Alcoolismul când nu mai ai alte speranțe: „N-am să mă las”

Cum se simte alcoolismul când nu mai ai speranțe: „N-am să mă las, refuz să renunț la singurul lucru care mă face să mă simt bine“

Bianca* are 49 de ani și e din Brăila. Copilăria și adolescența ei, dominate de o boală nediagnosticată la timp, au dus la o relație de dependență cu părinții și la un nivel crescut de anxietate. Consumul de alcool a venit ca o soluție firească pentru toate problemele. Când bea, nu mai simțea frică și durere. Când bea, putea să doarmă. Experiențele nefericite din spitalul de psihiatrie și faptul că s-a simțit neînțeleasă de către cei din jur au dus-o în punctul în care a renunțat să mai lupte pentru propria viață. A avut două tentative de sinucidere, iar acum, chiar dacă nu plănuiește neapărat să-și ia viața, nici să trăiască nu are în plan. A ales să-și spună povestea ca să le arate celorlalți și partea mai puțin plină a paharului: aceea că, de multe ori, alcoolicii nu vor să lupte cu alcoolismul pentru că e singurul lucru care le mai aduce alinare.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

„Aș vrea să vorbesc despre cum sunt tratați pacienții în spitalele de psihiatrie, despre diagnostice puse fără o minimă investigare, despre dependențe și posibilitățile concrete de ameliorare. Sunt o persoană educată, afectată de depresie și anti-religioasă.” Așa suna mesajul pe care Bianca l-a trimis folosind formularul Spune-ți povestea, cu ajutorul căruia oricine vrea să se facă auzit ne poate contacta.

O sun ca să aflu câteva detalii despre ea înainte de a stabili cum vom aborda povestea ei și, la prima noastră discuție, îmi mărturisește că, de fapt, a ajuns într-un spital de psihiatrie după ce a încercat să se sinucidă. De ce a încercat să se sinucidă? Pentru că suferă de depresie.

„Bine, și sunt și alcoolică”, spune ea, în treacăt. După alte câteva cuvinte, îmi dau seama că povestea Biancăi nu e numai despre felul în care a fost tratată la psihiatrie, e o experiență de viață dramatică și alambicată care a pornit din copilărie, a trecut prin depresie și anxietate și a dus în cele din urmă la alcoolism. Un alcoolism de care nu vrea să scape și pe care îl consideră singura soluție pentru tot ce înseamnă durerea cauzată de viață.

Picăm de acord că nu voi folosi numele ei real în articol și stabilim o altă discuție telefonică, în care să vorbim pe larg despre viața ei.

Citește aici o altă poveste despre o depresie lungă și atipică. „Am primit ură până în 24 de ani, când se formează personalitatea. Asta e. Eu nu m-am iubit pentru că ceilalți nu m-au acceptat.“

„Am constatat că băutura mă ajută să trec peste frică.“ Drumul de la anxietate la alcoolism

„Azi e una din rarele zile când mă simt bine, mă și mir”, spune ea când răspunde la telefon, câteva zile mai târziu. Are 49 de ani și, imediat după Revoluție a studiat Română-Germană la Facultatea de Litere din București, dar, când vorbește despre ea, spune că e o distrusă care nu mai are multe de pierdut în viață pentru că deja a pierdut tot.

„Toată povestea cu alcoolismul a început demult, când am constatat că mă ajută să-mi depășesc fricile. Am avut o problemă de sănătate fizică ciudată, dar care începuse să se agraveze. Atunci, mi s-a spus că mai am de trăit trei-patru zile. Asta s-a întâmplat după ce am terminat facultatea, deci pe la 24 de ani”, începe Bianca să-și povestească viața.

Până atunci mai bea, așa, la aniversarea vreunei colege. Nu exagera cu băutura pentru că la ea în familie nu se consuma alcool și, în afara casei, nu avea prieteni și nici nu ieșea prea mult în oraș.

Atunci, la 24 de ani, după ce a stat două luni prin spitale până i s-a pus un diagnostic pentru o boală autoimună cu care se lupta din copilărie, pe care nu vrea să o numească și care a însemnat o sursă majoră de stres, Bianca a fost externată. „După ce am ieșit din spital a fost îngrozitor, nu mai puteam să mă mișc, aveam o greutate foarte mică, bașca mi s-a spus că mai am câteva zile de trăit și m-au ținut acasă cu ideea că nu mai au ce să-mi facă. A fost destul de traumatizant. Apoi, câteva luni m-am simțit bine, după care mi s-a părut că revine boala. Îți dai seama ce panică! Atunci am constatat că băutura mă ajută să trec peste frica respectivă.“

Din acel moment, de fiecare dată când se simțea speriată sau încolțită, bea.

„Tot consumând, se instalează alcoolismul, îți dorești să bei din ce în ce mai des. Devine din ce în ce mai la îndemână, vezi că e o soluție. În momentul de față, eu am ajuns la ideea că alcoolul e singurul lucru care mă mai face să mă simt bine. Că efectiv așa este, din păcate.“

Pentru că locuia cu părinții, în primă fază, bea pe ascuns. Își cumpăra ceva când venea de la serviciu – nu avea pretenții, alcool să fie, să o liniștească – se ducea în camera ei și bea singură, noaptea. În timp, dependența ei de alcool a încetat să mai fie un secret.

Și-a dat seama că are un consum de alcool problematic pe la 30 de ani. Atunci a început să se simtă rău pentru că bea în combinație cu tratament psihiatric. Nu mai reușea să se ducă nici la serviciu, pentru că nu voia decât să stea în casă și să doarmă.

Acum, Bianca e trează cam 10 zile pe lună, în cel mai bun caz. În rest, bea zi de zi câte doi litri de vin. Nu că n-ar bea mai mult, dar ăsta e maximul pe care poate să-l ducă.

Copiii îi inspirau teamă, părinții au fost totul. Copilăria

Boala care i-a marcat copilăria și adolescența a început să se manifeste din ce în ce mai puternic pe la 4-5 ani. Atunci a slăbit foarte mult. Deși mânca, avea o greutate sub cea medie pentru un copil de vârsta ei. Tot atunci a început să fie bolnăvicioasă și, drept consecință, mama ei a devenit extrem de protectoare. „Normal că a fost hipergrijulie, având în vedere că de la vârsta de 8 luni a stat cu mine prin spitale din cauza bolii și de fiecare dată i se spunea că nu mai e nimic de făcut și că o să mor“, împărtășește Bianca.

Poate că din cauza bolii care a transformat-o într-un copil scheletic, poate pentru că părinții ei hiperprotectori i-au indus ideea că poate fi periculos să intre în contact cu alți copii sau poate, pur și simplu, pentru că e o fire introvertită, Bianca n-a prea avut prieteni în copilărie.

„Nu simțeam că am prea multe în comun cu ceilalți copii. Mă deranjau, mi se păreau gălăgioși, îmi inspirau teamă cumva. Probabil și din cauza faptului că eu, fiind bolnavă de la 8 luni, am fost super protejată și s-a căutat să nu intru prea mult în contact cu copiii, de teamă să nu iau alți microbi și să mă îmbolnăvesc iar.“

alcoolismul-cum-se-simte-cand-nu-mai-ai-sperante fata trista
Bianca se temea de copiii de vârsta ei și, decât să se joace cu ei, prefera să stea singură.

Erau și perioade în care părinții o trimiteau la joacă în fața blocului. Dar ea, deja obișnuită să stea mai mult în prezența adulților, se ferea să facă asta: „Nu-mi plăcea să stau cu copiii și stăteam pur și simplu în scara blocului și așteptam să treacă timpul ca să pot să intru înapoi în casă. Nu am avut niciodată dorința de a mă apropia de alți copii, nu m-a interesat, nu mi-a făcut plăcere să mă joc cu ei, nu-mi plăceau jocurile lor“.

Chiar și așa, când o întreb cum a fost copilăria ei, răspunde fără să ezite: foarte frumoasă. Nu a avut prieteni, spune ea, dar a avut o familie care a compensat și care întotdeauna a fost totul pentru ea: mama și tatăl ei. Și bunicii, cât au mai trăit. Și școala, cel puțin la început.

Bianca învăța bine. Nu făcea mari eforturi pentru asta și nimeni nu a pus presiune să ia note mari. Învăța, părinții o iubeau și cam la asta se rezuma micul ei univers în copilărie. În clasa a zecea însă, lucrurile au început să se complice.

„Adolescența a fost sinistră

Pentru că, în perioada comunistă, exista concepția că nu poți să faci mare lucru cu filologia, Bianca a urmat un liceu cu profil de mate-info. Nu înțelegea mare lucru și făcea eforturi serioase ca să obțină niște note decente, ea, care în gimnaziu era obișnuită să aibă rezultate foarte bune.

„Adolescența a fost sinistră. Eram la un liceu care nu corespundea din niciun punct de vedere cu înclinațiile mele, care sunt umane. Iar cele mai bune două licee din oraș erau, amândouă, de matematică. De la o școală generală unde eram premianta clasei, am ajuns la un liceu unde am constatat că nu fac față și, la un moment dat, rămân și corijentă la matematică.“

În clasa a zecea, când a trebuit să dea examenul de treaptă ca să poată continua liceul, presiunea a crescut. Nu atât din partea familiei, cât în context social, că ce-o să zică lumea dacă nu iei treapta și trebuie să te angajezi la șantierul naval?

Pe lângă școală, în adolescență, relațiile cu ceilalți de vârsta ei au fost traumatizante: „Eu eram, din cauza bolii, într-o stare fizică și cu un aspect de care nici nu vreau să-mi amintesc și, normal, de aici complexele. Eram foarte slabă și oricum nu sunt vreo frumusețe, chiar dacă n-aș fi fost slabă. Dar, fiind și scheletică, tabloul era complet“.

Din cauza complexelor care au făcut-o să se izoleze și să aibă conflicte cu mai toți ceilalți tineri de vârsta ei, Bianca a avut o singură prietenă pe durata liceului. O fată la care ținea ca la o soră, dar cu care a pierdut legătura la 18 ani. „Nu te simțeai singură?”, o întreb. „Ba da, dar mă simțeam singură pentru că așa e normal când toți ceilalți sunt altfel – arată altfel, au alte rezultate la școală. E normal ca ei să se simtă bine și tu să te simți un paria.“

„De ce, dragă, ești complexată? Că ești slabă?“ Prima dată la psihiatru

În vacanța de vară dintre clasele a XI-a și a XII-a, Bianca a avut o criză mai urâtă, pe care nu o detaliază, în urma căreia a ajuns prima dată la un medic psihiatru. Mama ei a dus-o la consult, iar experiența nu a fost dintre cele mai încurajatoare.

Când a aflat că e anxioasă și complexată, doctorița nu a tratat-o cu seriozitate și i-a dat o replică pe care Bianca și-o amintește și acum, pentru că a determinat-o ca, ulterior, să nu mai caute ajutor la medici: „Mi-a zis: De ce, dragă, ești complexată? Că ești slabă? Și eu am o domnișoară biolog care e foarte slabă și poartă bluze cu mâneci lungi vara și se simte foarte bine. Dacă asta e soluția, să porți mâneci lungi când ești slabă, soluție venită de la un doctor, deja nu mai am ce discuta“.

