De ce ne este atât de greu să cerem iertare și ce greșeli facem frecvent

    Cu toții facem greșeli, ceea ce înseamnă că îi putem răni (fie și neintenționat) pe cei din jurul nostru și putem fi răniți de ei. Abilitatea de a cere iertare este extrem de importantă pentru noi, pentru celălalt și relația pe care o avem. Și totuși nu ne este simplu, deși este un comportament sănătos și vindecător pentru cei implicați. Adesea vedem astfel de dificultăți în relația cu copiii, cărora uităm să le cerem iertare pentru greșelile noastre. Care este comportamentul potrivit și ce înseamnă, cu adevărat, să ceri iertare?

    Rolul iertării

    Iertarea are o importanță majoră în relațiile interumane. Din partea părții „vătămate” iertarea înseamnă să renunțăm la furie, la suferință, la toată energia investită pentru a menține sentimentele negative privind o altă persoană. Iertarea nu înseamnă „Este ok ceea ce mi-ai făcut” ci „Nu este ok ce ai făcut, nu accept și nici nu tolerez, însă nu mă voi mai încărca cu această povară.”

    Pentru cel care a greșit primirea iertării înseamnă o a doua șansă pe care trebuie să o prețuiască, atunci când iertarea vine cu continuarea relației. Da, uneori iertarea poate veni fără alte „beneficii” la pachet, respectiv o relație se poate încheia. Înainte însă de a primi această șansă, este necesar să știe ce înseamnă a cere iertare și cum procedezi corect.

    Citește aici articolul integral: Comportamentele tip bullying nu trebuie tolerate! Ce le declanșează și cum ne protejăm

    Greșeli frecvente când cerem iertare

    Atunci când evităm/ refuzăm să cerem iertare anulăm complet experiența neplăcută a celuilalt, o minimalizăm și nu ne asumăm responsabilitatea propriilor fapte. Mai mult, se întâmplă chiar să îi căutăm celuilalt partea de vină, de răspundere pentru faptele noastre. Practic, căutăm justificări exterioare, refuzăm să ne confruntăm cu o emoție căreia nu știm să îi facem loc, care ne-ar destabiliza: vinovăția.

    Adevărul este că, atunci când îl responsabilizăm pe celălalt cu greșelile noastre, ne comportăm de parcă am fi marionete, iar sforile manipulate de altcineva. Cum este altul responsabil de acțiunile mele? Cine ia decizii privind comportamentele mele? Unde este partea mea de răspundere? Ce pot învăța din asta?

    La fel de des ajungem la a cere iertare într-un mod greșit. Respectiv: „Dar mai de gând să stai mult supărat/ă pe mine?”, „Hai, că nu a fost mare lucru!”, „Mi-am cerut iertare, ce mai vrei?”. Scuzele venite la pachet cu acuze, cu așteptări de la celălalt, cu lipsa de validare a experienței celuilalt (cât de rănit s-a simțit, cum l-a afectat ceea ce s-a întâmplat), cu presiune de a obține ceea ce noi avem nevoie (respectiv iertarea) complică sau duc la încheierea relațiilor.

    Autenticitate în asumarea răspunderii

    A cere iertare în mod autentic, fiind cel care a cauzat disconfortul celuilalt, înseamnă să îi oferi spațiul de care are nevoie pentru a se simți auzit, înțeles, validat. Astfel îi transmitem că ne pasă de sentimentele lui și ne asumăm răspunderea pentru propriile acțiuni. Validarea suferinței celuilalt face iertarea posibilă.

    Respectul de sine și succesul în relațiile cu ceilalți depinde de abilitatea de a ne observa obiectiv pe noi înșine și modul în care comportamentul nostru îi afectează pe cei din jur.

    Recomand spre lectură cartea „Why wont you apologize” a psihoterapeutului american Harriet Lerner, autoare a cărților „Dansul furiei” și „Dansul relațiilor”, lecturi, de altfel, extrem de utile în înțelegerea anumitor comportamente pe care le avem și modului în care afectează relațiile cu ceilalți.

    3 formule greșite prin care cerem iertare

    „Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat DAR…”: a cere iertare în acest mod înseamnă că în loc să ne concentrăm asupra asumării răspunderii, căutăm scuze, pierzând complet din vedere obiectivul, respectiv atenția față de celălalt și experiența lui.

    „Îmi pare rău că te simți așa”: Este un mod prin care, în fapt, nu ne cerem iertare pentru comportament, ci judecăm persoana pentru reacția emoțională avută.

    „Mi-am cerut iertare de 100 de ori, hai să trecem de asta!”: În felul acesta folosim scuzele ca pe o metodă de a primi iertarea, fără a ține cont de nevoile persoanei rănite.

    Primul pas în a învăța să cerem scuze în mod autentic este să renunțăm la atitudinea defensivă și să ascultăm partea rănită de comportamentul nostru.

    De ce e greu să cerem iertare

    Dacă am spart un pahar din greșeală, când ne vizitam prietenii, ne va fi mai ușor să cerem iertare. Până la urmă nu a fost intenționat, impulsiv, necugetat, răspuns într-un moment în care nu ne-am controlat emoțiile. Cu cât este mai gravă ofensa însă, deci cu cât mai necesară adresarea scuzelor, cu atât mai blocați ne vom simți.

    Noi, oamenii, suntem construiți să devenim foarte ușor defensivi. Prin urmare, dacă cineva ne abordează cu suferința sau tristețea resimțite sau cu furia în urma acțiunilor noastre, vom asculta dintr-o poziție defensivă. O astfel de ascultare înseamnă că ne vom concentra asupra lucrurilor cu care „nu suntem de acord” sau care „au fost interpretate greșit”, pregătindu-ne să le contraargumentăm.

    Cum ar fi ca obiectivul nostru să fie acela de a asculta pentru a înțelege? Cum ar fi să asculți pentru a identifica aspectele asupra cărora cădeți de acord? Cum poți să îți asumi răspunderea și să ceri iertare? În astfel de momente, obiecțiile tale pot fi păstrate pentru o discuție separată. Dacă evenimentul a fost unul cu o gravitate mai mare, probabil vor exista mai multe discuții, pe parcursul cărora să încercăm repararea relației.

    Desigur, acest lucru se va întâmpla doar cu acordul celeilalte părți. Pe parcursul acestor viitoare discuții, poți expune punctul tău de vedere diferit asupra anumitor aspecte și poți cere celuilalt să împărtășească opinia și sentimentele legate de acele aspecte. Apoi, din nou, vei asculta. Ascultarea este cea care dă scuzelor cerute valoare, autenticitate, greutate.

    Citește aici articolul integral despre „Ce avem de făcut pentru a ne menține sănătatea mintală”.

    De ce unii nu pot cere iertare

    Cum spuneam, cu cât răul provocat este mai mare, cu atât ne putem ascunde în negare, atitudini defensive și refuzul de a ne asuma răspunderea. Pentru a fi capabili de autenticitate în astfel de momente, pentru a ne putea susține asumarea răspunderii, avem nevoie de o bază solidă a valorii de sine, altfel vom fi copleșiți de vinovăție, rușine, lipsă de valoare pentru ceea ce am făcut. Motiv pentru care și evităm să cerem iertare, pentru a nu ne confrunta cu emoții atât de dificile.

    Cei care nu știu cum sau chiar refuză să ceară iertare au o stimă de sine scăzută, sunt debusolați de greșeli, nu pot recunoaște gravitatea propriilor fapte față de sine, cu atât mai puțin față de alții. Să reținem că cei din jur vor fi cu noi pe cât de sinceri știu să fie cu ei înșiși. Iar capacitatea de negare a oamenilor este fabuloasă.

    Mituri legate de iertare

    Harriet Lerner vorbește depre următoarele mituri legate de iertare, care deseori reușesc să ne copleșească și mai mult, să ne dea sentimentul că greșim, că suntem oameni cu probleme, că avem partea noastră de „vină”.

    Cel mai frecvent mesaj este că „iertarea ar fi singura cale spre vindecare”. Desigur, este o opțiune atunci când rămân cu noi furia, frustrarea, neliniștea, gândurile negative automate precum „sunt fraier/ă de aceea am pățit asta” sau „am fost luat de prost/proastă” sau „așa merit”. Astfel de gânduri întrețin disconfortul interior, iar iertarea vine odată cu rescrierea unor astfel de mesaje la adresa propriei persoane sau chiar la adresa celuilalt.

    Un alt mit legat de iertare este că ai fi „o persoană mai puțin iubitoare, sprituală și bună dacă nu ierți”. Din nou astfel de credințe au efecte negative la adresa noastră. Nu doar am fost răniți, dar ne și învinuim pentru că nu putem depăși momentul. Uneori chiar ajungem să ne căutăm partea de vină, să vedem cum „am meritat” ceea ce ni s-a întâmplat.

    „Crește riscul unor probleme de sănătate fizică și psihică dacă nu ierți.” Dacă să nu cerem iertare întreține cercul vicios al unor comportamente toxice pe care le vom perpetua, simțindu-ne chiar îndreptățiți să acționăm vătămător față de alții, oferirea iertării are efecte toxice doar dacă ne creează nouă disconfort intern. Este ok dacă vrem să renunțăm la o relație întrucât nu putem „ierta” comportamentele celuilalt. În special dacă sunt recurente.

    Presiunea pusă pe o persoană să ierte, să depășească momentul, poate avea un efect traumatic, întrucât se va confrunta cu nefericirea simțită în urma situației, iar apoi cu dezamăgirea că nu este o persoană mai „bună, puternică, capabilă”

    „Dacă l-am iertat, voi continua relația cu X”. Iertarea nu înseamnă să mențin o relație, indiferent de natura ei, în special dacă respectivul comportament se poate repeta/perpetua. Iertarea poate însemna „aleg să nu mai ruminez pe această temă, aleg să las în urmă ceea ce s-a întâmplat, aleg să merg mai departe fără tine.”. Este un comportament prin care ne protejăm, alegem relațiile pe care vrem să le cultivăm în continuare și cele la care vom renunța.

    Citește aici articolul integral: „Doar oamenii slabi fac depresie!” Mituri despre depresie și cum luptăm cu ele”.

    De ce părinții nu cer iertare copiilor

    O situație destul de frecventă este aceea a părinților care nu cer iertare copiilor, în felul acesta afectându-le stima de sine (copilul învață „eu așa merit să fiu tratat”) și privându-i de ascultare empatică, de compasiune, de înțelegere și validarea emoțiilor, de o atitudine echitabilă din partea părinților.

    Practic, învățăm copiii să își recunoască greșelile și să învețe din ele, dar la rândul nostru nu vom face același lucru. Să nu uităm că ei învață, în primul rând, prin imitare.

    Uneori fără să realizeze acest lucru, părinții își tratează copiii drept cetățeni de rang inferior. Atitudini precum „e mic, nu înțelege” sau „lasă-l, că știe ce a făcut de m-am purtat așa cu el” sau „eu sunt părintele lui și am dreptul să fac ce vreau” rănesc emoțional un copil. În felul acesta învață să tolereze și să accepte comportamente nepotrivite din partea celorlalți, sau să le reproducă.

    A cere iertare copiilor atunci când greșim este un mod de a le arăta că nu suntem nici noi perfecți, lipsiți de greșeală. Normalizăm astfel vulnerabilitatea, le modelăm responsabilizarea, le validăm emoția pe care o simt. Este recomandat să și stăm cu ei în emoția aceea și, după o greșeală din partea noastră, să nu ne și distanțăm, ieșind practic din relația cu copilul. Mă refer aici la părintele nervos care, după un comportament greșit și nedrept cu copilul, se și retrage, spre exemplu, în altă cameră.

    Părinții au privilegiul de a fi priviți ca niște „eroi” de copiii mici. Se bucură de admirație și adorație, de piedestalul pe care copiii își urcă părintele. Teama că acel soclu s-ar putea clătina odată cu acceptarea failibilității este o piedică în a ne cere iertare. Dar astfel, arătăm copiilor un model greșit, toxic, a ceea ce înseamnă să fii „puternic”.

    Confruntarea agresorului

    Confruntarea celui care ne-a greșit, mai ales când nu dă semne de remușcări sau dorință de a obține iertarea, rareori are un final mulțumitor. Astfel de persoane sunt nu doar în defensivă, ci și pregătite de ofensivă, motiv pentru care confruntarea poate avea urmări și mai neplăcute. Este de preferat să luăm în calcul ce urmărim prin confruntare și care sunt avantajele și dezavantajele ei.

    Putem accepta faptul că un agresor nu își va cere iertare niciodată, ba mai mult, cu cât mai severă ofensa, cu atât mai puține șanse de asumare a răspunderii, indiferent cât de bine am încerca să comunicăm cu el. Altfel, putem avea parte de o retraumatizare. Dacă însă, indiferent de răspunsul celuilalt, obiectivul nostru este să ne spunem punctul de vedere, putem încerca să facem acest lucru. Obiectivul principal este acela de a ne proteja noi, de a ne arăta noi grija cu care vrem să fim tratați.

    Alegerea iertării

    Tot Harriet Lerner afirmă că iertarea nu trebuie să fie făcută în proporție de 100%. Putem alege în funcție de resursele noastre să iertăm pe cineva în proporție de 1% sau mai mult. De asemenea iertarea poate veni în timp.

    Pentru unii, ea va lua forma renunțării la resentimente și furie, iar pentru alții va fi precum o greutate pe care decid să nu o mai care cu sine. Totodată, prin a renunța la furie și a ne debarasa de greutatea sentimentelor negative nu înseamnă neapărat că vom ierta. Poate însemna pur și simplu că alegem să mergem mai departe fără stresul asociat evenimentului prin care am trecut. În acest sens, recomand demersul psihoterapeutic.

    Fiecare dintre noi poate alege propria definiție a iertării cât timp este un demers parcurs în beneficiul nostru psihoemoțional.

    Janis Abrahms Spring, psiholog și autor, afirmă că „Nu îți recapeți umanitatea când ierți un agresor lipsit de remușcări, el este cel care își recapătă umanitatea când face eforturi pentru a-și câștiga iertarea”.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook