Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață

Rolul atașamentului este central atunci când ne dorim o relație sănătoasă cu cei mici și tot de la atașament pornim repararea tuturor relațiilor din viața noastră. La întrebarea „Ce am de făcut pentru a fi ascultat de copiii mei?” dr. Gordon Neufeld răspunde prin: „Copiii învață cel mai bine atunci când le place profesorul și știu că și profesorul îi place pe ei”. Nu este un imbold în a vă întrista că nu sunteți iubiți suficient de către copii ci către a desluși ce puteți face diferit pentru a vă îmbunătăți relația cu ei.

Atașamentul în copilărie

John Bowlby, psihiatru și psihanalist britanic, medic pediatru la bază, a fost cel care a dezvoltat teoria atașamentului și rolul atașamentului în copilărie, publicând numeroase studii pe această temă. El afirmă că nevoia de atașament este înnăscută, iar formarea atașamentului este definitorie în primii doi ani și jumătate de viață (durată reconsiderată ulterior ca durând până la cinci-șase ani).  Atașamentul este o conexiune psihologică de durată, o relație emoțională bazată pe intimitate și afecțiune.

Comportamentele de atașament (apropierea și căutarea prezenței celuilalt) ale copilului sunt instinctive și vor fi activate de orice factor care pare să amenințe proximitatea: separarea, teama, nesiguranța, pierderea.

Bebelușii se nasc cu tendința de a manifesta anumite comportamente menite să îi ajute să obțină atenția și grija mamei: plânsul, zâmbetul, expresiile faciale.

Rolul lor este să stimuleze grija mamei, iar copilul, încă de la vârste mici învață despre sine, despre lume și despre relația cu ceilalți folosindu-se de aceste mijloace pe care le are pentru a-și cere și satisface nevoile, dar, mai ales, în funcție de ce primește de la principala persoană de atașament din viața lui: mama.

Condiția care determină și conturează atașamentul nu este hrana, cum se credea, ci reactivitatea mamei la nevoile copilului, capacitatea ei de a se conecta la copil într-un mod consecvent, securizant.

Etapele formării atașamentului

După John Bowlby, etapele atașamentului sunt, după cum urmează:

Prima etapă durează de la naștere până la 6 săptămâni și reprezintă perioada de preatașament, în care copilul își descoperă mama, dar nu face distincția clară între ea și alții. Copilul atrage atenția mamei prin zâmbet, plâns și contact vizual.

Etapa următoare durează de la 6 săptămâni la 8 luni, iar copilul știe care este mama, dar nu se întristează prea tare dacă aceasta pleacă. El dezvoltă încrederea în mamă și știe că se poate baza pe ea. Deja se conturează mai bine rolul atașamentului.

Abia în a treia etapă care durează de la 6 luni până la 18 luni, se clarifică atașamentul, iar copilul dezvoltă preferința pentru mamă (sau altă persoană semnificativă și prezentă constant), exprimând anxietatea la separarea de această persoană – apare protestul.

În faza următoare copilul dezvoltă anxietatea de separare și devine reactiv dacă mama (sau altă persoană de atașament semnificativă, în caz că este crescut de bunică, spre exemplu) pleacă. Încep să apară probleme în momentul în care copiii sunt duși la grădiniță.

Etapa a patra este una de parteneriat, în care crește rolul atașamentului, copilul dezvoltând atașament și față de alte persoane. Este, totodată, perioada în care copilul înțelege că părinții (mama) pleacă, dar se și întorc.

Stilurile de atașament

Mary Ainsworth completează aceste fundamente postulate de Bowlby printr-un experiment numit „The Strange Situation” în cadrul căruia observă comportamentul unui copil în prezența mamei și a unei persoane străine (se consideră că teama de străini este înnăscută și utilă supraviețuirii).

Întrebările care reies din acest experiment sunt menite să definească rolul atașamentului, dar și stilurile de atașament, în număr de patru. Pentru a defini stilul de atașament al copilului nostru (stil ce se va regăsi și în relațiile ulterioare de viață) putem urmări următoarele:

• Este copilul anxios atunci când mama sau altă persoană semnificativă nu este prezentă?

• Este copilul îngrijorat în preajma străinilor sau se bucură de compania lor?

• Este copilul fericit la reîntoarcerea părinților?

• Se simte copilul confortabil să exploreze mediul înconjurător și să desfășoare activități pe placul lui în absența părinților?

Iar cele patru stiluri de atașament pe care ni le formăm încă din copilărie sunt următoarele:

Atașamentul securizant (se consideră că aproximativ 70% dintre copii îl au), cu următoarele caracteristici: manifestă anxietate de separare, este reticent în prezența străinilor dacă este singur, dar devine prietenos în prezența mamei, este fericit când mama se întoarce și își vede de propriile activități, căutând mama, ocazional, cu privirea, pentru a vedea unde este.

Stilul de atașament anxios vine însoțit de un stres puternic la plecarea mamei, teamă vădită de străini, supărare manifestă asupra mamei la reîntoarcere, disconfort la orice distanțare de mamă.

Un al treilea stil de atașament este cel evitant în care copilul nu manifestă niciun stres la plecarea mamei, interacționează fără probleme cu o persoană străină, nu arată un interes mare mamei la reîntoarcerea acesteia și atât mama cât și o persoană străină pot calma și liniști copilul la fel de ușor.

Cel de-al patrulea și cel mai dificil de corectat stil de atașament este atașamentul dezorganizat. Acesta presupune relaxare din partea copilului și un sentiment de eliberare atunci când mama este plecată, afecțiune arătată unei persoane străine, reacții negative sau de teamă la reîntoarcerea mamei, iar o persoană străină are șanse mai mari să calmeze și să liniștească un astfel de copil decât propria mamă. În acest ultim caz vorbim, de regulă, de copiii cu părinți abuzivi, fie ei și neglijenți emoțional. Rolul atașamentului este, în acest caz, unul negativ cu efecte asupra întregii vieți.

În cazul copiiilor anxioși, mamele sunt cele a căror disponibilitate este fluctuantă. Respectiv, o dată sunt atentă la nevoile tale și îți ofer grijă și atenție, iar alte dăți nu sunt prezentă, nici disponibilă. Iar pentru un copil cu un stil de atașament evitant, mesajul primit de la mamă este că nu are disponibilitate pentru nevoile lui, motiv pentru care el, pentru a păstra relația cu această mamă, renunță la propria autenticitate, la exprimarea nevoilor sale.

Cum interacționează stilurile noastre de atașament

Atașamentul copilului depinde de relația pe care o construiește mama cu el, dar aceasta, la rândul ei, va fi dictată de propriul stil de atașament al mamei.

Nu degeaba se recomandă ca înainte chiar de a deveni părinți, să urmăm câteva ședințe de psihoterapie pentru a corecta acele tipare proprii care vor interfera în relația cu copilul nostru, și să nu subestimăm rolul atașamentului.

Iar dacă ne spunem că ne vom descurca odată ce va fi prezent în viața noastră, este bine să nu uităm de conectarea emoțională care are loc încă din perioada intrauterină.

În uter, copilul este conectat și reacționează la întreaga viață emoțională a mamei, motiv pentru care devin importante condiții precum: Este un copil dorit? Părinții au o relație securizantă? Mama se simte protejată, ajutată, înțeleasă? Mama experimentează stres și anxietate? În perioada intrauterină creierul copilului traversează cele mai rapide schimbări și totodată stochează emoții.

Există studii care arată că stresul experimentat de mamă în sarcină schimbă rețeaua neuronală a creierului fătului. Anxietatea mamei legată de sarcină interferează cu dezvoltarea amigdalei copilului și se corelează mai târziu, după nașterea lui, cu dificultăți emoționale și comportamentale.

Amigdala este parte din sistemul limbic, iar asupra acestui sistem își pun amprenta evenimentele prenatale, perinatale și postnatale, care vor avea efecte de-a lungul vieții.

După naștere, copilul cu o mamă care are un stil de atașament anxios, va dezvolta la rândul lui același stil de atașament. Iar dacă mama manifestă un atașament evitant, șansele sunt ca cel mic să dezvolte fie un atașament evitant la rândul lui, fie unul dezorganizat, el neprimind (de la mama incapabilă să ofere) împlinirea propriilor nevoi.

Impactul propriei copilării

Alături de un copil avem ocazia să schimbăm modul în care în propria copilărie am interacționat cu părinții noștri și, mai ales, ce nu a funcționat. Rolul atașamentului este și de a ne atrage atenția asupra nevoilor noastre pe care, din obișnuință și în mod inconștient, le ignorăm.

Din păcate, nu odată gândim că „am ajuns foarte bine tocmai pentru că ai mei au fost exigenți, critici, cu așteptări înalte de la mine”. Adevărul este că dacă suntem bine azi, acest lucru probabil se datorează calităților noastre, rezilienței și capacității de adaptare, abilității de a depăși vicisitudinile (traumele chiar) și de a le folosi și transforma în avantajul nostru, pentru creșterea și dezvoltarea noastră personală.

Așadar, nu datorită unor părinți exigenți, duri, agresivi sau indisponibili suntem așa „bine”, ci în pofida lor. Dar astfel de rezultate (fiind aici de analizat ce înseamnă acel „uite ce bine am ajuns”) depind și de temperamentul fiecăruia dintre noi, trăsătură înnăscută, care ne predispune către o sensibilitate sau o reziliență mai mare. Ceea ce noi credem că a funcționat pentru noi, nu va funcționa neapărat pentru copilul nostru.

„Mama îmi spunea mereu cât de important este să învăț bine, să am note mari, să «ajung cineva» în viață. Evident, am învățat mult, am numeroase diplome, muncesc într-un domeniu care deși nu mă atrage excesiv, mă plătește bine. Am siguranță financiară și în egală măsură am nesiguranță emoțională. Am 43 de ani și nu știu dacă pot fi iubită dacă nu fac ceva pentru celălalt constant, dacă nu am grijă de nevoile lui, dacă nu dau tot ce e mai bun. La mine nu prea mă uit, iar anxietatea a ajuns să mă țină trează noaptea. Aș vrea să fiu mai permisivă cu fiica mea, dar îmi este greu să mă reglez emoțional întrucât, și în relație cu ea, realizez că încerc să fiu o mamă performantă.”

De multe ori, părinții păstrează anumite reguli pentru copiii lor din teama de a nu deveni prea „permisivi și indulgenți”. Pedepsele sau consecințele comportamentelor copiilor devin reguli de neîncălcat, fără a ne gândi cât de important este pentru cei mici să primească iertare, să își poată „răscumpăra” o greșeală și, în aceeași măsură în care sunt sancționați pentru comportamentul nepotrivit, să fie și recompensați pentru ceea ce fac.

Recompensele sunt rare, iar complimentele sărăcăcioase. Să nu uităm că exista un trend (sper că este depășit) de a-ți săruta copilul doar când doarme pentru „a nu i se sui la cap”. Și totuși, ce învață bun despre sine când feed-back-ul pozitiv lipsește sau este precar? Cum își dezvoltă stima de sine dacă nu îl recompensăm pentru ceea ce este, nu doar pentru ceea ce face? Rolul atașamentului este de a ne ajuta copilul să se simtă valoros, important, capabil.

Cum reparăm atașamentul cu copilul nostru

Atașamentul poate fi schimbat, iar repararea lui începe cu schimbarea noastră. Cea mai eficientă terapie pentru copii este cea cu părinții lor. Iar nevoia de a face schimbări apare odată cu conflictele constante dintre părinți și copii.

Dr. Gordon Neufeld este un psiholog american a cărui metodă terapeutică utilizată în dezvoltarea și educare (copiilor și adulților deopotrivă) are la bază teoria atașamentului dezvoltată de John Bowlby. Tot el este cel care spune că vom avea o relație sănătoasă și o comunicare bună cu copilul în funcție de „cât de mult ne iubește”.

Tot dr. Gordon Neufeld spune că cele mai importante aspecte de luat în seamă în educație sunt: relația (contextul în care ne creștem copiii), emoția (care este un răspuns natural, si nu problema, ea având mereu un motiv, o nevoie în spate) și joaca (esențială pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă).

Cultivarea și acceptarea emoțiilor celuilalt, în special ale copiilor, reprezintă o bază sănătoasă a dezvoltării lor ulterioare. Din păcate, încă suntem obișnuiți să sancționăm emoția: „Ce motive ai tu să fii nervos?”, „Cum îți permiți să fii furios cu mine?”, „Acesta nu e un motiv de tristețe…”.

Mai mult, nu vrem să stăm cu disconfortul provocat de o emoție intensă a copilului, din același motiv pentru care nu stăm cu propriile emoții – le considerăm mult prea dificile, dureroase și semn de slăbiciune.

Prin urmare, în loc să le acceptăm și să le găsim o cale sănătoasă de exprimare (furia este perfect acceptabilă, agresivitatea nu) le pedepsim, le interzicem, promovăm „autocontrolul” (sub forma reprimării) sau încercăm să le facem să dispară „Gândește pozitiv, o să treacă!”

Jocul este de asemenea un factor important în educație și ține de abilitatea noastră de a ne accesa propriul copil interior fericit, cel care vrea să exploreze, să fie curios, să râdă, să se joace.

„Obișnuiam să credem că școala ne pregătește mintea. Acum știm că joaca este cea care ne pregătește mintea pentru a putea fi folosită la școală.”

Gordon Neufeld, PSIholog

Fiecare dintre noi avem un copil interior, iar manifestările acestuia pot interfera cu relația pe care o avem cu propriul copil. Respectiv, atunci când intrăm într-un conflict cu copilul nostru și țipăm, ne manifestăm furia verbal sau chiar fizic, reacția noastră este dictată de un copil interior furios, care își dispută terenul cu cel din fața noastră.

Copiii noștri au nevoie să ne vindecăm copilul interior pentru a le putea fi părinți, pentru a-i putea educa din rolul de adult sănătos, responsabil, capabil să se conecteze la prezent, aici și acum, fără a fi controlat de propriile experiențe din copilărie și neputințele simțite atunci.

Așteptările pe care și le formează copiii în relație cu părinții în copilărie (uneori și în adolescență) tind să rămână neschimbate pe parcursul tuturor relaționărilor lor ulterioare.

Intervenții pas cu pas

Câteva repere utile în reconstruirea și protejarea relației de atașament cu propriul copil ar fi următoarele:

Copilul este egalul părintelui, este o ființă cu drepturi care are nevoie de iubire, protecție și ghidare. Prea mult punem accentul pe limite și reguli și uităm de libertate, nevoi, așteptări sănătoase și standarde realiste. Copilul nu ne este inferior, iar pentru a-l înțelege, uneori, este bine să ne reamintim să ne punem în locul lui.

Dacă vrei să știi cum să fii un părinte bun, observă cât de fericit este copilul tău. Nu există părinți perfecți, dar poți deveni părintele de care copilul tău are nevoie, fiind atent la el, învățând să îl cunoști și descoperi.

Există o linie foarte fină între a fi un părinte care își susține și încurajează copilul și un părinte care îi permite orice. Învață să faci diferența între nevoile copilului și privilegiile pe care le are. Sancțiunile și limitele se aplică asupra privilegiilor.

Nu te retrage din relația cu copilul tău atunci când lucrurile nu funcționează pe placul tău. De multe ori nu este vorba despre ce face copilul ci despre ce ne spunem noi în legătură cu ce face. Iar reacția este pe măsura interpretărilor noastre.

Nu odată ne distanțăm, îi refuzăm iertarea, îi respingem scuzele, nu lăsăm supărarea să treacă. Poți aplica o consecință pentru un comportament nedorit, rămânând, în același timp, disponibil emoțional copilului. În felul acesta va înțelege că ai sancționat un comportament și nu îl respingi pe el, cu totul. Copiii pot greși (la fel ca orice adult, de altfel), iar acest lucru nu trebuie să devină o etichetă la adresa lor. Rolul atașamentului este de a oferi siguranță în relație copilului, chiar și când suntem supărați pe el.

Nu uita recompensele. Nu, copilul nu devine răsfățat ci învață să își ofere validări, își însușește calitățile pe care le are, le acceptă, le integrează mai bine. Dincolo de „ești frumos/deștept” să validăm și alte trăsături precum: curiozitatea, talentul, creativitatea, energia, umorul, preferințele, interesele, spontaneitatea, atenția, bunătatea, empatia.

De ce este necesar să ne schimbăm noi

Ținând cont de rolul atașamentului, corectarea stilului devine o necesitate atunci când nu manifestăm un atașament securizant. În acest sens, recomand lecturarea cărții „Ține-mă strâns în brațe” a psihoterapeutei britanice Sue Johnson, cu ajutorul căreia ne putem reorienta în relațiile noastre, înțelegând ce mecanisme și stil de atașament folosim și care ne sunt sau nu utile.

Pe măsură ce ne maturizăm, observăm că avem un atașament anxios atunci când suntem foarte reactivi față de parteneri, copii, prieteni, chiar și părinți, atunci când ne simțim nedreptățiți, când ne simțim dezamăgiți de ei sau când suntem nefericiți că nu funcționăm „ca unul”. Diferențele ne sperie și credem că rolul nostru este de a fi în slujba și pe placul celuilalt. Autonomia partenerului este văzută ca un pericol la adresa relației noastre.

Anxietatea ne conturează ca persoane dependente, cu o nevoie pregnantă de a deține controlul, de a anticipa viitorul, de a avea predictibilitate. Trăim neliniște în relații, iar așteptările sunt, de regulă, ca „ceva rău” să se întâmple.

Într-un stil de atașament evitant, nu ne vom dedica niciodată, complet, unei relații, pentru siguranța noastră rămânând mereu „cu un picior în afara relației”. Suntem reticenți în a ne exprima nevoile față de o altă persoană, considerând acest lucru o vulnerabilitate căreia nu îi putem face față. În primul rând, ne bazăm pe noi.

Iar un atașament dezorganizat presupune numeroase schimbări comportamentale inconsistente, instabile. Un atașament dezorganizat spune „vreau și nu vreau” în același timp, fiind o combinație între anxios și evitant.

Toate acestea sunt motive pentru a ne ocupa de corectarea lor, pentru o șansă mai bună de a avea relații sănătoase cu toți cei din jurul nostru, cu copiii noștri, dar și cu noi înșine.