Criticul interior sau cum se transformă vocea critică a părinților în vocea ta. Soluțiile ca să ne găsim echilibrul

Cu toții știm cum este să fim criticați: cuvintele dure, acuzatoare sau lipsite de apreciere ne pot înfuria, speria, întrista sau răni. Aceste experiențe emoționale ne pot face să avem diferite reacții de apărare în fața persoanei care ne critică. Putem să o evităm, să intrăm într-o dispută cu ea sau ne putem simți copleșiți de neputință sau lipsiți de speranță. Lucrurile acestea sunt ușor de identificat venind din partea unui interlocutor, însă atunci când acesta este invizibil, ascuns și reprezintă chiar o parte din noi, lucrurile sunt mai complicate. Ce avem de făcut cu criticul interior?

Cum apare și se formează criticul interior

Pe măsură ce ne dezvoltăm conștiința, începem să ne conturăm propria voce interioară și viziune asupra lumii înconjurătoare și asupra celorlalți, cât și felul în care ne vedem pe noi înșine.

Această voce ne ghidează, ne evaluează acțiunile, ne transmite informații despre ceea ce simțim, ne ajută să ne integrăm în societate și să dezvoltăm relații cu ceilalți.

Vocea noastră interioară se conturează și internalizează din copilărie și este modelată de părinții sau îngrijitorii noștri și de cum se raportează ei la noi.

Dacă părinții se vor raporta la noi adesea cu blândețe și înțelegere, atenție și grijă, așa ne vom privi și noi pe noi înșine. Dar și atunci când ei ne vor privi sau vorbi critic, dur, dezinteresați sau egoist, noi vom prelua aceste aspecte, dezvoltându-ne criticul interior.

Spre exemplu, dacă auzim suficient de des: „ești leneș/ nu ești suficient de bun/ alții sunt mai capabili ca tine/ dacă plângi înseamnă că ești slab”, de la un anumit moment, de regulă când încercăm să ne evaluăm singuri, felul în care vom gândi despre noi va fi: „sunt leneș/ nu sunt suficient de bun/ toți ceilalți sunt mai buni ca mine/ nu trebuie să plâng ca să nu fiu slab”. Vocea lor critică va deveni propria voce critică.

Care este scopul criticului interior

Cei care ne cresc sunt de cele mai multe ori bine intenționați, dar ajung să fie critici cu noi fie fără să realizeze, fie din convingerea că doar astfel ne vor educa pentru a ne putea adapta la viață și la societate. Vor să fim poate cei mai buni, să reușim, să fim fericiți, să învățăm să luptăm, dar rezultatul este subminarea încrederii în noi, dobândirea criticului interior care în timp va crește și autosabotarea.

Internalizarea vocii critice este un mod de a ne adapta la situațiile dificile prin care trecem, scopul ei fiind să preîntâmpine ajungerea în aceleași situații dureroase.

Pe moment ne ajută să depășim greutățile, ne activează sistemul nervos simpatic, cel care declanșează reacțiile de apărare de tipul luptă, fugă sau îngheț. Însă pe termen lung, criticul interior ne menține convingerile disfuncționale, ne menține sub stres și ne consumă energia și resursele interne, în încercarea de a-i face față.

Cum ne dăm seama că ne criticăm

Prezența vocii critice este cel mai des semnalizată de gândurile și emoțiile negative pe care le generează. Atunci când gândim critic despre noi înșine, poate că nu remarcăm imediat cu claritate că facem asta, dar putem resimți un disconfort intern: lipsă de energie, irascibilitate, dezamăgire  în raport cu propria persoană, teamă intensă sau disperare.

Alte ori nu ne observăm criticul interior, dar ne simțim plini de vinovăție, rușinați sau neîncrezători în forțele noastre. Putem observa prezența vocii critice și după comportamentele pe care le avem: simțim să ne distragem atenția de la  suferința generată de critic prin activități de autoliniștire precum cele de tipul adictiv.

„Obișnuiam să beau ca să pot să mă simt bine când ieșeam în oraș. Pe de-o parte îmi doream să socializez, pe de altă parte, îmi era teamă să mă expun, nu vorbeam foarte mult, stăteam retrasă într-un colț și deveneam anxioasă când toată lumea mă întreba ce am.

Adevărul este că mă gândeam că eu nu am nimic interesant de spus, că nimeni nu și-ar «pierde» timpul ascultându-mă pe mine și simțeam o teamă imensă de a nu mă face de râs când atenția era îndreptată înspre mine. Târziu, în terapie, mi-am amintit că acestea erau fix mesajele părinților mei către mine. Eu trebuia să tac și să ascult, cel mai adesea eram grăbită să fac diverse sarcini pentru că altfel părinții își pierdeau timpul (și răbdarea), iar unul dintre cele mai frecvente avertismente pe care mi le adresa mama era «Să nu cumva să mă faci de râs».

Mă simțeam mereu strânsă într-un corset pe care, cumva, alcoolul îl mai relaxa. Nu pot spune că în acest moment mă simt foarte relaxată în situații sociale, dar nu mai recurg la alcool și îmi este mai simplu să îmi tolerez disconfortul resimțit. Un mesaj important pe care l-am învățat despre mine, în terapie, a fost «Merit.»,” povestește Raluca, o tânără de 32 de ani din București.

Dacă ne uităm la seriale peste măsură, dacă vrem să ne înecăm amarul în alcool sau țigări, în sex sau jocuri de noroc, dar și în sportul în exces, atunci aceste comportamente ne arată că fugim de criticul nostru amenințător.

Alte comportamente după care recunoaștem atacul unui critic interior sunt cele de renunțare la obiectivele și nevoile noastre sau de muncă în exces, ori afișarea unui comportament în opoziție cu ceea ce simțim autentic: dacă ne simțim în inferioritate, arătăm o atitudine superioară.

Cum domolim vocea criticului interior

Deși asta vom intenționa, să alungăm criticul interior, eforturile nu le vom concentra pe această parte din noi, ci pe cultivarea unei voci pline de compasiune și înțelegere.

Așa cum avem un critic intern, avem și un sine matur, plin de resurse și compasiune față de noi atunci când ne este greu. Este acea parte cu care putem lua decizii, care este capabilă să aibă un loc de muncă și care cultivă relații sănătoase cu ceilalți și cu propria persoană.

Tot sinele nostru plin de compasiune este cel care ne încurajează atunci când suntem lipsiți de speranță, ne alină când suntem triști, ne înțelege și validează emoțiile, dar ne și ajută să ne dezvoltăm noi abilități – practic este prietenul și ghidul nostru intern.

Întrebările salvatoare

Pentru a cultiva aceste mesaje pozitive avem nevoie să ne răspundem la câteva întrebări: Cum m-aș purta cu cel mai bun prieten al meu care trece printr-o suferință și pe care vreau și îl pot ajuta? Ce simte și ce are nevoie din partea mea?

Ce m-ar ajuta acum mai mult, să încerc să mă motivez criticându-mă sau să am o abordare empatică și orientată pe nevoia mea, respectându-mi propriul ritm și menținându-mi atenția?

Răspunzând la aceste întrebări și adoptând o viziune înțeleaptă, vom realiza ce este cu adevărat important și ce contează în viață. Înțelepciunea noastră internă, câștigată din experiențele trecute, împreună cu recunoașterea faptului că problemele și suferința sunt o parte inerentă a vieții, ne vor ajuta să ne cultivăm compasiunea.