ignoră/ eu nu contez pentru el/ este sigur cu altcineva), iar reîntâlnirea va fi una explozivă: voi fi furioasă, îi voi reproșa, îl voi acuza, îi voi cere explicații… Lesne de înțeles cum se simte partenerul în astfel de situații.

Cum gestionăm frica de abandon

Foarte probabil vom trăi cu această frică toată viața, dar înțelegând-o, reușim să ne detașăm de rana din copilărie, asumându-ne, în primul rând, că nu mai suntem copiii neajutorați de atunci.

Când eram mici, nu aveam ce face în fața deciziilor adulților. Acum, adulții suntem noi, iar deciziile ne aparțin.

O relație vindecătoare este cu un partener care are un stil de atașament securizant, un partener cu care putem construi acea intimitate emoțională în care să ne recunoaștem vulnerabilitățile și să negociem cooperarea.

În această situație, cooperarea înseamnă să ne întâlnim la jumătatea drumului. Eu, cel cu frica de abandon, îmi voi conține disconfortul atunci când apar temerile și anxietatea, voi controla comportamentul meu exterior. Tu, partenerul meu, vei accepta și valida nevoile mele și vei avea răbdarea de a-mi oferi siguranță și informații care să îmi răspundă la neliniști.

Eu nu voi exploda și nu te voi acuza, iar tu nu vei avea un comportament de evitare (a mea și a relației) care să îmi activeze rănile. Simplu de spus, dar pentru înțelegerea și aplicarea acestei rețete, ne este mereu util sprijinul unui psihoterapeut, alături de care să învățăm cum arată o relație vindecătoare și ce putem face noi pentru a ne ajuta.