Nimeni nu este perfect, iar perspectivele noastre diferite, susținute de experiențe de viață diferite, adesea ne împing la conflicte în jurul noțiunii de „dreptate”. Fie gândim că noi avem dreptate și celălalt nu, fie vrem „să se facă dreptate”, cert este că în jurul acestei lupte pentru dreptate este și propriul nostru orgoliu. De ce ne luptăm pentru dreptate, în loc să ne luptăm pentru relații?
Păreri diferite sau atacuri la persoană?
Puține conflicte pornesc, în realitate, de la diferențele de opinie. Cele mai multe pornesc din felul în care interpretăm aceste diferențe, respectiv, cum ajunge mesajul la noi. Astfel, de multe ori, nu auzim doar o părere diferită, ci un mesaj implicit: „Nu mă respecți”, „Nu mă vezi”, „Crezi că nu sunt suficient de bun”.
Psihologul Aaron Beck, fondatorul terapiei cognitiv-comportamentale, explica faptul că fiecare dintre noi interpretează realitatea prin filtre pe care și le construiește de-a lungul experiențelor de viață. Atunci când aceste filtre sunt marcate, spre exemplu, de vulnerabilitate, respingere sau neîncredere, o simplă contradicție poate fi percepută ca o amenințare la adresa propriei persoane.
Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și aprofundată ulterior de Mary Ainsworth, ne arată că relațiile apropiate activează cele mai profunde nevoi de siguranță și apartenență. Tocmai de aceea, în cuplu sau în familie, diferențele de opinie sunt rareori doar despre subiectul aflat în discuție. Ele ating frica de a nu fi respinși, neînțeleși sau lipsiți de importanță. Cu alte cuvinte, rareori motivele pentru care ne certăm sunt motivele pentru care ne certăm, iar noi nu reacționăm la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce percepem noi că se întâmplă.
Spre exemplu, pentru creier, sentimentul că nu suntem acceptați nu este doar o experiență neplăcută, ci una care poate fi trăită ca o amenințare. Și neuroștiința susține această perspectivă. Cercetările coordonate de Matthew Lieberman (cercetător și profesor de psihologie la Universitatea California) au arătat că respingerea socială activează regiuni cerebrale implicate și în procesarea durerii fizice.
Poate că, înainte de a răspunde, merită să ne întrebăm: „Mă simt contrazis sau mă simt atacat?”. Diferența dintre cele două răspunsuri poate schimba complet direcția unei conversații și ne ajută să ne înțelegem mai bine propriile reacții.
Cele 3 tipuri de oameni care caută mereu conflicte. Ce e bine și ce e de evitat în relația cu conflictualii
Citește articolulCredințele disfuncționale și stima de sine scăzută
Credințe disfuncționale precum: „Trebuie să fiu apreciat de oamenii importanți pentru mine”, „Dacă greșesc înseamnă că sunt un eșec” sau „Este îngrozitor când ceilalți nu sunt de acord cu mine” vor activa, adesea, nevoia de a ne proteja și vor fi surse generatoare de conflicte. Totodată, ele sunt bune indicii că avem o stimă de sine scăzută, iar în acest caz, rolul comportamentului nostru este unul de apărare. Consecințele, însă, nu vor răspunde nevoilor pe care le avem ci, mai degrabă, vor accentua credințele iraționale.
Atunci când valoarea personală depinde de aprobarea celorlalți, orice dezacord devine o amenințare. Nu mai discutăm despre idei, ci despre identitate. Psihologul american Jeffrey Young explică, în terapia schemelor, că persoanele care au dezvoltat scheme precum deficiența, deprivarea emoțională, abandonul sau subjugarea, interpretează mai ușor diferențele de opinie ca pe o confirmare a convingerilor lor cele mai dureroase: „Nu sunt suficient”, „Nu contez”, „Nu voi fi niciodată înțeles”. În aceste condiții, nevoia de a avea dreptate nu mai urmărește descoperirea adevărului, ci devine o încercare de a repara o stimă de sine fragilă.
Paradoxul este că victoria într-o dispută aduce rareori liniște, după cum spuneam. Validarea obținută astfel este cel mult temporară, iar nevoia de a demonstra că avem dreptate reapare la următorul conflict.
Creierul confundă nevoia de dreptate cu cea de siguranță
Cum spuneam, dacă ar fi să observăm conflictele cotidiene, am descoperi că rareori ne certăm doar pentru fapte. De cele mai multe ori, ne certăm pentru semnificația pe care o atribuim acelor fapte.
Psihologul social Lee David Ross (Universitatea Stanford) a descris un fenomen numit naive realism, respectiv tendința de a crede că noi vedem realitatea obiectiv, iar cei care nu sunt de acord cu noi sunt fie insuficient informați, fie influențați de emoții, fie pur și simplu greșesc.
Această iluzie explică de ce, atunci când cineva ne contrazice, nu avem impresia că privește aceeași situație dintr-un alt unghi, ci că respinge „adevărul”.
Psihosociologul american Jonathan Haidt merge și mai departe. În teoria fundamentelor morale (Moral Foundations Theory), el arată că oamenii nu ajung la concluzii exclusiv prin raționamente logice, ci prin intuiții morale rapide, influențate de educație, cultură, familie și experiențele de viață. Judecățile morale apar ca reacții intuitive rapide, iar abia după aceea căutăm argumente care să ne susțină poziția.
Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori nu argumentăm pentru a descoperi adevărul, ci pentru a apăra o concluzie la care am ajuns deja. Să nu uităm că propriul creier preferă o explicație greșită decât lipsa unei explicații. Haidt este de părere că raționalizarea apare abia după intuiție, emoție și reacțiile automate.
Acest lucru explică de ce disputele dintre doi oameni inteligenți pot deveni greu de rezolvat. Fiecare poate avea argumente solide, însă argumentele sunt puse în slujba unor nevoi emoționale diferite. Aici, creierul interpretează pierderea dreptății ca pe pierderea statutului, a apartenenței sau a controlului. Iar atunci când siguranța pare amenințată, curiozitatea face loc defensivității.
Poate că adevărata întrebare nu este „Cum îl conving?”, ci „De ce este atât de important pentru mine să îl conving?”.
De ce este greșit să ne luptăm să avem dreptate?
În majoritatea conflictelor dintre doi oameni, dreptatea este mai puțin obiectivă decât ne place să credem. Fiecare dintre noi privește aceeași situație prin propriile experiențe, valori, nevoi și emoții. Psihologul israelian și laureat al premiului Nobel pentru economie Daniel Kahneman a demonstrat că judecățile noastre sunt influențate constant de biasuri cognitive. Nu percepem realitatea așa cum este, ci așa cum o interpretează mintea noastră.
John Gottman, care a studiat timp de peste patru decenii mii de cupluri, a observat că relațiile satisfăcătoare nu sunt lipsite de conflicte. Diferența observată în acele cupluri care rezistă probei timpului este că partenerii nu încearcă să câștige unul împotriva celuilalt. Ei încearcă să înțeleagă lumea interioară a celuilalt înainte de a-și apăra propriul punct de vedere.
Citește și„Suntem noi împotriva problemei, nu unul împotriva celuilalt”. Reguli de bază în conflictele în cupluAsta nu înseamnă să renunțăm la convingerile noastre și nici să acceptăm comportamente care ne rănesc. Înseamnă să înlocuim lupta pentru victorie cu interesul autentic pentru înțelegere. Curiozitatea poate schimba întrebarea „Cum îi demonstrez că greșește?” în „Cum a ajuns să privească lucrurile în felul acesta?”
Să nu uităm totodată că empatia cu celălalt nu presupune acord. Presupune disponibilitatea de a înțelege logica emoțională a celuilalt. Din acest motiv, multe conflicte pot fi diminuate de disponibilitatea noastră de a valida emoția celeilalte persoane, iar abia după liniștire să explorăm împreună sursa distresului și să ne expunem punctele de vedere, fie ele și diferite.
De regulă, oamenii se schimbă mai ușor atunci când se simt înțeleși decât atunci când se simt judecați. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante practici pentru relațiile apropiate.
Într-o relație avem de ales între a avea dreptate și a avea relația
Desigur, există situații în care este important să ne apărăm drepturile, valorile și limitele personale. Relațiile sănătoase nu presupun renunțarea la sine și nici acceptarea abuzului în numele armoniei. În majoritatea conflictelor cotidiene dintre doi oameni care se iubesc și își doresc binele unul altuia, întrebarea nu este „Cine are dreptate?”, ci „Ce încercăm, de fapt, să protejăm?”
Dacă răspunsul este orgoliul, imaginea de sine sau nevoia de a avea ultimul cuvânt, este posibil ca victoria să coste mai mult decât pare. Dacă răspunsul este relația, atunci conversația se schimbă. Nu mai căutăm un învingător și un învins, ci doi oameni care încearcă să se înțeleagă.
Poate că maturitatea emoțională nu înseamnă să renunțăm la propriul adevăr, ci să acceptăm că și celălalt are unul, construit din propriile experiențe, răni, valori și speranțe. În fond, cele mai solide relații nu sunt cele în care doi oameni gândesc la fel, ci cele în care diferențele nu sunt transformate în amenințări. Iar uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu este să câștigăm disputa, ci să păstrăm suficientă apropiere încât, chiar și după ce nu am fost de acord, să ne putem întinde mâna unul altuia.