A plecat de la psihiatrie dezamăgită și cu niște pastile pe care le-a luat trei săptămâni și care o ajutau să doarmă.

„Toată viața mea nu am avut prieteni și nici acum nu am“

În clasa a XII-a, când se pregătea să dea admitere la ASE în București și să continue parcursul studiilor cu profil real care nu prevesteau decât nefericire, a venit Revoluția. Odată cu ea, a apărut speranța că, dacă va face o facultate cu profil filologic, va avea cum să-și găsească un loc de muncă decent și care să-i placă.

„După ce a venit Revoluția și părinții și-au dat seama că o să se schimbe totul, mi-au permis să fac ce îmi place“, spune ea. Așa că, în 1990, a intrat la Facultatea de Litere din București, secția Română-Germană.

Îmi imaginez că mutarea în Capitală și viața de studenție au reprezentat pentru Bianca un nou început, plin de prieteni, petreceri și libertate. Presupunerea mea e greșită, pentru că, de fapt, și în facultate a fost la fel de izolată. Sau chiar mai izolată, neavând părinții aproape.

alcoolismul-cum-se-simte-cand-nu-mai-ai-sperante adolescenta
Toată adolescența ei a fost marcată de singurătate.

„Mă duceam la facultate, nu vorbeam cu nimeni, veneam acasă și stăteam. Dacă aveam chef, mă duceam și mă plimbam prin magazine, dar mi-era frică să umblu pe stradă. Că, venită la 18 ani într-un oraș mare, eu eram mult mai copilăroasă decât ar fi trebuit la vârsta respectivă. Bucureștiul mare, fel de fel de personaje, mi-era cam frică și preferam să nu ies. Stăteam în casă, tricotam, fel de fel de prostii, până vinerea, când îmi făceam bagajul și mă întorceam acasă. Toată viața mea nu am avut prieteni și nici acum nu am.“

A locuit cu chirie într-un apartament, inițial cu o verișoară, apoi singură. N-a simțit nevoia să-și facă prieteni și n-a interesat-o nimic altceva decât să studieze: „Nu mi-am dorit viața de student. Sunt tineri care de-abia așteaptă viața din studenție, cu petreceri, eu nu, pe mine mă îngrozea așa ceva”.

„Eu am fost copilul lor toată viața, până acum doi ani.“ Dependența de părinți

Părinții Biancăi au murit în urmă cu doi ani, la 80 de ani, la câteva luni diferență unul de altul. Până atunci, exceptând perioada de studenție și câteva încercări de-ale ei de a locui cu partenerii de cuplu, femeia a stat în aceeași casă cu părinții, care au încercat să o protejeze în continuare ca și când ar fi fost copil. „În principal, eu am fost copilul lor toată viața, până acum doi ani”, spune ea.

În copilărie, când s-a îmbolnăvit, afecțiunea ei nu a putut fi diagnosticată. Din această cauză, nu numai că a fost toată viața bolnăvicioasă, ci a trăit – împreună cu părinții – într-o stare de incertitudine. Până la 24 de ani, când a primit diagnosticul de boală autoimună, a fost suspectată de tot felul de boli grave, de la cancer la tuberculoză intestinală. Teama continuă de moarte a dus la o relație de dependență între ea și părinți.

Nu vrea să detalieze modul în care a afectat-o stilul hiperprotector al părinților, pentru că despre morți numai de bine: „Până la urmă, e ușor să spui: da, sunt o victimă. Dar, când ajungi la o vârstă, e și responsabilitatea ta să-ți faci viața. Deci, de la un punct, e și vina mea, dacă ar fi să fie o vină”.

Când și-au dat seama că bea, au încercat s-o convingă să se lase cu vorba bună. Apoi au apelat la tot felul de restricții. Nimic nu a funcționat, pentru că, spune Bianca, atunci când ești alcoolic, găsești cele mai inventive metode ca să obții ceea ce îți dorești.

Cum te simțeai când îți spuneau să te lași?

Le spuneam și lor ce îți spun și ție acum. N-am să mă las, pentru că refuz să renunț la singurul lucru care mă face să mă simt bine. Mi se pare îndreptățit lucrul ăsta, pentru că toată viața, atunci când cei de vârsta mea se simțeau bine, erau fericiți, mergeau la petreceri și aveau iubiți, eu stăteam și sufeream din cauza complexelor mele sau sufeream din punct de vedere fizic.

Deci eu cumva mă simt penalizată și nu accept să renunț la acest ultim lucru care mă face să mă simt bine, când toată viața nu m-am simțit bine, deși poate aș fi avut dreptul. Nu, sub nicio formă! 

Alegerea unor parteneri mult mai în vârstă. Relațiile de cuplu

Bine, bine, mă gândesc, ai avut o relație de codependență cu părinții tăi și nu ai avut prieteni de vârsta ta, dar un iubit tot trebuie să fi avut. Nu, spune Bianca, ea n-a avut iubiți. De fapt, se referă la faptul că nu a avut parteneri de cuplu de vârsta ei. Relațiile ei cu bărbați au început târziu, spre 30 de ani, și au fost cu persoane mult mai în vârstă decât ea.

„Eu n-am avut iubit. Pe mine nu m-au interest băieții de vârsta mea niciodată. Deci eu n-am avut o relație în care să mă plimb cu un băiat, să mă duc la film cu un băiat. N-am avut nici în liceu, nici în facultate. Eu, la un moment dat, pe la 28-29 de ani, l-am întâlnit pe acest bărbat care era mult mai în vârstă decât mine, mai mare cu peste 25 de ani, și asta a fost prima mea relație. N-am avut iubiți.“

Bărbatul despre care povestește Bianca era un italian pe care îl cunoscuse prin scrisori. Un an s-au vizitat, apoi ea s-a mutat la el, în Italia. Cum au reacționat atunci părinții? Nu s-au opus plecării. „L-au cunoscut și ei și. Chiar dacă nu știau exact vârsta din buletin, era evident că e mult mai mare decât mine. Cumva se așteptau la asta, pentru că eu mereu am căutat compania oamenilor mai în vârstă, nu a copiilor. Nu se așteptau să vin acasă cu vreun băiat de vârsta mea.“ Relația a mai durat încă un an, după care cei doi s-au despărțit și Bianca s-a întors să locuiască cu ai ei.

alcoolismul-cum-se-simte-cand-nu-mai-ai-sperante alcoolism in cuplu
Partenerii de cuplu i-au tolerat alcoolismul.

După ce s-a întors în România, s-a angajat la o mică firmă din Brăila. În timp, între ea și șeful ei, din nou un bărbat mult mai în vârstă, s-a înfiripat o poveste de dragoste. La 32 de ani, Bianca a intrat într-o relație care a durat opt ani. „Dar ar fi trebuit să dureze mereu“, spune ea, cu regret. 

Bărbatul de care s-a îndrăgostit de această dată era mai mare decât ea cu 24 de ani – un tip care arăta bine în ciuda vârstei, care se îmbrăca bine, educat, cu caracter și care a început să-i acorde atenția de care ea avea nevoie în felul în care avea nevoie, adică deloc agresiv, ci răbdător. „Era ceea ce se numește un domn, avea tot ce vrei”, adaugă Bianca.

După o lună-două de la începutul relației, s-au și mutat împreună. Câțiva ani, lucrurile au decurs bine. Apoi, situația lui financiară s-a agravat. Gândul că ea trebuie să susțină viața de zi cu zi a dus-o într-o zonă puternică de stres psihologic. La un moment dat, chiar a vrut să se sinucidă. Peste toate acestea, a venit și presiunea din partea mamei ei, care insista ca Bianca să iasă din această relație și să se întoarcă acasă.

„Și-atunci s-a terminat. Din păcate, mi-a fost frică (n.r. – să continui), acea relație ar fi trebuit să fie o căsnicie. Ar fi trebuit să fie până când moartea ne va despărți. El chiar era omul lângă care ar fi trebuit să trăiesc toată viața. Regret și în ziua de azi“, spune ea.     

Consumul de alcool a fost vreodată o problemă în relațiile tale de cuplu? 

Nu. El vedea, își dădea seama că am o problemă, dar nu a fost vreun impediment pentru el. Poate că explicația cinică e că a acceptat pentru că nu avea unde să se ducă. Bună, rea, cum eram, erau niște bani în casă, o casă unde nu se plătea chirie și se trăia. Suporți, mă gândesc. Sau poate chiar ținea la mine și mă accepta așa cum sunt, astea-s iluziile mele.

Cum a fost când te-ai întors la ai tăi la 40 de ani? Ai văzut-o ca pe un regres?

Da. Singurul lucru bun legat de întoarcerea acasă a fost că eram cumva răsfățată. Nu trebuia să gătesc, nu trebuia să fac nimic, dacă nu voiam.

„Cine s-ar mai uita la mine? Și-așa sunt o epavă“

După relația cu bărbatul vieții ei, Bianca a intrat într-o alta, dar despre care spune că e una de compromis. Un compromis care durează deja de 10 ani, cu un bărbat cu care nu vrea să locuiască, căruia nu-i caută prezența nici măcar când se simte singură sau când îi e rău, cu care se întâlnește mai mult în weekenduri. O relație de camaraderie, mai degrabă decât una de iubire.

„Nu e chiar o relație, e un fel de job part-time. Nu am pretenții prea mari de la relația asta, nu sunt de acord să locuim împreună, ne vedem doar la sfârșit de săptămână, când îl mai ajut cu treburile gospodărești și atât, în rest mai vorbim la telefon. Nu e nici o relație deschisă, adică fiecare nu are alți parteneri. Eu, în primul rând, nici n-aș putea să am, că cine s-ar mai uita la mine? Și-așa sunt o epavă. Dar nici el. E un fel de camaraderie. N-am ce să-i reproșez, dar n-aș numi-o relație. Dacă stai cu un om două zile pe săptămână nu cred că se poate numi o relație. Stai două zile pe săptămână că nu te simți bine, altfel ți-ai dori să stai împreună tot timpul, nu? Dar asta nu se întâmplă, și-atunci am hotărât că e mai bine așa, pentru că fiecare dintre noi e la o anumită vârstă. De data asta, el e apropiat de vârstă cu mine. Dar fiecare dintre noi e ciudat. Și el, ca și mine, un singuratic. Fiind bătrâni, avem obiceiurile noastre și nu ne mai convine să ne deranjeze cineva. Că, la un moment dat, începe să te deranjeze și cineva care dă sonorul prea tare la televizor”, explică Bianca statutul relației ei de acum.

Deși are numai 49 de ani, Bianca vorbește despre sine ca și cum ar fi la capătul vieții.

