Cu ne depășim nesiguranța în cuplu

Cum ne depășim nesiguranța în cuplu pentru a avea relații sănătoase, vindecătoare

    Fiecare am trăit într-un context de familie, unii am traversat mai lin, am avut familii sustinătoare, am vazut încrederea între cei doi părinți și între membri familiei, iar alții au trăit separări, agresivitate, abuz, divorțuri, suspiciuni, bătăi. Toate au sădit în interiorul nostru povestea vieții, au creat calea spre a duce mai departe aceste nesiguranțe despre ce este familia, ce înseamnă a fi partener de cuplu. Nesiguranța în cuplu are legătură cu scenariul nostru de viață, iar înțelegerea lui poate fi un prim pas în a ne trăi viața așa cum ne dorim.

    Contextul nesiguranței colective

    Deși avem încă, la nivel colectiv, credințe bine înrădacinate despre cum trebuie să fie familia, cum trebuie să fie un cuplu, despre copii și despre viață, lumea începe să privească realitatea cu mai multă indulgență, pentru moment fiind prea mult spus, acceptare.

    În prezent trăim într-o lume în care relațiile intime, sexualitatea sunt de interes, lumea discută mai deschis despre ele, despre cuplu, despre familie, despre fragilitate, vulnerabilitate, cuplul disfuncțional, separare, divorț.

    Trăim, în general, nesiguranțe în viața noastră, iar acum nu ne ajută nici contextul actual. Faptul că suntem un popor cu istorie îndelungată de viață plină de nesiguranțe, incertitudini nu ne ajută să creăm povești reale, povești sigure de viață alături de partenerii noștri.

    Citește aici articolul integral: „Ce înseamnă și cum putem avea o relație de cuplu sănătoasă”

    Premisele formării unui cuplu

    Fiecare dintre noi își dorește o poveste de dragoste frumoasă, fiecare își imaginează cuplul plin de iubire, romantism, împărtașire, seri amoroase, cine romantice, desigur, aș putea să exagerez dacă spun „fiecare” dar cu siguranță, visăm la asta. Nesiguranța în cuplu ne umbrește această iluzie a fericirii depline.

    Dar cum începe povestea unui cuplu? În mediile tradiționale, întalnirea celor doi ar putea fi încă aranjată de familie și atunci nu mai vorbim de posibilitatea ca între cei doi să existe îndrăgostire, dragoste romantică, cunoaștere, explorare.

    În celelalte cazuri, cuplul începe cu dragostea romantică, cu idealizarea partenerului și a relației, atracția fiind punctul important între cei doi. Cazurile mai rare sunt cele în care cei doi pleacă de la prietenie și formează un cuplu. Să nu uităm că citim, auzim în jur și vedem filme în care îndrăgostirea este cel mai minunat lucru care se poate întâmpla în viață.

    Citește aici articolul integral: „Cum știi că ești alături de partenerul potrivit? 9 indicii explicate de psiholog”

    Harville Hendrix, autor și terapeut de cuplu, consideră că dragostea romantică are un limbaj universal care ar putea suna așa:

    „Știu că abia te-am întâlnit, dar am senzația că te cunosc” (senzația că se cunosc de o viață)

    „Când sunt cu tine nu mă mai simt singur, mă simt împlinit”

    „Îndrăgostiții au impresia că nu mai pot unul fără altul”.

    Etapa îndrăgostirii

    Starea de îndrăgostire se caracterizează printr-o intensitate foarte mare a trăirilor emoționale și printr-o atracție sexuală puternică. În această etapă, cei doi nu depun efort, muncă în relație, granițele se prăbușesc, cei doi se află într-o dependență afectivă puternică, se lasă absorbiți cu totul unul în altul, motiv pentru care se mai numește etapa simbiotică, pe care o regăsim și în etapele de dezvoltare ale copilului.

    În această etapă simbiotică, are loc cucerirea celuilalt, în proiecțiile noastre considerăm că viața noastră este deja rezolvată. Nu apare nesiguranța în cuplu, apare trăirea deplină a relației sub umbrela idealizării.

    Slăbiciunile, defectele partenerului sau ale partenerei nu sunt vizibile, nu apar, și atunci ele nu există, există doar calitățile pozitive. În această etapă, nesiguranța în cuplu nu are triggeri. Oare de ce se întamplă această transfigurare? Pentru că, fiziologic, dragostea romantică este o reacție chimică, creierul secretă o serie de substanțe chimice și hormoni naturali care conduc la sentimente de bunăstare (Liebowitz, 1993, apud Hendrix, 2008).

    Citește aici articolul integral: „7 motive de critică în cuplu și efectele asupra relației”

    În cartea „Cuplul în impas”, psihologul Corina Acriș, spune că substanța chimică care este considerată răspunzatoare pentru sentimentele de euforie, exaltare și entuziasm este feniletilamina și este secretată doar în prezența obiectului iubirii.

    Hendrix (2008) spune că oamenii nu se îndrăgostesc întâmplător și că inconștientul joacă un rol important în alegerea partenerului. Respectiv, partenerii aleși au trăsături pozitive și negative ale părinților sau ale celor care ne-au îngrijit atunci cand eram copii, și totodată, compensează trăsăturile pozitive ale ființei noastre care au fost eliminate în procesul socializării din perioada copilăriei.

    Cu alte cuvinte, ne așteptăm de la partener să ne satisfacă toate lipsurile din copilărie, adică să devină un părinte-surogat, acesta devine un salvator pentru care merită să facem toate sacrificiile, renunțând chiar la ce este important pentru noi. De înțeles că, atunci când acest standard nerealist nu este atins, apare nesiguranța în cuplu.

    Etapa de diferențiere

    Pe măsură ce trece timpul, cei doi realizează că aceste dorințe și nevoi nu le sunt împlinite și apar furia și dezamăgirea, încep să fie vizibile diferențele dintre cei doi parteneri, se trece în etapa de diferențiere. În această etapă, fiecare se coboară de pe piedestal, se simt amenințați, încep luptele de putere dintre ei, ajung într-un blocaj.

    Poate ați văzut în jurul vostru sau poate chiar ați trăit această experiență de cuplu timp de maxim doi ani, după care ați ieșit din relație. Oare de ce? Pentru că perioada de îndrăgostire durează aproximativ doi ani și spuneam că în acest timp nu este nevoie de muncă.

    Deseori aud în cabinet, în terapiile de cuplu, „aș vrea să fie la fel ca înainte”. Atunci totul decurgea de la sine, iar acum cei doi, dacă relația este semnificativă, trebuie să învețe să iasă din perioada de simbioză, să se diferențieze, să devină autonomi pentru a se putea reapropia fără teamă că vor fi absorbiți unul în celălalt sau unul de celălalt.

    Abia acum am putea spune că apare, conștient, nesiguranța în cuplu. Este precum o trezire dintr-un somn cu vise frumoase, iar când realitatea arată că ne-am înșelat, suntem dezamăgiți.

    Ca o concluzie a acestei etape, am putea spune că am fost amăgiți și acum ne simțim (dez)amăgiți. În această etapă plină de nesiguranță în cuplu, partenerii pot ramâne împreună, pot merge spre o iubire matură, sau se pot despărți pentru că nu suportă această dezamăgire.

    Mai devreme sau mai tarziu, își dau seama că fericirea nu durează la nesfârșit, stadiul luptelor este pe cale să se instaleze, fiecare încearcă să își impună punctul de vedere fără acordul celuilalt, iar nesiguranța în cuplu se simte tot mai puternic.

    Factorii generatori de conflicte în cuplu

    Psihoterapeutul Corina Acriș, studiind factorii care stau la baza conflictelor între parteneri, care susțin nesiguranța în cuplu, descoperă urmatoarele tipuri de conflicte plecând de la cauzalitatea lor:

    Conflicte afective care se caracterizează prin dezacorduri în privința manifestărilor afective;

    Conflicte sexuale, divergențe în cuplu privind manifestarea în plan sexual; divergențe legate de reglarea distanței emoționale, când un partener își dorește mai multă intimitate decât celălalt și dezacorduri privind petrecerea timpului liber. Acestora li se alătură: conflictele generate de gelozie, conflicte generate de respectarea îndatoririlor, conflicte legate de creșterea copiilor, conflicte legate de relațiile cu familia de origine, conflicte legate de prieteni, conflicte legate de distribuția autorității în cuplu, dimensiunea financiară și dimensiunea comunicării.

    Citește aici articolul integral: „Conflictele în cuplu apar de la copii, bani și sex. De ce nu trebuie să le ocoliți”

    Povestea adevarată a unui cuplu începe abia după stadiul de îndrăgostire, abia atunci cei doi ar putea să vorbească despre viața de cuplu și despre viitor. Povestea matură a unei relații începe cu un blocaj, atunci când apare un moment dificil și, totodată, această nesiguranță în cuplu care pune în pericol tot ceea ce credeau cei doi că sunt, că înseamnă.

    Cei doi parteneri, în etapa diferențierii, vor simți furie, retragere, atac, supărare, reproș, blamare, apărare, practicând minimizarea trăirilor celuilalt. În spatele acestor trăiri sunt mesajele pe care cei doi și le spun, interpretări care răspund unor nevoi de atașament care nu sunt satisfăcute „nu-i pasă de mine, mă simt folosit/ă, nu mă iubește, etc”.

    „Țin minte și acum că la un moment dat, după aproape doi ani de relație, mi se părea că descopăr un alt partener, nu cel pe care îl iubeam. În realitate, nu mai era protejat de imaginea de care mă îndrăgostisem, începusem să îl văd, încercând să păstrez iluzia că totul poate fi cum vreau eu, pe placul meu. Spuneam despre mine că sunt înțelegătoare și răbdătoare, dar în realitate, erau calități îndreptate mai mult spre mine decât spre celălalt. Sunt bucuroasă că nu am renunțat atunci, deși tentația exista. Abia în acele momente ne-am văzut cu adevărat, abia în conflicte și nevoi diferite, am învățat să ne acceptăm, să ne descoperim, să facem compromisuri sănătoase… să depunem eforturi pentru a funcționa împreună, iar azi, suntem de 7 ani în relație, căsătoriți de trei, și cred că suntem mai maturi emoțional și mai echilibrați. Secretul a fost să fim o echipă în a depune eforturi pentru întreținerea și creșterea relației.” Povestește Mădălina, 40 de ani, din Pitești.

    Cu cât cuplul este mai interesat, cunoaște mai multe despre stilul de atașament personal, despre neurobiologia creierului și despre etapele de dezvoltare a cuplului cu atât mai ușor s-ar putea să ajungă la iubirea matură și semnificativă.

    Citește aici articolul integral: „Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață”

    Nesiguranța în cuplu în funcție de stilul de atașament

    Spuneam că în funcție de stilul de atașament ne formăm modele interne și credem despre noi că putem, merităm să fim iubiți, suntem demni de a fi iubiți sau nu suntem demni, nu merităm.

    John Bolwby (1982) consideră că experiențele din copilăria timpurie (inconștiente) au un impact puternic asupra relațiilor de dragoste ale adultului. O serie de studii conduse de Philip Shaver și Cindy Hazan au utilizat o măsurare a atașamentului în relațiile romantice ale adultului, inspirate din munca cercetătoarei Mary Ainsworth (Shaver și Hazan, 1994) și constă în demonstrația celor trei stiluri de atașament.

    Adulții cu atașament sigur sunt cei caare se simt siguri să depindă de alții și alții de ei, se simt confortabil cu apropierea emoțională, se simt valoroși, dezvoltă relații intime cu ușurințăși nu sunt preocupați de abandon sau dependență. În cazul lor, nu apare nesiguranța în cuplu.

    Adulții cu atașament evitant sunt izolați, nu se simt confortabil în a fi apropiați emoțional, li se pare dificil să depindă de alții sau să aibă încredere în alții, partenerul îi solicită constant să devină mai apropiați, suferă mai puțin la încheierea unei relații, sunt infideli, axați pe relații de o noapte.

    Adulții cu atașament anxios ambivalent îi văd pe ceilalți ca evitanți, se plâng că partenerul nu îi iubește în mod real sau că nu vrea să stea cu ei, caută nivele de apropiere și angajament încât își sperie partenerul, iar acesta se va simți sufocat, sunt insecurizați și investesc mult în relație, consideră că nu pot avea încredere în oameni, se tem de abandon, au stima de sine scazută și dezvăluie mult despre ei. De înțeles aici cotele ridicate de nesiguranță în cuplu, trăirea neliniștii constante.

    Când apare mai frecvent nesiguranța în cuplu? Asocierea partenerilor cu stiluri de atașament atât de diferite produce mediul oportun pentru manifestarea tuturor fricilor relaționale.

    Citește aici articolul integral: „Cum știi dacă și tu ești indisponibil emoțional”

    Cum arată nesiguranța în cuplul anxios – evitant

    Să luăm de exemplu, un cuplu în care unul dintre parteneri are un stil de atașament anxios dependent și celălalt un stil de atașament anxios evitant.

    Cel cu atașament anxios va căuta apropierea, dezvăluirea, va investi mult în relație, va tinde să se ducă mult spre partener, îi va reproșa că nu se simte apreciat și iubit, își va speria partenerul cu nesiguranța în cuplu. Ce va face partenerul cu atașament evitant? Conform modelului intern, se va speria, se va îndepărta, se va simți incofortabil cu această apropiere.

    Amândoi se vor simți în nesiguranță și va urma ciclul reactiv urmărire-retragere, cam așa:

    Partenerul anxios devine urmăritor și pune presiune pe partenerul evitant pentru că în modelul lui intern, conform credințelor fixate despre el și despre ceilalți, crede că celuilalt nu îi pasă, nu îl iubește, nu îl apreciază, se duce mult spre partener cu reproșuri.

    Partenerul evitant se sperie, se simte sufocat și conform modelului lui intern, conform credințelor acestuia, va crede că nu este suficient de bun și evită, se retrage.

    Deci primul pas este urmărire – retragere. La un moment dat urmăritorul obosește și se ajunge la retragere – retragere. Evitantul obosește și se ajunge la atac – atac (încep să se împungă, să se jignească, să își arunce vorbe grele, etc). În etapa aceasta, urmăritorul se retrage și evitantul se simte insecurizat. Acest ciclu se reia în cuplurile anxios-evitant.

    Cum ne găsim echilibrul în cuplu

    Ce anume face un cuplu să funcționeze și să rămâna stabil pe termen lung? Partenerii de cuplu trebuie să dețină abilitatea de a asculta, comunicare clară, abilități de negociere, management a furiei, abilitați de rezolvare de probleme, capacitatea de exprimare a nevoilor și emoțiilor.

    Potrivit psihoterapeutului Joseph Zinker (1994), cuplurile în care nu există nesiguranță ci armonie posedă anumite trăsături:

    Se “aud” unul pe altul.

    Își înteleg propriile emoții și nevoi și știu să și le gestioneze.

    Schimbă idei și ajung la o bună potrivire.

    Își pun întrebări unul altuia.

    Se contrazic fără frică și acceptă diferențele.

    Se luptă pentru ceea ce este corect  și bun pentru fiecare.

    Încep, dezvoltă și termină o discuție.

    Își împărtășesc durerile, regretele, curiozitătile, dorințele, nevoile.

    Trec mai departe, după clarificare, fără să se blocheze.

    Râd de ei înșiși și împreună.

    Își oferă suportul pentru interesele și proiectele fiecăruia.

    Își arată compasiunea pentru partener.

    Respectă intimitatea celuilalt.

    Se preocupă de treburile celuilalt atunci când este vorba despre ceva serios.

    Acceptă idei noi și visează împreună.

    Realitatea este că în spatele unui cuplu funcțional stă multă muncă și cunoaștere de sine și de ceilalți, educație și deschidere, înțelegerea stilurilor de atașament și lucrul individual. Cei doi au nevoie să aibă granițe clare, respect pentru alegerile personale, toleranță pentru greșelile celuilalt.

    Citește aici articolul integral: „10 cărți de dezvoltare personală recomandate de psihologi”

    O relație de cuplu funcțională este un parteneriat în care cei doi cooperează, au găsit un sens în atașamentul reciproc, sunt deschiși și vulnerabili, au această intimitate emoțională, luptă corect, cinstit, sunt prieteni, se tratează cu dragoste și respect, au ritualuri intenționate, în loc de reacție au răspunsuri.

    Consumăm șabloane, ne uităm mai mult pe rețelele de socializare și vedem cupluri în vacanțe, la cine romantice sau în ipostaze speciale, uităm de noi și de ceea ce este realist pentru noi, ceea ce este important și valoros. Uităm să  vedem omul de lângă noi, iubitul sau iubita, și să îi acordăm atenție, avem nesiguranțele noastre și trecem prin ele cu greu, ne provocăm pe noi și provocăm și relația. Relația de cuplu este parteneriatul în care avem nevoie să creștem.

    Îți recomandăm și

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare