Terapia de cuplu: cum funcționează și când este utilă

    Prin iubire sperăm să ne satisfacem nevoi vitale: de admirație, grijă, susținere, apartenență, astfel încât baza noastră de siguranță să ne fie trambulină pentru desăvârșirea proprie, să ne facă să rotim un univers întreg, cum spune Arhimede. Cu toate că știm bine ce vrem, ne poticnim în a găsi și a menține relații de cuplu sănătoase, într-o lume care ne facilitează numeroase legături amoroase. Iar barierele și problemele apărute odată ce cuplul s-a format, pot fi înțelese, diminuate și eventual dizolvate prin terapia de cuplu.

    Terapia de cuplu este necesară în contextul relațiilor moderne

    O bună parte din anxietatea legată de relațiile romantice este cauzată de turnurile rapide și intense în plan economic și politic care nu au ținut cont de ritmul nostru firesc de acomodare la noi tipare comportamentale, alte valori sau țeluri. Nu am fost luați cu binișorul prin educație și am rămas, așadar, fără antrenamentul de a discerne între așteptările exterioare și cele proprii.

    Practic, am preluat consumerismul romantic și standardele înalte, pe nemestecate, sub imperiul unui „trebuie să îți placă, e ceva bun pentru tine” și ne-am trezit dezorientați, inundați de posibilități, cu mai multă libertate ca niciodată, desigur, și cu tone de alegeri, dar și cu multă nesiguranță și multe îndoieli despre noi înșine, care ne paralizează. Deja întrevedem ce rol și utilitate are terapia de cuplu, apărând nevoia de a regla perspectivele astfel încât dinamica să funcționeze pentru doi parteneri.

    Cuplul între costuri și beneficii

    De la siguranța dată de regulile clare de selecție ale partenerului (criteriile fiind ereditatea, situația materială și proximitatea), astăzi totul funcționează după principiul “fă ce vrei tu, important e să fii bine!”, ceea ce aduce cu sine frica de a nu greși, obligativitatea fericirii, responsabilitate totală asupra propriei vieți, adică ne turează motoarele interioare ale devalorizării de sine și ne inoculează îndoieli și suspiciuni față de celălalt: “dacă aș putea fi mai fericit/ă cu altcineva și eu mă mulțumesc cu atât de puțin?”.

    Să ne gândim că azi nu mai divorțăm pentru că suntem nefericiți. Adeseori, divorțăm pentru că ni se pare că am putea să fim mult mai fericiți. Am adus optimizarea și economia de piață în sfera romantică. “O fi o afacere bună? Oare ce altceva mai pot găsi în lume?”

    Cu Ileana Cosânzeana și Făt Frumos la terapia de cuplu

    Dacă înainte relația reprezenta o alianță de sprijin reciproc în care munceam cot la cot, ne aparăm împreună de sărăcie și ne creșteam copiii (un fel de active economice pentru o mare parte din istorie și un ajutor important la muncă), în capitalismul individualist, centrat pe sine, relația este apogeul împlinirii. Un apogeu în care ne așteptăm ca celălalt să privească în viața noastră interioară, să ne oglindească așa cum noi nu știm să o facem, să ne dezvolte, să obținem un „noi” plenar care să combată singurătatea tot mai pregnantă din epoca modernă.

    Este foarte bine să avem asemenea speranțe, doar că uităm că aceste idealuri ale societății nu corespund vremurilor: bărbații de azi nu au fost educați să deslușească finețurile emoționale, iar multe femei nu își arată senzualitatea deoarece ea încă este asociată cu rușinea sau cu eticheta de „femeie ușoară”.

    Fară aceste conștientizări însă, nu vom avea răbdarea de a construi relația de cuplu într-un ritm tihnit, cu așteptări blânde, departe de perspective care ne impun gratificarea imediată și obținerea fericirii cu orice preț, adică perpetua căutare a lui Făt Frumos sau a Ilenei Cosânzeana. Iar aceste conștientizări pot fi facilitate de un specialist în terapia de cuplu.

    Capcana ochelarilor cu lentile roz

    Căutarea obsesivă a perfecțiunii ne face nefericiți. Răscolim frenetic prin aplicațiile de dating, în speranța că “îl/o vom găsi” și ne pierdem abilitatea de a fi în relații cu oameni obișnuiți, cu observarea părților lor bune, admițând într-un mod matur că un om nu le poate avea pe toate, chiar dacă ne vor apărea câteva fire albe, așa cum se întâmplă când două trecuturi diferite dansează împreună pentru prima dată. Dar așa avem șansa să ne uităm la omul din fața noastră fără filtrele basmelor care ni s-au livrat în trecut și vom decide lucid dacă el/ea răspunde sistemului nostru propriu de nevoi și valori.

    Recomand cartea „Secretul dezvăluit despre partenerii oglindă” de Ruediger Schache

    Terapia de cuplu separă fantezia de realitate

    Iată un set de întrebări sănătoase, explicate și în terapia de cuplu, menite să ne limpezească temerile:

    Oare ceea ce îmi doresc este și ceea ce am nevoie?

    Este, într-adevăr, alegerea mea sau doar o alegere în raport cu părintele meu, ca și cum tot trecutul meu alege în locul meu? (adică vreau să am pe cineva care este fix opusul tatălui/mamei sau identic cu felul în care mama/tata m-au iubit?)

    Îmi place de persoana asta exact cum este acum, fără să mă gândesc să o schimb?

    Ce e important la un partener?

    Ce compromisuri merită făcute?

    În spatele dorinței de a întâlni „persoana perfectă” poate sta ascuns și un trecut dramatic în care nevoile noastre de afecțiune, stabilitate, susținere și grijă au fost neglijate.

    Fuga în fantezie, s-a activat ca să putem traversa un adevărat deșert emoțional și să ne împlinim cumva în plan imaginar, construind un părinte bun, un personaj fictiv, pe care îl/o vom găsi mai târziu și va avea grijă să ne împlinească nevoile.

    Disocierea de realitatea dură prin imaginație, amintirea selectivă a trecutului, amnezia parțială a copilăriei, toate sunt elemente care ne conduc în perioada adultă la idealurile fanteziste în care nu suportăm să observăm ce avem în fața noastră, ne uităm constant la ce poate fi schimbat și ne gândim doar la cât de frumos va fi în viitor, când el/ea se va transforma.

    Îi proiectăm calități pe care nu le posedă și ne e frică să cădem în realitatea dezamăgitoare. Mai devreme sau mai târziu, apare necesară terapia de cuplu pentru a ne putea separa de fanteziile cu rol de autoliniștire, dăunătoare relației din plan real, de aici și acum, cu omul din fața noastră.

    Terapia de cuplu clarifică rănile care pun relația în pericol

    Acest mecanism de adaptare, prin care am construit mental un partener de viață ideal, e posibil să fi fost motorul prin care am evadat de acasă, am prins aripi ca să îl găsim, numai că, ulterior, niciunul nu pare să corespundă imaginii din mintea noastră și nici nu reușește să umple golurile din trecut.

    Terapia ne ajută să înțelegem că ceea ce nu ne-a fost dat atunci nu mai poate avea aceleași efect acum și nici nu poate să înlocuiască anii esențiali ai copilariei. E ca și cum ai crede că shoppingul compulsiv poate substitui rușinea de a avea haine uzate în perioada anilor copilăriei. Pur și simplu, trecutul nu poate fi compensat și nici un partener sau statut social nu vor remedia rănile destinului nostru și nu ne vor oferi ce am fi avut nevoie cândva ca să creștem încrezători, nonșalanți și echilibrati.

    Vindecarea copilului interior

    Terapia de cuplu poate clarifica rănile care stau între noi, ca parteneri, și nu ne lasă să ne întâlnim în prezentul pe care îl trăim. Tot în terapie, copilul nostru interior înțelege că ce a pierdut nu mai poate fi recuperat.

    Nu este ușor să recunoaștem carența iubirii, reacțiile noastre disproporționate față de situațiile concrete, dar putem dezvolta o voce de părinte interior care să ne poarte de grijă și să stingă mecanismele de apărare prin procesul terapeutic numit reparenting.

    Teama de intimitate frecvent adusă în terapia de cuplu

    După ce am conștientizat că nu am primit în copilărie iubirea de care aveam nevoie și am fugit în mintea care a creat scenarii ca să poată face față, o altă fugă s-a produs la nivel emoțional. Mai exact, atunci când recunoaștem intensități emoționale greu de stăpânit, care ne pot face să pierdem controlul sau că avem nevoi relaționale, care ne pun în ipostaza de a cere sau de a primi ajutor, fugim în raționalizare și le găsim explicații la rece. Fugim de atașament.

    De mult, în copilaria mică, am învățat că ne putem baza doar pe noi, să ne descurcăm singuri, iar când ne punem speranța în ceilalți nu vom primi ceea ce am cerut exact, ca în trecut. Pacostea din acest “mă descurc singur/ă” este că trebuie să ajungem singuri, ca să ne demonstrăm ipoteza.

    Lipsa de angajament a fost mult susținută și de liberalizarea sexuală din epoca modernistă. Monogamia înseamnă să fii cu o singură persoană odată, nu cu o singură persoană pe viață, cum era înainte. Astăzi vorbim doar despre exclusivitate într-o anumită perioadă de timp.

    Autosabotarea în cuplu

    Conștiința faptului că este atât de ușor să intrăm și să ieșim din relații ne ține mereu cu un picior în afara relației. Avem lângă noi un gând liniștitor, ca o cană de lapte dulce, ce șoptește că nu o să fim părăsiți și nici nu o să suferim (cum s-a întâmplat în relația parentală din trecut) pentru că avem întotdeauna un plan B, cu rolul de a ne oferi confort psihic. Costul ascuns este autosabotarea; nu ne mai putem dezvolta și evolua într-o relație. Nu mai putem dezvolta abilități noi de gestionare și de a ajunge la o profunzime mai mare, la o relație matură. Alegem singurătatea care o fi ea un ceai calmant, dar al naibii de amar.

    Terapia de cuplu ne ajută să ne împrietenim cu vulnerabilitatea noastră, să fim mai liberi în a ne expune, în a accepta lipsa controlului total și a ne rescrie povestea vieții, în termenii noștri. Suntem ghidați în a nu mai fugi de și din relații, de a nu mai alege evitarea în relaționarea cu un partener.

    „Întâlnirea dintre două personalități este asemănătoare contactului dintre două substanțe chimice: dacă există o reacție, ambele se transformă.”

    Carl Gustav Jung

    Frica de atașament, o realitate dezvăluită în terapia de cuplu

    Frica de atașament îl proiectează pe cel de sex opus ca fiind de neîncredere, capabil să provoace rele, deci de ocolit, iar dacă totuși intrăm într-o relație de cuplu o să avem grijă să subliniem toate inadvertențele ca să ne convingem că nu este ce trebuie. Apare diada urmărit-urmăritor în care căutăm să îi dăm sarcini greu de realizat pentru ca apoi să îl/o criticăm, iar greșelile minore sunt privite într-un mod disproporționat.

    Capcana pe care singuri ne-o întindem este să alegem inconștient fix persoanele nepotrivite ca să ne convingem că avem dreptate și nu există nimeni bun pe lumea asta pentru noi. Repetarea tiparelor poate fi rezolvată în terapia de cuplu ca să cultivăm încredere în capacitatea noastră de a depăși dificultăți, despărțiri, fără să ne prăbușim. E ca și cum am spune că nu ne bucurăm de răsăritul soarelui pentru ca știm că va apune. Sau că dacă nu ne implicăm, nici nu trebuie să ne despărțim, deci rămânem pe tușă, dar ne privăm de cele mai importante daruri ale dezvoltării personale.

    Maturitatea emoțională

    Nu e ușor să acceptăm că nu există garanție pe viață, că totul e fragil și că oricui, oricând i se poate întâmpla ceva neplăcut, nefast, dureros. Dar asta înseamnă renunțarea la inocență și naivitate pentru o maturitate emoțională adecvată, robustă. E ca și cum mintea ne spune să nu ne bucurăm de dragostea care ni se oferă, pentru că nu este eternă și vom suferi, deci mai bine rămânem nefericiți toată viața, cu capul sub plapumă.

    Recâștigarea echilibrului prin terapia de cuplu

    Recâștigarea încrederii în noi și în celălalt se poate obține prin terapia de cuplu. Azi „avem o mie de relații și prieteni virtuali și niciunul care să ne hrănească pisica atunci când suntem plecați. „Am pierdut conexiunile puternice, sincere, discuțiile profunde. Ne e teamă să intrăm vulnerabili într-o relație, fie ea și de prietenie, sau să rămânem acolo suficient de mult timp încât să se dezvolte sentimentele de apartenență, încredere, prietenie fermă.

    În terapia de cuplu învățăm să ascultăm fără să judecăm, să ciulim urechile la fricile și rănile celuilalt, să vorbim din perspectiva noastră, nu să dăm vina pe celălalt. Ascultatul e ceva ce nu prea facem în zilele noastre. Ne scriem mult, dar am uitat cum sună intimitatea din vocea celuilalt.

    Relația este a treia entitate dintr-un cuplu

    Învățăm că relația este un corp diferit care există între noi, cei doi parteneri. Suntem noi și avem o relație cu comuniunea noastră. De dragul ei, o să evităm să o înfundăm cu jigniri, pedepse, pentru că ea este produsul interacțiunii noastre, este construită de amândoi, are o dinamică proprie unde fiecare a contribuit cu 50%, deci „vina” este împărțită.

    Înțelegând acest aspect, o să ne gândim mai mult la corpul comun pe care l-am creat și care oglindește ambele comportamente, și vom fi mai prudenți să nu aruncăm tot ce ne vine la gură, ca și cum noi suntem absolviți de orice culpă. Vom fi atenți ce cerem, ce dăm, ce primim și ce refuzăm.

    Vom formula din perspectiva crezului personal: 

    Când ai facut x, m-am simțit foarte rău și te rog ca, în viitor, să faci y. – aducând și o soluție, astfel încât celălalt să înțeleagă ce ne dorim.

    Dacă relație nu e, nimic nu e

    Terapia de cuplu ne ajută să ne uităm la propriile relații și să facem distincția între cele care au o bază solidă și se pot regenera ușor, vii, și cele în moarte clinică, care de abia supraviețuiesc (le mort vivant). Relațiile sunt cele care ne oferă cel mai mult sens, bucurie și încredere. Pentru că, la urma urmei, calitatea relațiilor noastre determină calitatea vieților noastre.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook