Ce ne semnalează și cum gestionăm anumite tulburări de comportament în funcție de vârstă

Unde e granița dintre comportamentele sănătoase și cele care devin poveri ori se transformă în tulburări de comportament? Comportamentele pot fi funcționale și dezirabile, acceptate social, ori reversul acestora, disfuncționale, indezirabile. Numim tulburări de comportament acele abateri de la seturile de reguli fixate social, în anumite contexte. De cele mai multe ori, poartă în spate însemnele unei forme de neglijență, de abuz și chiar traumă.

Tulburări de comportament ale copilului

Când în cartea de vizită a copilului întâlnim rezultate școlare slabe, retragere socială, probleme cu alimentația sau somnul, agresivitate, avem datele care ne arată tulburări de comportament și este potrivit să pornim pe traseul de identificare al cauzelor și imediată intervenție.

Cu toții știm cum arată tantrum-ul unui copil care țipă, lovește, plânge cu lacrimi de crocodil și pare că nimic nu îl poate liniști. Când vrea să scape de ceva (de mersul pe jos, de a împărți un bun cu un alt copil), ori să obțină ceva (jucării, timp prelungit de joacă, încă o ciocolată), nu va ezita să exploreze cât poate acest tip de criză care sigur i-a adus beneficii la un moment dat.

Ce facem când tantrum-ul nu mai e sporadic, vine însoțit de agresivitate și se manifestă majoritar când lucrurile nu ies cum dorește, indiferent că vorbim de joacă din parc cu copiii, de cina de acasă, ori de cadrul educațional cu colegii și profesorii? Începem să luăm în calcul că poate fi vorba chiar de o tulburare (sau criză) de opoziție.

Pe măsură ce copilul crește poate să manifeste tulburări de comportament precum: absenteism, limbaj obscen, să ignore reguli, să manifeste un anumit tip de comportament pe care inițial îl accesa doar acasă.

Tulburările alimentare, tulburările de somn, problemele cu autoritatea, sexualitatea precoce, uneori pe fondul unei anxietăți, sunt fragmente din tabloul care indică nereguli și pot merge până spre patologic.

Depresia și anxietatea pot fi mascate când vine vorba de copii, chiar dacă există aceleași criterii de evaluare ca în cazul adulților. Gândurile suicidale apar cu variații și pot fi adesea întreținute chiar de comportamentele de autosabotare.

Ce este în neregulă cu copilul meu?

„Țipă de fiecare dată când nu e ca el, se întinde pe jos sau o ia la fugă. Face tantrumuri dese când suntem la cumpărături până când mă simt nevoită să cedez si sa îi cumpăr ce își dorește. De când a revenit la școală, după vacanță, își hărțuiește colegii. Și acasă, cu noi, are același comportament agresiv”. Sunt câteva dintre exemplele pe care le-am auzit de-a lungul timpului, când părinții, din grija legată de dezvoltarea fizică și psihică a copilului, ajung la specialist pentru că „ceva este în neregulă”.

Îngrijorarea părintelui e firească, însă de multe ori atenția exclusivă doar asupra anumitor tulburări de comportament ale copilului pierde din prim plan comportamentele părintelui, relația dintre ei, cadrul social, experiențele înregistrate.

Adică, sunt și cazuri în care copilul nu este în neregulă, ci percepția ori proiecția părintelui crează așteptări rigide care distorsionează imaginea copilului. Îngrijorare câștigă teren în defavoarea analizei obiective a contextului, a relațiilor familiale, a felului în care se poate întâmpla ca părintele să contribuie neintenționat la amplificarea problemelor de tip comportamental.

Limitele sunt sănătoase

Într-un ocean al informațiilor corelate de parenting, uneori confuzia își poate face cuib. Să fii prietena copilului tău și mamă, cu schimbul, să îi oferi libertate, dar nu libertatea înțeleasă de tine ci de el, să nu proiectezi asupra lui, dar să îl ajuți în stabilirea obiectivelor, să intervii neintervenind, să oferi atenție, dar și cenzură.

Informațiile sunt mai la îndemână ca oricând, adaptate și integrate, și mânați vertiginos de credință „vreau să fiu un părinte bun”, poate exista tentația unei salate de educație care să le cuprindă pe toate, dar să fie nepotrivită, să epuizeze rapid și să se piardă cumva cel mai important arc al dezvoltării: constanța. Când părintele setează obiective în creșterea și educația copilului, nu are nevoie de presiune de torționar asupra sa.

De exemplu, îmi propun să duc chiar eu copilul la școală vreme de două săptămâni, cât să mă asigur că nu va mai chiuli. Îi voi recompensa eforturile de a-și recalibra comportamentul în vreme ce vom continua procesul terapeutic și voi încerca să-l înțeleg.

Limitele nu sunt îngrădiri, nu se referă la a încălca identitatea copilului ori la un tip de autoritate care să îl țină captiv în anxietate și străin de trăitul copilăriei. Limitele vin în ajutor fix când vorbim despre tulburări de comportament și reconstruim cadre funcționale în vreme ce păstrăm atenția pe ce se întâmplă în interiorul psihic, emoțional.

Nefericirea de la baza comparației

Reiterez ce obișnuiesc să spun și scriu destul de des: la baza oricărei nefericiri, stă și o comparație. Când vărul, colegul, ori sora copilului dau dovadă de mai multă înțelegere, sunt mai pasivi, mănâncă mai organizat, au rezultate școlare mai bune, încercăm să ne ținem departe de vârtejul comparației și scanăm și diferențele pe plus ale copilului, nu îl suspectăm că „ceva e în neregulă”. Copiii se dezvoltă diferit, iar aceasta este o axiomă a fericirii.

Concret: când copilul aruncă cu caietele pe jos după ce a obținut o notă proastă, nu lăsăm mintea să catalogheze acest comportament ca unul disruptiv. Din contră, putem merge pe un fir al psihoeducației în care să îi povestim copilului care sunt emoțiile de baza pe care le simțim, să îl asigurăm că e în regulă să se simtă furios pentru câteva minute, să nu îi inhibăm dreptul la a se supăra.

Nici prea mult, nici prea puțin, echilibrul rămâne prietenul, inamicul, învățătorul și criticul nostru. Dacă exemplul de mai sus devine un obicei repetitiv, generalizat în mai multe contexte, cu tendințe de creștere, conturând începutul unei tulburări de comportament, putem începe să monitorizăm, să discutăm cu copilul și ulterior cu un specialist.

Tulburări de comportament izvorâte din independența și identitatea adolescentului

Adolescenții au o minte deschisă și dornică de nou, de independență, de noi provocări. În mintea adolescentului se dezvoltă un tăvălug analizator al principiilor și valorilor cu care a fost crescut, apar întrebările legate de viitor, începe să planifice îngrijorarea.

Anumite tulburări de comportament neprocesate în copilărie escaladeaza și câștigă suprafețe mari de desfășurare: tulburările de conduită se exprimă implicit prin punerea în pericol (a sa sau a celorlalți) prin teribilism; tulburarea de opoziție poate aduce primele neînțelegeri cu autoritățile, se instaurează depresiile majore, apar somatizarile și, mult mai des decât la vârsta copilăriei, pe lângă gândurile suicidale apar și tentativele de suicid.

Minciuna, furtul, abandonul școlar, hărțuirea și agresiunea față de oameni sau animale constituie deja o paleta evidentă și un imens semn de exclamație pentru rude. Problemele concomitente îi împiedică să se autoregleze și este nevoie de ajutor de specialitate pentru a gestiona corespunzător astfel de tulburări de comportament. Au nevoie de sprijin și îndrumare, de suportul celor apropiați în această perioadă de tranziție și, atunci când este cazul, de intervenția unui psihoterapeut.

„Nimic nu este mai important pentru generațiile viitoare decât eficiența cu care îi iubim pe adolescenții de acum.”

Gary Chapman, autor

Tulburări de comportament ale adultului

Și adulții au tantrumurile lor, care nu ne mai par la fel de inofensive. Tulburările de personalitate sau fie și micile accente preluate din acestea, ne aduc explicații suplimentare pentru problemele comportamentale ale adulților.

Intensitățile emoționale ale unui pacient cu tulburare borderline pot merge uneori până la auto-mutilare sau tentative de suicid, la fel cum pe fondul unei structuri histrionice, isteria poate crea severe prejudicii relaționale, sociale.

Tulburările alimentare cele mai întâlnite sunt anorexia nervoasă, bulimia nervoasă și hiperfagia. Cauzele exacte ale declanșării nu sunt cunoscute, dar există o suită de factori care favorizează apariția tulburărilor alimentare/ de somn și care interferează cu starea psihică și emoțională a omului.

Tulburările alimentare au strânsă legătură cu o stimă de sine scăzută, cu o incapacitate de a perecepe obiectiv propriului corp. Excesele și deprivarea sunt nocive și au cel puțin o rădăcină comună: o imagine de sine dezastruoasă, ori invalidată social.

Tulburări de comportament sunt și dependențele

Patologia jocurilor de noroc, alcoolul sau drogurile sunt instrumente ale adicțiilor care pot veni pe fondul unor traume din copilărie. Expus la experiențe traumatice, creierul copilului nu se dezvoltă sănătos, nu reușește să gestioneze cognitiv sau să proceseze din punct de vedere emoțional.

De obicei, oamenii cu dependențe provin din medii familiale din care lipsesc relațiile sănătoase, care le activează ulterior frica de abandon, de deprivare emoțională, de încredere.

Jocurile de noroc sunt din tabăra comportamentelor cu rol de evitare a suferințelor profunde și se contopesc cu vinovăția și rușinea. Pe fondul stărilor depresive ori anxioase, ori din cauza uzului de substanțe la vârste fragede, acest comportament oferă plăcere temporară și o fugă din față realității, o anesteziere a suferinței. Creierul oferă mecanisme de supraviețuire, iar comportamentele în exces mențin procesul de auto-pedepsire.

Dopamina este un neurotransmițător important folosit pentru mișcarea corpului, motivație, plăcere și recompensă. Toate drogurile au rolul de a elibera dopamină în creier, astfel se crează adicția, prin iluzia de continuitate a „stării de bine”.

„Toate adicțiile – alcool sau droguri, dependența de sex sau internet, jocurile de noroc sau shopping-ul – sunt încercări de a regla stările noastre emoționale interioare deoarece nu ne simțim confortabil și acest disconfort își are originea în copilărie. Pentru mine, nu există o distincție ci doar nuanțe între o adicție și o alta: aceleași circuite neuronale, aceeași dinamică emoțională, aceeași suferință și același comportament înșelător al negării și minciunii”.

Gabor Maté, medic cu experiență în traumele copilăriei și adicții

Persoanele cu tulburări de comportament au nevoie de îndrumarea unui terapeut care să susțină întreg procesul de vindecare. Terapia cognitiv-comportamentală este recomandată datorită rezultatelor evidente în lucrul cu depresiile, anxietățile, tulburările alimentare, tulburările sexuale, tulburarea obsesiv-compulsivă, dependențe, atacuri de panică sau insomnii. Abordarea și strategiile specifice au aplicabilitate și în cazul copiilor.