Sindromul salvatorului sau dorința de a ajuta mereu poate ascunde traume personale. Ce este de făcut
Medici, psihologi, asistenți sociali, multe categorii profesionale adăpostesc persoane care au sindromul salvatorului, căruia îi dau o manifestare profesională. Adevărul este că mulți dintre noi, în viața de zi cu zi, ajungem să facem eforturi pentru a-i salva pe alții. Ne simțim altruiști, bine intenționați, plini de compasiune și empatie. Și totuși, de ce este greșit și ce ascunde acest comportament?
Nevoia de a oferi ajutor
Este recomandat să fim plini de compasiune și empatie față de alții și mai mult, să ducem un pas mai departe grija noastră încercând să oferim sprijin, alinare, o mână întinsă celor care au nevoie. Înainte de a oferi ajutor însă, este sănătos să așteptăm ca acesta să ne fie cerut.
Deseori, ajutorul nostru este invaziv, chiar dacă bine intenționat, transmițând celeilalte persoane mesajul „Tu nu poți, dar eu pot”. Proverbul chinezesc care spune „Dă-i omului un pește și va avea de mâncare o zi. Învață-l cum să pescuiască și va avea de mâncare toată viața,” este cu atât mai relevant.
Atunci când ajutăm, ar fi indicat să facem apel la resursele persoanei respective pentru rezolvarea de probleme, să verificăm cu el ce este dispus să facă pentru a schimba situația în care se află. Pe scurt, „înainte de a vindeca pe cineva, întreabă-l dacă este dispus să renunțe la ceea ce îi face rău”.
Sentimentul de utilitate
Pe de-o parte, sentimentul de a fi util este necesar sănătății noastre mintale. Din acest motiv, pentru persoanele care se confruntă cu depresia, este recomandat să apeleze, spre exemplu, la activități de voluntariat. În felul acesta se conectează la comunitate, dar și la propriile abilități de a oferi, chiar și atunci când gândurile negative ne țin captivi în neputință.
Gabor Maté spune că atunci când în copilărie simțim că nu am fost doriți, la maturitate ajungem să căutăm să fim necesari altora, pe principiul „dacă nu mă vor, măcar vor avea nevoie de mine”.
Astfel, ne găsim rolul în comunitate și ne simțim conectați la ceilalți. În umbră însă, se păstrează teama că, dacă nu suntem necesari, vom fi înlocuiți, vom fi respinși. Aici îi putem include pe cei workaholici, pe cei mereu dispuși să ajute, pe cei care au dificultăți în a spune nu.
Dorința de a fi „oameni buni”
Uneori, dorința de a fi oameni buni este dusă la extrem, așteptându-ne să renunțăm definitiv la orice poate fi interpretat drept o formă de egoism. Dar nu degeaba există egoismul sănătos. Acesta reprezintă granița invizibilă dintre tine și o altă persoană, care delimitează spațiul tău personal în care ai grijă de nevoile tale, și spațiul în care ești atent și disponibil la nevoile altora.
Lipsa acestei granițe este evidentă la cei care au sindromul salvatorului, ei fiind complet deconectați de spațiul lor personal, nevoile și emoțiile lor. Dificultățile în a refuza, a spune „nu”, pornesc din teama de a nu fi văzuți drept „oameni răi” sau egoiști, de a nu fi respinși de ceilalți. Practic, convingerea noastră este că nu putem avea relații cu ceilalți decât dacă rămânem mereu la dispoziția lor. Dacă suntem utili. Dacă au nevoie de noi.
În realitate, chiar și oamenii „buni” sunt „răi” în povestea cuiva. Cei care ne resping pentru că am avut grijă de nevoile noastre, nu sunt relații sănătoase pentru noi. Mesajul acestora este „Tu nu contezi, doar eu”, iar astfel de persoane nu țin cont de binele sau de sănătatea noastră.
Nevoi ignorate și stresul din corp
Peter Levine, inițiatorul unei forme de terapie numite psihoterapia somatică, acordă atenție sporită nu doar evenimentelor care se întâmplă și sunt explicate de mintea noastră ci modului în care acestea sunt stocate în corp. El afirmă, la un moment dat, că mulți dintre noi își pun frecvent întrebarea „Oare am făcut suficient?” dar pe care alege să o ducă puțin mai departe, așteptând răspunsul la întrebarea din spatele ei: „Oare sunt suficient?”.
Este o întrebare dificilă și poate mulți dintre noi ar avea rețineri în a se conecta cu o astfel de introspecție – oare mă simt suficient? De aici pornesc modurile în care vom fi dispuși să ne arătăm iubire, compasiune, grijă, bunăvoință… sau nu. Multe persoane care nu simt deplin răspunsul afirmativ la această întrebare, vor deveni „vindecători”, accesând meserii în care îi vor „salva” pe alții. Ei sunt cei care manifestă sindromul salvatorului.
Cât timp salvarea este direcționată și către noi înșine, există un echilibru. Dacă nu, stresul se va stoca în corp, deconectarea de noi înșine și nevoile noastre se va vedea în răspunsurile corporale ce vor lua forma maladiilor. Recomand spre lectură cartea lui Gabor Mate „Când corpul spune nu”, cartea lui Bessel van der Kolk – „Corpul nu uită niciodată” și cartea „Traumă și memorie” a lui Peter Levine. Sunt cărți care explică legătura dintre sănătatea psihoemoțională (sau lipsa ei) și cea fizică. Dacă insistăm să ignorăm ceea ce nu este sănătos pentru noi psihoemoțional, mai devreme sau mai târziu corpul nostru va manifesta toate problemele stocate.
De ce vreau să te salvez?
În primul rând, nevoia de a-i salva pe alții vine, de regulă, dintr-o experiență de viață în care suferința nu ne-a fost străină. Suntem empatici într-o primă fază, pentru că înțelegem suferința celuilalt, știm cum se simte. Totodată, putem ajunge să facem un adevărat transfer, respectiv să ne transpunem în situația celuilalt și să încercăm să intervenim pentru el așa cum avem nevoie să o facem pentru noi înșine. Întrebarea este „De ce ne ignorăm pe noi?”.
Cei care au sindromul salvatorului au, totodată, dificultăți reale în a cere ajutorul. Pe de-o parte, deconectarea de propriile nevoi, gândurile „Eu sunt ok”, „Mă descurc”, „Am trecut peste asta” sunt cele care ne țin la distanță. Este în regulă să depășești dificultățile, evident, dar cine a fost alături de tine în acele momente? Ai avut parte de conectare reală, de sprijin, de înțelegere? Sau ai fost singur?
Singurătatea se învață, și tot ea ne imprimă credința nocivă că nu ne putem baza decât pe noi înșine. Pe scurt, „eu pot fi alături de alții, nimeni nu poate fi alături de mine.” Astfel de gânduri blochează vindecarea proprie ori, dacă ne dorim să fim vindecători pentru alții, poate chiar prin prisma meseriilor enumerate mai sus, atunci este necesar să începem cu propria vindecare.
Prin urmare, recomand psihoterapia și dezvoltarea personală, așa cum îndemn la a deveni mai atenți la mesajele corpului nostru, la stres și oboseală, la agitație și tensiunile musculare, la neliniște. Uneori, corpul ne dă răspunsuri pe care mintea noastră le blochează prin mesaje precum „Sunt bine”. Un punct de început este răspunsul la întrebarea: „Corpul tău este de acord că ești bine?”