Zilele trecute am stat lângă un copil care plângea după tatăl lui. Nu am încercat să-l conving că va fi bine și nici să-i distrag atenția. Mi-am așezat palma pe spatele lui și am rămas acolo. După câteva minute, plânsul s-a domolit. S-a aplecat după o jucărie, iar când nu a mai simțit mâna mea, s-a întors instinctiv și s-a lipit din nou de ea. Căuta un reper, o prezență care să-i transmită că este în siguranță. Este exact ceea ce le lipsește adesea copiilor mici în primele zile de adaptare la creșă și la grădiniță, când anxietatea de separare devine copleșitoare.
Un sistem nervos în căutarea reglării
Mai târziu, copilul respectiv și-a amintit din nou de tatăl lui. A început să plângă, ținându-și strâns în brațe jucăria de pluș și rostindu-i numele printre suspine. Am rămas lângă el, fără să încerc să opresc emoția. După câteva momente, respirația i s-a așezat, iar corpul lui s-a relaxat. M-am gândit atunci că noi, adulții, credem adesea că un copil are nevoie de cuvintele potrivite.
În realitate, în momentele de stres intens, înainte de cuvinte, sistemul lui nervos caută altceva: prezență, siguranță, un adult suficient de calm încât să-i împrumute, pentru câteva minute, reglarea pe care încă nu o poate face singur. Exact asta se întâmplă și în primele săptămâni de adaptare la creșă sau grădiniță.
Nu este pregătit?
La fiecare sfârșit de august și început de septembrie mă întâlnesc cu aceleași întrebări din partea părinților. Oare va face față? Oare se va adapta? Oare nu mă grăbesc? Dacă plânge în fiecare dimineață înseamnă că nu este pregătit? Dacă se agață de mine și refuză să intre, înseamnă că locul acela nu îi face bine?
În spatele tuturor acestor întrebări există însă una și mai importantă: ce se întâmplă, de fapt, în corpul și în creierul unui copil în momentul în care se desparte de părintele său? De ce apare anxietatea de separare?
Pentru că, înainte să putem înțelege cum se adaptează un copil la un mediu nou, merită să înțelegem ce trăiește organismul lui în acele prime momente ale despărțirii.
De ce reacționează atât de puternic la despărțire?
Mult timp s-a crezut că un copil se atașează de persoana care îl îngrijește doar pentru că aceasta îi satisface nevoile de bază, cum ar fi hrana sau confortul. Psihiatrul britanic John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, a schimbat radical această perspectivă. El a arătat că nevoia copilului de a rămâne aproape de figura sa de atașament este, în sine, un mecanism biologic de supraviețuire.
Rolul atașamentului în relația cu copiii și de ce este esențial pentru întreaga noastră viață
Citește articolulCe se întâmplă în creierul copilului în momentul despărțirii
Psihiatrul american Dan Siegel folosește o metaforă foarte simplă pentru a explica felul în care funcționează creierul copilului: există un „creier de jos”, responsabil de supraviețuire și reacțiile automate, și un „creier de sus”, implicat în gândire, planificare și autoreglare.
Problema este că, la un copil de 2, 3 sau 4 ani, acest „creier de sus” este încă în plin proces de dezvoltare. De fapt, el continuă să se maturizeze până spre mijlocul celui de-al treilea deceniu de viață. Asta înseamnă că, în situațiile percepute ca amenințătoare, partea responsabilă cu rațiunea și autocontrolul poate fi foarte ușor „depășită” de sistemele de alarmă și apare anxietatea de separare.
Dan Siegel explică faptul că, în situațiile pe care creierul le percepe ca amenințătoare, sistemele implicate în supraviețuire preiau temporar controlul. Din acest motiv, partea responsabilă de gândire, planificare și autoreglare devine mult mai greu accesibilă. În momentul în care amigdala, una dintre structurile implicate în detectarea pericolului, interpretează separarea de părinte ca pe o amenințare, ea preia rapid controlul. Pentru câteva minute, accesul la partea creierului care ar putea pune lucrurile în perspectivă devine limitat.
Citește șiCând ești stresat, creierul emoțional ia decizii în locul rațiunii, iar tu reacționezi exagerat. Cum oprești fenomenul numit „deturnarea amigdalei”De aceea, explicațiile noastre ajung atât de greu la copil în acele momente: „Mă întorc după tine”, „Ești în siguranță”, „Va fi bine.” Toate aceste mesaje sunt adevărate. Dar într-un creier aflat în stare de alertă, ele nu mai pot fi procesate așa cum ar fi într-un moment de calm. Nu pentru că micuțul nu ascultă sau nu are încredere în părinte, ci pentru că sistemul lui nervos este ocupat cu o altă prioritate: să răspundă unei situații pe care o percepe, cel puțin pentru moment, ca fiind periculoasă.
Fereastra de toleranță
Tot Dan Siegel vorbește și despre ceea ce numește „fereastra de toleranță” – intervalul în care sistemul nostru nervos poate face față unei provocări fără să fie copleșit. În interiorul acestei ferestre putem gândi, putem învăța, putem asculta și putem relaționa cu ceilalți. Dar atunci când stresul devine prea mare, ieșim din această zonă de echilibru.
La copiii mici, despărțirea de părinte poate produce exact acest lucru. Unii ies din fereastra de toleranță „în sus”: plâng, țipă, se agață de adult, încearcă să fugă spre ușă. Alții ies „în jos”: devin neobișnuit de tăcuți, par blocați sau retrași. Deși manifestările sunt diferite, mecanismul este același: sistemul nervos este temporar copleșit de intensitatea emoției. Dar ceea ce se întâmplă în creier nu rămâne doar în creier.
Mesajele pe care le transmite corpul
În ultimii ani, tot mai multe studii au urmărit ce se întâmplă în organismul copiilor în perioada de adaptare la creșă și grădiniță. Unul dintre indicatorii folosiți cel mai frecvent este cortizolul, principalul hormon implicat în răspunsul organismului la stres.
Cercetările care au măsurat nivelul cortizolului salivar în primele săptămâni de acomodare au observat un lucru interesant: la mulți copii, valorile cresc pe parcursul zilei, mai ales în primele săptămâni după începerea colectivității. Cu alte cuvinte, organismul reacționează la această schimbare ca la un factor de stres real.
Poate că cea mai importantă concluzie pentru părinți este aceasta: faptul că educatoarea spune că s-a liniștit după cinci minute nu înseamnă neapărat că sistemul lui nervos s-a și reglat. Chiar dacă lacrimile se opresc, organismul poate ieși mai greu din starea de alertă.
Asta poate explica de ce unii copii par liniștiți în timpul programului, dar ajung acasă mult mai iritabili decât de obicei. Sau de ce, în perioada adaptării, apar dureri de burtă fără o cauză medicală, somnul devine mai agitat ori copilul pare neobișnuit de obosit la finalul zilei.
Aceste manifestări nu înseamnă că există neapărat o problemă de sănătate și nici că adaptarea merge prost. Ele pot fi expresia unui organism care încearcă să facă față unei schimbări importante și care are nevoie de timp pentru a învăța că noul mediu este unul sigur.
Din fericire, studiile arată că, la majoritatea copiilor, acest profil hormonal se modifică treptat pe măsură ce mediul devine familiar, rutina capătă predictibilitate, iar relațiile cu adulții din grădiniță sau creșă se consolidează. Cu alte cuvinte, sistemul nervos învață că despărțirea nu reprezintă un pericol și se reduce sau dispare anxietatea de separare.
Copilul vulnerabil
Psihoterapeuta Violet Oaklander, una dintre cele mai importante reprezentante ale terapiei prin joc de orientare Gestalt, spunea că, la copilul mic, corpul este primul limbaj al emoțiilor.
Înainte să poată spune „mi-e teamă”, „mi-e dor de mama” sau „totul este prea mult pentru mine”, copilul își exprimă experiența prin ceea ce corpul lui știe deja să facă: plânge, se agață de părinte, îl doare burta, își pierde pofta de mâncare sau devine neobișnuit de agitat.
Privită prin lentila evoluției, reacția copilului capătă mult mai mult sens. Un copil mic, separat de adultul care îl protejează, este un copil vulnerabil. De-a lungul istoriei speciei noastre, cei care protestau atunci când erau separați de părinți aveau șanse mai mari să rămână aproape de ei și, implicit, să supraviețuiască. Copilul care plânge și se agață de părinte nu este un copil răsfățat. Acestea sunt manifestări ale unui sistem biologic foarte vechi, construit tocmai pentru a menține apropierea dintre copil și adultul care îi oferă siguranță.
Plânsul este semnul că sistemul de atașament s-a activat
Din această perspectivă, lacrimile de la ușa grădiniței nu sunt semnul că un copil este „prea sensibil” sau că părintele a greșit undeva. Sunt expresia unui organism care reacționează exact așa cum a fost programat să o facă atunci când percepe o separare.
Există însă un aspect care îi surprinde pe mulți părinți. Intensitatea protestului nu spune neapărat ceva despre calitatea relației dintre ei și copil. Dimpotrivă, Bowlby sublinia că și copiii care dezvoltă un atașament sigur protestează atunci când se despart de părinții lor. Faptul că relația este importantă pentru copil face ca despărțirea să conteze. Asta înseamnă că plânsul nu este, în sine, un indicator că adaptarea va merge prost. El ne spune doar că sistemul de atașament s-a activat.
Dar dacă această reacție este atât de firească, de ce pare că, în acele momente, copilul nu mai poate fi liniștit nici cu explicații, nici cu promisiuni? De ce, chiar dacă îi spunem că ne întoarcem după el, pare că nu ne mai aude? Răspunsul vine din felul în care funcționează creierul copilului în situațiile percepute ca amenințătoare.
Dincolo de lacrimi, corpul încearcă să se adapteze
Privite împreună, toate aceste perspective conturează o imagine diferită despre ceea ce se întâmplă în primele săptămâni de adaptare la creșă sau grădiniță și anxietatea de separare.
M-am gândit din nou la copilul de la începutul acestui articol. Palma pusă ușor pe spate nu a oprit plânsul pentru că avea ceva magic. Nu l-a făcut să uite de tatăl lui și nici nu i-a schimbat emoția. Tatăl îi lipsea în continuare. Dorul era acolo.
Dar, privind acum prin lentila cercetărilor despre atașament, dezvoltarea creierului și răspunsul organismului la stres, scena capătă un alt sens. Nu mai vedem doar un copil care plânge. Vedem un sistem nervos aflat în plin proces de adaptare la o separare pe care încă nu știe cum să o gestioneze.
