Problema nu este emoția, ci că fugim de ea. Cum învățăm să ne gestionăm propriile emoții, inclusiv pe cele negative

Deseori ne simțim prizonierii propriilor emoții, iar aici ne referim la cele dificile, inconfortabile, deseori catalogate drept „negative”. Viața noastră emoțională nu este mereu confortabilă, dar putem apela la câteva strategii sănătoase de a ne accepta propriile trăiri și a nu ne lăsa controlați de ele. Mai mult, emoțiile negative ne sunt chiar utile.

De ce nu vrem emoții „negative”

Încă de mici, prin educație, suntem învățați că se întâmplă ceva rău când avem emoții negative și că ele nu sunt permise. De multe ori auzim părinți care încă spun copiilor mici „ce motive ai tu să fii furios” sau „nu ai de ce să plângi”.

Mai mult, avem situații în care emoției dificile (supărare, durere, tristețe) îi este asociat un comportament nepotrivit, deși bine intenționat: „Te-ai lovit de scaun? Bate mama scaunul rău care a lovit copilul…”. Mesajul reieșit de aici este că dacă cineva te supără… merită bătaie.

Din momentul în care auzim că nu ar trebui să simțim o anumită emoție, începem să găsim alternative pentru a o ascunde, chiar și de noi. Dacă „nu trebuie” să plâng, atunci voi face orice pentru a nu-mi arăta vreodată suferința, durerea, vulnerabilitatea.

Furia ca alternativă

Alternativa acestor emoții ajunge, nu o dată, să fie furia. Dacă sunt trist, cei din jur mă pot vedea o persoană slabă, fragilă, pot râde de mine sau pot profita de vulnerabilitatea mea. Dar dacă sunt furios, instinctul de luptă îmi va fi activat și mă apăr de acești prădători imaginari ai mei, fără a mai verifica realitatea din jur („Oare chiar e cum gândesc eu?”).

Dacă sunt furios simt că mă protejez. Iar mai târziu în viață îmi va fi tare greu să (re)descopăr tristețea mascată de furie. Pentru că am învățat atât de bine să o ascund și să mă detașez de ea, încât nici nu mai știu că este acolo.

Emoțiile nu se împart în negative și pozitive, bune și rele. Sunt emoții care ne fac plăcere și emoții mai puțin confortabile dar care poartă cu ele un mesaj important. În loc să evităm emoțiile dificile, este recomandat să fim atenți la ce încearcă ele să ne spună despre noi, despre ceilalți, despre o situație anume sau chiar despre lume, în general.

Problema nu este emoția, ci că fugim de ea

Cum spuneam anterior, un prim model este acela de a fugi de emoțiile „negative”. În acest sens, un exercițiu ar fi să nu ne mai considerăm emoțiile precum piesele de pe o tablă de șah: cele albe sunt pozitive, cele negre negative. Nu este o luptă între ele, în urma căreia binele învinge răul, întrucât noi suntem chiar tabla de șah pe care sunt așezate toate aceste piese. Cu un scop.

Vulnerabilitatea este deseori evitată. Trăim într-o societate în care cel mai puternic câștigă, iar să fii sensibil este un semn de slăbiciune. Toți suntem vulnerabili. În timp ce unii se predau vulnerabilității și sunt taxați pentru ea, alții o maschează cu un comportament de războinic în veșnică luptă „Să nu mă vadă nimeni slab sau neputincios”.

Vulnerabilitatea este ingredientul prin care ne apropiem autentic de cei din jur, este premisa curajului după cum afirmă cercetătoarea Brené Brown în cartea „Curajul de a fi vulnerabil” și sursa creativității noastre.

Pentru că toți cei care au deschis noi drumuri, indiferent de domeniul de activitate, au făcut asta asumându-și expunerea, eșecul, nesiguranțele… pe scurt, vulnerabilitatea. Dar asumându-și-le, au reușit să ajungă și la succes.

Așadar, un comportament diametral opus, prin care ascundem faptul că suntem vulnerabili, failibili, fragili, nu face decât să ne adâncească convingerile că este ceva în neregulă cu noi. Pentru că tot ce ascundem va continua să existe la interiorul nostru și să ceară să fie simțit. Într-un fel sau altul.

Nu avem emoții negative, ci comportamente negative

Chiar și furia poate fi o emoție funcțională, sănătoasă, când ne atrage atenția asupra unei nemulțumiri, unei nedreptăți, unui disconfort. Ce este disfuncțional, nepotrivit, de regulă este comportamentul pe care îl punem în act în urma furiei – agresivitatea. Să fii furios este ok, să devii agresiv nu este ok.

Agresivitatea vine din neputința de a ne înțelege propriile emoții, cele pe care încercăm să le „băgăm sub preș” dar care nu încetează să își ceară drepturile. Agresivitatea nu ne ajută să rezolvăm nimic, ci doar să ne compromitem existența și relațiile cu cei din jur.

Indiferent că vorbim despre o agresivitate verbală sau fizică, în spatele lor se ascunde o nevoie de care ne este teamă. Ne este teamă că dacă va ieși la suprafață, nu ne va fi acceptată sau împlinită, și ne va cataloga drept oameni „slabi”. În astfel de cazuri, psihoterapia este o cale prin care putem intra într-o relație vindecătoare (cea cu terapeutul) în cadrul căreia să reușim să ajungem la aceste nevoi ale noastre și să învățăm să le înțelegem și exprimăm.

Despre stres și control

Gabor Maté spune că nu există înclinație umană naturală spre a deține controlul ci este un comportament învățat. Iar sub pătura acestei nevoi de control se află un fond de anxietate. De teamă.

Copilul care constată că nevoile sale nu sunt împlinite, va dezvolta un stil de coping (mod de a face față situației) obsesiv, va deveni anxios în legătură cu orice detaliu. Iar mai târziu, când o astfel de persoană va avea sentimentul de a nu putea controla, va experimenta un stres major.

Despre stres, știm deja ce efecte are pe termen lung asupra sănătății noastre mentale și fizice. Iar emoția din spatele acestui tablou este tristețea. Tristețea de a nu primi ceea ce ai nevoie, de a simți că fie nu contezi sau nu meriți să primești. Iar astfel de credințe te determină să crezi că poți depinde numai de tine, că nu te poți baza pe ceilalți și că anumite nevoi… mai bine nu le ai.

Revenind la cuvintele lui Gabor Maté, copilul mic, căruia nu îi sunt împlinite nevoile, va învăța să renunțe la ele și la sine. Iar asta atrage după sine mult disconfort emoțional.  

Rușinea și capcanele ei

Rușinea încă din copilărie reprezintă lipsa de conectare la un mediu hrănitor, încurajator, protector și primitor. Rușinea este credința copilului că vina îi aparține, că din cauza lui nu primește împlinirea nevoilor. Iar vindecarea rușinii are loc în prezența empatiei și a compasiunii.

Vina e întreținută de tăcere și judecată, iar deseori ia forma mai gravă a umilinței. Empatia este cea care ne conectează, cea care ne determină, în loc să arătăm cu degetul, să spunem „și eu”, după cum afirmă Brené Brown. În timp ce umilința ne poate revolta și ne pune în poziția de a lupta pentru noi înșine, rușinea vine însoțită de credința că „poate așa merit”.

Acceptarea rănilor provenite încă din perioada copilăriei, separarea de neputința părinților de a ne oferi ceea ce aveam nevoie, înseamnă redobândirea puterii de a gestiona astfel de emoții dificile.

„Rușinea este una dintre cele mai profunde emoții negative, pe care suntem capabili de orice pentru a o evita. Din păcate, teama noastră copleșitoare de rușine ne afectează capacitatea de a vedea realitatea așa cum este.”

Psiholog Gabor Maté, specialist în adicții

De unde vin emoțiile negative

Nu avem probleme în a ne gestiona emoțiile pozitive. Nu cred că ne-am pus vreodată problema „Ce să fac cu atâta bucurie?”. Dar în mijlocul bucuriei, ne-am pus probabil întrebarea „Dacă urmează să se întâmple ceva rău?” sau ne-am spus „Sigur nu va dura”.

Asta se întâmplă pentru că suntem descendenții celor care au supraviețuit pe pâmânt fiind mereu în stare de alertă, capabili să pună în act mecanisme de apărare în fața pericolului (fugi, luptă, îngheață). Cei care erau zen și priveau stelele, probabil nu au supraviețuit pericolului.

Așadar, anxietatea, frica, teama sunt preinstalate în sistemul nostru. Le-am moștenit ca fiind mijloace sigure de a supraviețui. De aceea azi există ateliere pentru explorarea emoțiilor pozitive și nu a celor negative. Pentru că atunci când ne bucurăm și suntem fericiți, sistemul nostru intern de alertă ne spune să  nu cumva să lăsăm garda jos. Ne spune să fim mereu pregătiți. Nu ne lasă să trăim în prezent, în momentul dat.

Adevărul este că nu suntem niciodată pregătiți pentru problemele vieții, pentru dezastre, boală, traume, pierderi. Ce facem în schimb este să ne umbrim momentele plăcute din viață, agățându-ne de anxietate. Ne menținem stresul intern, uităm să trăim viața pe care o avem, și trecem peste momentele frumoase, de bucurie, cu ușurință. Pentru că bucuria nu are același impact pe care îl are suferința. Bucuria nu ne pune în gardă și nu ne activează butoanele preinstalate de care vorbeam.

Cum ne gestionăm emoțiile?

Primul și cel mai important pas este să ne conectăm la ceea ce simțim și să ne permitem să avem emoții. Să renunțăm la etichetele precum „pozitive – negative” sau „bune – rele” și să acceptăm viața noastră interioară așa cum este. Uneori vom suferi, uneori vom fi triști sau furioși, iar alteori ne vom simți fericiți. Toată această gamă de emoții ne învață ceva despre noi.

Tristețea ne aduce mai aproape de nevoile noastre neîmplinite care necesită mai multă atenție. Furia ne vorbește despre nemulțumiri, neputință și nedreptăți. Anxietatea ne spune că încercăm să controlăm prea mult, lucruri care nu depind de noi.

Fiecare ne ajută să ne îndreptăm atenția asupra acelor părți din noi care necesită vindecare sau îngrijire. Fiecare dintre ele ne spune că ar trebui să facem ceva pentru a fi mai mulțumiți de viața noastră, mai împliniți. Fiecare dintre ele este o emoție „bună”.