S-a obișnuit să stea singură și nu-l caută nici când se simte neputincioasă, nici când nu are în casă un plic de ceai sau o conservă și nu se simte în stare să meargă până la magazin. „Așa mi-am gândit viața. Nu pot să am pretenții, asta e, îmi asum și sfârșitul”, spune ea, ca și când, la cei 49 de ani pe care îi are, viața ar fi ajuns la final.

„O mică tentativă de sinucidere.“ Prima

La 38 de ani, Bianca a avut prima tentativă de sinucidere. Locuia de câțiva ani cu bărbatul pe care încă îl regretă, dar de vreun an el nu mai câștiga nimic. Ajunsă la capătul puterilor pentru că ea era cea care trebuia să susțină toate cheltuielile din casă, în condițiile în care nu era obișnuită să se descurce singură și avea un loc de muncă unde trăia constant stări de anxietate, a clacat.

„Am avut o cădere nervoasă, o mică tentativă de sinucidere. Am luat pastile, dar le-am luat prostește, că nu aveam cum să mor de la pastilele pe care le-am luat eu atunci“, spune ea. Chiar dacă s-a trezit singură din somnul indus de pastile, partenerul ei s-a speriat și, împreună cu mama Biancăi, a decis să o ducă la psihiatrie.

De la 18 ani, când mama ei a dus-o la doctorița care i-a prescris pastile pentru somn și mâneci lungi pentru complexe, și până la aproape 40 de ani, când a avut prima tentativă de sinucidere, nu a mai fost la psihiatrie. De psiholog nici nu a venit vorba vreodată. 

„M-au dus la psihiatrie, unde m-au întrebat de ce am vrut să mă sinucid. Eu am explicat de ce și, în urma explicațiilor, s-a ajuns la diagnosticul de atacuri de panică. Ceea ce nu prea seamănă cu ce simțeam eu.“ 

Psihiatrul i-a dat atunci un tratament pentru anxietate pe care l-a urmat o perioadă. Apoi, după ce a observat că nu se simte mai bine și că, oricum, combinația dintre anxiolitice și alcool îi agravează starea, a renunțat.

A doua tentativă de sinucidere

A doua tentativă de sinucidere a fost mai serioasă. În august 2018, când părinții ei încă trăiau, iar Bianca se întorsese la ei după despărțire și nu lucra, i-a venit ideea să-și pună capăt zilelor combinând niște pastile de-ale tatălui ei cu alcool. 

„Era în cursul zilei de 10 august, duminica, eram cu părinții acasă. Pur și simplu, am găsit flaconul și știam că e bun, pentru că știam ce efecte au pastilele. Am luat tot borcanul, cred că 30 de pastile, și am avut niște țuică, votcă, nu știu ce am avut, după care am băut și niște spirt medicinal. Nu prea mult, că n-am putut. Nu mai țin minte cât am băut, că am adormit.“

Bianca deja era de multă vreme în etapa în care nu se mai ferea să bea de față cu părinții, așa că nu a fost nimic neobișnuit că a adormit în mijlocul zilei. „Lucrul era știut, când mă vedeau că mă culc, se închidea ușa la dormitor și așteptau să mă trezesc, adică nu mai era ceva care să se facă pe furiș”, spune ea, după care adaugă: „Nu îmi amintesc cum am ajuns la urgență, m-am trezit la psihiatrie, legată de pat și cu o branulă în mână”.

O întreb de ce a vrut să se sinucidă și dacă a fost ceva premeditat. Vorbește despre faptul că e greu să trăiești în casă cu doi oameni care sunt din ce în ce mai bătrâni, mai ciudați și mai bolnavi, mai ales când nu ai în viața ta o contrapondere. Că, dacă ai trăi cu părinții în vârstă, dar i-ai vedea numai seara, când te întorci de la job, sau dacă ai avea parte de prieteni sau de un partener care să-ți mai ridice starea de spirit, poate ar fi mai ușor. „Dar, când toată ziua nu vezi altceva decât bătrânețea asta exprimată în toate felurile, e greu, până la urmă, te apasă.“

Nu a planificat dinainte să se sinucidă, dar, spune ea, există acest gând recurent, latent, la care revine ori de câte ori are un moment mai prost.

„Ce, stau să discut cu o nespălată ca tine?“ Experiența din spital

Bianca s-a trezit la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului de Psihiatrie din Brăila, unde, de fapt, primirea n-a fost prea prietenoasă. „Ce, stau să discut cu o nespălată ca tine?”, au fost primele cuvinte pe care le-a auzit în spital, rostite de o asistentă medicală, și care îi răsună și azi în minte. Când a auzit-o, Bianca a sărit la ea.

Apoi, probabil că au sedat-o, pentru că s-a mai trezit noaptea, în salon, legată de pat, alături de  persoane agitate, care urlau și se zbăteau. I s-a părut normal să fie legată, pentru că cel mai probabil a fost agitată și, prin urmare, a meritat acest tip de tratament: „M-am trezit și eram lucidă, mă trezisem și din beție. Îmi dădeam seama că, la ce am făcut, n-am unde să mă aflu decât acolo, că asta e consecința logică a ceea ce făcusem”.

În iureșul întâmplării, printre strigăte ale celorlalți internați, a venit la ea un bărbat – medic sau asistent – care i-a scos branula, a dezlegat-o de pat și care i-a vorbit ca unei persoane normale, nu ca unui nebun. A fost singura oază de decență pe care a primit-o la psihiatrie.

„Până dimineața a tot venit cineva în permanență în salon și ne spunea stați culcați!, stați culcați! Nu te lăsau să te ridici în capul oaselor în pat, n-am înțeles de ce”, povestește ea, vizibil afectată de felul în care erau tratați pacienții psihiatrici.

A doua zi a ajuns în fața unei comisii de medici unde i s-au pus tot felul de întrebări uzuale, iar diagnosticul la care au ajuns a fost cel de inversiune afectivă.

Inversiunea afectivă este o tulburare caracterizată prin modificarea sentimentelor de dragoste în sentimente de ură, în sensul că persoanele care i-au fost apropiate pacientului, persoanele la care a ținut mai mult sunt considerate dușmani.

La finalul discuției, s-a pus problema să o interneze, dar Bianca a refuzat. „Mama a spus că se angajează să-mi dea tratamentul la domiciliu, ceea ce n-a fost cazul. I-am zis mamei: Ești conștientă că tratamentul ăsta îl iei de la farmacie și dup-aia, când îmi vine nebuneala, îl iau pe tot odată. Și ce rezolvi? Gândește-te! Așa că nu am luat niciun tratament“, mărturisește ea.

De fapt, i-a fost teamă să aibă la îndemână un alt tratament psihiatric, care ar fi putut să o facă mai agresivă în combinație cu alcool sau, și mai rău, ar fi facilitat o altă încercare de suicid.

„Când combinam pastile cu alcool, începeam să fiu agresivă, să fac lucruri necugetate, nu era în regulă. Nu îmi amintesc exact în ce consta agresivitatea asta. Era verbală, dar am avut și niște momente de agitație când am dărâmat ceva prin casă. Văzând că lucrurile se înrăutățesc, am decis singură să nu mai iau în viața mea niciun fel de tratament psihiatric“, spune ea.

Experiențele pe care le-a avut în secțiile de psihiatrie au făcut-o să-și piardă orice urmă de încredere în medici: „Ultimul psihiatru mi-a pus un diagnostic și mi-a dat un tratament dintr-o discuție de câteva cuvinte. Iar cealaltă, care era medicul meu curant, avea întrebări de genul: Dar ce faci acasă toată ziua? Păi nu fac nimic, mă joc pe calculator. De fapt, asta și fac. Și zice: Vai, dar cum nu faci nimic? Că sunt atâtea de făcut într-o casă! Da, dacă ești sănătos la cap, dar depresivul nu face nimic, că asta e una din manifestările depresiei. Astea sunt lucruri pe care și eu le știu, doar citindu-le, dar, dacă ești medic, (n.r. – ar trebui să ai o altă abordare, mai profesionistă)”.

Nu te-a diagnosticat niciunul dintre medici cu depresie?

Nu. 

Locurile de muncă

Adunat, Bianca a lucrat în jur de 18 ani. A lucrat fragmentat, fie pentru că a plecat din țară, fie pentru că a avut căderi urâte. „Pe timpul ăla trăiau ai mei și m-au sfătuit să stau acasă să-mi revin. Ne descurcam cu banii, că aveau și ei amândoi pensii. Și, după ce stai acasă o vreme, constați că e bine și nici nu te mai tentează să ieși din zona de confort ca să te apuci să-ți cauți altceva”, spune ea.

La început, după ce a terminat facultatea, a lucrat ca translator șapte ani. Și-a dat demisia ca să plece în Italia, la partenerul ei de atunci. Când s-a întors în țară, s-a angajat ca secretară la o firmă mică din Brăila, unde l-a și cunoscut pe cel de-al doilea partener.

Unele joburi i-au plăcut. La locul de muncă unde a lucrat ca translator i-a plăcut mult și s-a simțit ca într-o familie. Mai târziu, a mai avut un job la un magazin, unde era tot ca într-o famile. „Dar de data asta eu eram bunica. Era în 2008 și cel mai bătrân dintre colegii mei era cu vreo doi ani mai mic ca mine, restul erau între 20 și 30 de ani.“

O singură dată a fost concediată din cauza alcoolismului. Și, de fapt, nu știe dacă angajatorii ei și-au dat seama că bea, dar cu siguranță au observat că are o mulțime de absențe nemotivate.

A plecat de la ultimul loc de muncă în urmă cu un an, iar acum trăiește din chirii. „Nu muncesc, dar am niște venituri lunare care îmi permit să trăiesc decent, ca un pensionar care cât de cât se descurcă de la o lună la alta. Mai ales că eu am o viață care nu necesită decât plata facturilor, mâncare și ceva medicamente, din când în când. Nu mă interesează să-mi cumpăr haine și nu mă duc în altă parte decât la cumpărături, nu am alte pretenții și dorințe”, spune Bianca.

La un moment dat ar putea să iasă la pensie. Dacă o să mai prindă acel moment, spune femeia de numai 49 de ani: „Nu-mi pun speranțe într-o pensie care oricum va fi foarte mică. Eu sper să se termine mai repede și să fie cât mai puțin dureros, altceva ce pot să mai sper?“.

Ce să se termine mai repede?

Viața. 

„Când beau, mă simt liniștită, că nu mă mai gândesc la nimic“

Bianca are o casă și, deși e greu, se descurcă și cu banii. Încă. N-a ajuns pe drumuri, n-a ajuns să ceară nimănui, gestionează resursele pe care le are. Uneori, lucrurile la care se gândește devin copleșitoare. Din cauza asta bea. Din cauza asta are probleme cu somnul și, din nou, bea. Pentru ea, consumul de alcool e o soluție.

„Mă gândesc la tot felul de lucruri care, în mintea mea, iau niște proporții colosale tot gândindu-mă la ele și neavând cu cine să le discut, ca să-mi dea și o altă perspectivă. Și, la un moment dat, cedezi. Plus că am probleme mari cu somnul, adică dorm foarte puțin și foarte prost. După câteva zile în stilul ăsta, simt nevoia să nu mai știu de nimic și să dorm. Când beau, mă simt liniștită, că nu mă mai gândesc la nimic și dorm. Pentru mine ăsta e idealul, să dorm și să nu mai știu de nimic.“

După ce o ține așa vreo 20 de zile pe lună, când vede că nu mai poate, se oprește din băut. În primele zile are o stare de rău fizic, după care urmează o perioadă în care încearcă să se simtă normală: „Atunci mă simt așa, neutru din punct de vedere psihic. Încerc să-mi văd de obligațiile zilnice și să nu mă gândesc la nimic”.

Crede că alcoolul e singurul care o poate scăpa de anxietatea care o apucă atunci când se gândește la tot răul care i se poate întâmpla.

E mai rău când nu bei decât când bei, din punct de vedere emoțional?

Da. Sunt mai neliniștită, pentru că tot timpul îmi creez fel de fel de scenarii pornind de la orice flecușteț. Scenarii care ar putea să se adeverească, dar poate nu la dimensiunea la care le văd eu. Tristă n-aș putea să spun că sunt, dar, având în vedere că am rămas absolut singură, n-am ce să fac toată ziua decât să-mi amintesc ce-a fost când eram copil, când eram mai tânără.

Există doar ce-mi amintesc, prezentul nu există. Prezentul înseamnă doar să mă gândesc cât mai am până mor, cât mai am până mă-mbolnăvesc grav și n-o să aibă cine să mă ajute, în sensul că să-mi ia o cutie de medicamente de la farmacie când n-o să fiu în stare să mă dau jos din pat. Astea sunt gândurile de zi cu zi. Plus partea cu banii, că mă gândesc că, la un moment dat, n-o să mai pot face față și atunci o să ajung pe străzi, probabil.

Ți-ai dorit vreodată să te lași?

Nu. Nu. Dar nu văd de ce să mă las! Poate când trăiau ai mei, la un moment dat, mă gândeam că să n-o mai chinui pe mama. Dar gândul ăsta nu făcea față prea mult. Adică nu a fost niciodată o dorință sinceră.

Viața, azi: „Ca și cum, din greșeală, m-a uitat cineva pe lumea asta“

Pierderea părinților e un eveniment dureros pentru oricine. Dar e cu atât mai tragic în situația unei relații de codependență, cum a avut ea cu ai ei. Chiar dacă se certau des, chiar dacă existau inconveniente, chiar dacă uneori o oboseau văicărelile lor și bătrânețea care plutea în casă, atunci când au murit, s-a simțit pierdută.

„Când încă trăiau și locuiam împreună, ajungeam uneori să mă satur de ciudățeniile și neputințele lor. La un moment dat, mă rugam să-mi dea Dumnezeu măcar un an în care să mai trăiesc singură, fără ei, oricât ar fi de greu, doar să văd cum este. Când am rămas fără tata a fost – și este în continuare – un fel de sfârșit și pentru mine. Eu, în momentul de față, mă simt ca și cum, din greșeală, m-a uitat cineva pe lumea asta. Ca și cum am murit și eu, dar fizic încă trăiesc. Pentru că eu nu mai am viață, eu tot timpul îmi amintesc cum era, dar în momentul de față nu există nimic decât băutura și gândul că, în curând, o să mă îmbolnăvesc. Poate de cancer, poate de o boală de-asta cumplită, și o să mor, dar cine știe în cât timp și cum o să mor? Ăsta e prezentul, viața actuală. În rest, amintiri”, spune Bianca, lipsită de orice urmă de speranță că viața ei ar putea deveni mai bună, dacă ar încerca.

„Asta este soluția la orice – acest alcool care mă face să dorm zile în șir și să nu mă mai gândesc la nimic“

În afară de bărbatul cu care se vede în weekenduri, nu mai are deloc viață socială. Nu păstrează legătura nici cu rudele, pentru că toți au o viață, un loc de muncă, o familie. Au cu ce să se laude, cum s-ar spune, pe când ea cu ce s-ar putea lăuda? „Eu sunt o epavă! Bine că am un acoperiș desupra capului și nu dorm prin gunoaie, pe stradă. Cu cine și ce să vorbesc? Nu văd cine ce ar avea de vorbit cu mine. Ce să spun eu într-o conversație? Că zac în pat, că beau? Despre ce să vorbesc? Că sunt o distrusă? Mi se pare penibil, așa că stau cât mai retrasă“, mai spune Bianca.

Uneori, când se panichează din cauza problemelor financiare, îi mai trece prin cap să se angajeze. Altfel, nu. Chiar și pe acest plan se simte imobilizată, pentru că e greu să-ți găsești un loc de muncă la 49 de ani într-un oraș mic, cum este Brăila.

Dacă ar putea să dea timpul înapoi, singurul lucru pe care l-ar schimba ar fi că nu s-ar mai despărți de bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult. Nu-i pare rău că nu s-a căsătorit și nu a făcut copii, singurul ei regret e că l-a îndepărtat pe el.

Nu regretă consumul excesiv de alcool pentru că, spune Bianca, a fost soluția pentru toate problemele ei. Teoria nu este una nouă.

Medicul canadian Gabor Maté, renumit pentru experiența în lucrul cu trauma și adicțiile, e de părere că dependența – nu numai de alcool, ci și de mâncare, țigări, droguri sau sex – este o încercare de a rezolva o problemă de viață, de obicei una care implică durere emoțională sau stres; ea apare atunci când individul nu are o soluție pozitivă pentru o problemă de viață nerezolvată.

„Asta este soluția la orice – acest alcool care mă face să dorm zile în șir și să nu mă mai gândesc la nimic. Dorm, nu-mi mai e frică, nu mai sunt îngrijorată, nu mă mai interesează nimic, nu-mi mai pasă de nimic. Da, asta este soluția. Și, până adorm, am și câteva ore în care chiar mă simt bine, îmi dă o stare de tonicitate“, spune Bianca.

Viața ei în ziua de azi e la fel ca a unui bătrân care se apropie de sfârșit. Petrece cea mai mare parte a timpului în pat, iese foarte puțin din casă și, atunci când o face, se duce până la supermarket și înapoi, se joacă pe telefon, se uită la televizor și cam atât. Și multe nopți nedormite.

„E ca și cum m-a aruncat cineva în mijlocul Dunării, dar eu nu știu să înot. Eu încă mă străduiesc să nu mă înec, fac niște eforturi să nu mă înec, dar probabil că n-o să mai rezist mult până o să se întâmple. Cam așa e viața mea, tot ce se întâmplă e o provocare care mă depășește“, spune Bianca.

„Nu ai voință“ sau „vrei să le faci rău altora“. Alcoolismul neînțeles de ceilalți

Povestea Biancăi nu e una optimistă. Nu e despre un om care încearcă și care, măcar pe anumite perioade, reușește să se abțină de la consumul de alcool. E un caz fără speranță, spune ea, obosită de propria viață.

E de părere că nu există soluții pentru alcoolism, pentru că n-are cine să te-ajute. Nu din rea voință, ci pentru că ceilalți nu înțeleg situația în care te afli.

„Când te văd că ești așa, într-o stare de delăsare totală, ceilalți îți spun că ești nesimțit. Mama spunea că nu am voință – dar asta pentru că era bine crescută și nu folosea expresii jignitoare. Sau consideră că faci lucrurile astea cu premeditare sau ca să le faci lor rău. Cum consideră bărbatul cu care sunt acum. Ca și cum aș avea eu vreo plăcere să-i văd pe ceilalți că suferă din cauza mea. Toți suntem limitați ca înțelegere și nu prea are cine să te ajute.“

Cu tot pesimismul ei, Bianca nu exclude că ar exista și posibilitatea în care cei din jur să înțeleagă că, de fapt, alcoolismul e o boală. „Cine știe cum, să fii norocos și să ai în preajma ta pe cineva care să înțeleagă că ești bolnav și să te lase în voia ta sau să te ajute cu ce trebuie. În rest, nu prea există ajutor.“

Ce înseamnă să te ajute cu ce trebuie? Poate, se gândește ea, dacă ar fi avut posibilitatea să meargă la psiholog, altfel ar fi stat lucrurile și în cazul ei. Acum, însă, nu se mai pune problema, din motive financiare.  

Ți-ai dori să ai bani ca să mergi la psiholog?

Nu știu, poate aș încerca la un moment dat. Deși aici nu e Bucureștiul, nu-i Clujul, nu-i Iașiul. Și competențele psihologilor… nu știu, nu prea am încredere, deși nu am fost la vreunul.

E vreun lucru despre care crezi că te-ar ajuta să te simți mai bine?

Nu, niciun lucru în afară de cel despre care am vorbit, adică alcoolul.

Ce alternative de tratament ai dacă ești alcoolic

Dacă bănuiești că ai putea avea probleme legate de consumul de alcool sau pur și simplu ești curios cum stai cu băutul, poți intra pe alcohelp.ro, ca să-ți faci testul AUDIT de evaluare a consumului de alcool.

În București, poți apela cu încredere la clinicile Aliat și ColorMind, specializate în adicții. 

ALIAT a demarat și proiectul AlcoLine 9335, un helpline de informare și sprijin psihologic pentru persoanele dependente de alcool și pentru apropiații acestora. Dacă suni la 021 9335 de luni până vineri, între orele 10.00 și 17.00, poți primi informații despre ce înseamnă dependența de alcool și despre resursele terapeutice existente în diferite regiuni ale țării.

În afară de internarea într-un spital de stat și întâlnirile AA (Alcoolicii Anonimi), unde se poartă discuții de grup între dependenți de alcool, fără participarea unui specialist, o persoană care are probleme legate de consumul de alcool nu are prea multe variante de tratament gratuite.

Există comunități terapeutice în țară, de obicei sprijinite de biserici (cum sunt Aşezământul Nazaret și Casa Olarului, din localitatea Șura Mică de lângă Sibiu, sau Izvorul Tămăduirii, din Bacău), dar și pentru șederea în astfel de centre, unde poți să stai perioade îndelungate, trebuie să plătești.

Ce trebuie să facă un alcoolic care vrea să meargă la psiholog, dar nu are bani să-și plătească ședințele?

Să meargă la un medic psihiatru, cu bilet de trimitere de la medicul de familie. Psihiatrul pune un diagnostic și face o scrisoare medicală prin care recomandă consiliere psihologică sau psihoterapie. Apoi, cu acea scrisoare, persoana care are consum problematic de alcool merge la o clinică de psihoterapie sau la un psiholog (de preferință specializat în adicții) care are contract cu Casa De Asigurări de Sănătate (CNAS) și depune o cerere prin care solicită decontarea serviciilor de consiliere/terapie prin CNAS.

În limita locurilor disponibile și dacă cererea este aprobată, acea persoană poate începe psihoterapia, care poate fi decontată integral sau parțial.

Citește aici care sunt toți pașii pe care trebuie să-i faci ca să mergi gratuit la psiholog.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare