Ce stil parental ai și cum îți poți îmbunătăți relația cu copilul

În teorie, fiecare dintre noi și-a definit niște valori și direcții, creionându-și un stil parental constructiv și eficient. Însă atunci când vine vorba de a-l pune în practică, se poate întâmpla să realizăm că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că ceea ce gândeam și credeam a fi o strategie validă nu dă rezultatele pe care le preconizam și le așteptam. Lucru care ne poate aduce multă frustrare, tensiune și conflicte, atât la nivel interior, cât și în relația cu copilul.

Când ne întrebăm unde greșim…

Într-o eră în care timpul se scurge cu o viteză amețitoare și suntem veșnic pe fugă, în care „a trăi pe pilot automat” este noul „a fi”, unde tehnologizarea și digitalizarea sunt din ce în ce mai prezente și ocupă un loc important în viețile noastre, a fi părinte și a dezvolta o relație armonioasă și echilibrată cu copiii noștri pare una dintre cele mai mari provocări ale vieții adulte.

Deseori, ajungem să ne întrebăm ce anume nu funcționează. Ce face ca stilul nostru parental să devină ineficient? Să fie faptul că suntem prea permisivi? Să fie faptul că punem prea multe limite? Să fie faptul că, în încercarea de a le oferi tot ceea ce e mai bun, devenim supraprotectivi și sufocanți cu copiii noștri?

Pentru a ne răspundem la aceste întrebări este necesar să identificăm stilul parental pe care îl manifestăm și să vedem ce este de ajustat, de îmbunătățit sau de adăugat pentru a remedia și a echilibra relația cu copiii noștri.

Ce înțelegem prin stil parental

Un stil parental poate fi definit ca un tipar de creștere și educare a copilului care are la bază comportamentele și emoțiile pe care părinții le au față de copii și le manifestă în relația cu aceștia.

Eficiența stilului parental constă în combinația echilibrată dintre căldură emoțională a părintelui  – capacitatea lui de a fi prezent în relație, de a fi atent și de a satisface nevoile emoționale ale copilului- și gradul de autoritate și control pe care le impune prin stabilirea unui sistem de reguli și limite.

Literatura de specialitate a identificat patru stiluri parentale: autoritar, permisiv, neimplicat și democratic.

Părinții autoritari

Stilul autoritar corespunde unei educații stricte, rigide și restrictive, în care severitatea și pedepsele, inclusiv cele corporale, sunt prezente și sunt mereu folosite „spre binele copilului”.

Părintele autoritar este rece, distant, impunător, lipsit de empatie și înțelegere, afișând un stil dictatorial și dominator în relația cu copilul. Nevoia mare de control a adultului va fi adesea manifestată prin reguli stricte și restrictive a căror nerespectare va atrage după sine pedepse severe, acesta fiind convins că „bătaia e ruptă din Rai”.

Comunicarea dintre părinte și copil este unidirecțională, copilul jucând rolul de executant, fără dreptul de exprimare sau ripostă, dar cu foarte multe obligații de îndeplinit, reguli de urmat și standarde de atins.

„Câteva dintre celebrele replici ale părinților mei îmi vor suna mereu în minte: «Să nu aud comentarii!», «Nu ne tragem de șireturi», «Eu te-am făcut, eu te omor», iar referitor la bătăile administrate de tata… «Dacă urli o încasezi și mai rău». Practic, la zece ani, trebuie să mănânc bătaie cu demnitate, să nu stric imaginea familiei în fața vecinilor. Am avut părinți autoritari la modul extrem… au fost abuzivi. Nu m-am simțit protejat ci am trăit cu frică întreaga copilărie. Ei făceau echipă împotriva mea, nimeni nu era de partea mea. Contam doar dacă luam note mari și se puteau mândri cu rezultatele mele care, considerau ei, li se datorau. Lor și educației stricte. Încă am multe răni de vindecat. Unele, nici nu cred că se vor închide vreodată complet. Mi-a luat mult timp să învăț că nu meritam ce mi s-a întâmplat și nu a fost vina mea. Problema este că ajungi să crezi că asta meriți. Chiar și în prezent, în relațiile mele sunt reticent și neîncrezător. Cred că undeva, în adâncul meu, sunt încă un băiețel «disciplinat» de părinții lui”, povestește Andrei, 37 de ani.

Copilul crescut într-un stil parental autoritar va fi un copil supus, ordonat și disciplinat, dar cu un spirit critic interior foarte dezvoltat, cu tendințe accentuate spre perfecțiune și o stimă de sine scăzută, cu capacități reduse de comunicare și relaționare autentice.

Toate acestea vor conduce către construirea unui tip de personalitate retrasă, închisă, lipsită de încredere atât în sine, cât și în ceilalți.

Părinții permisivi

La polul opus stilului autoritar se află stilul permisiv și stilul neimplicat.

În stilul permisiv avem de-a face cu un nivel crescut de afecțiune, dar cu o lipsă acută a controlului parental.

Părinții permisivi sunt calzi, afectuoși, oferind copiilor înțelegere, deschidere, libertate de comunicare și de dezvoltare în timpul și în ritmul său, însă fără a trasa limite de siguranță și reguli.

Acest stil parental libertin îi va oferi copilului posibilitatea să-și dezvolte autonomia și inițiativa, îi va întări încrederea în sine și  în forțele proprii. Însă va veni la pachet și cu o serie de dezavantaje, deoarece copilul va crește înțelegând că poate face orice dorește oricând dorește, că totul i se cuvine, că lumea trebuie să fie întotdeauna la dispoziția sa, gata pentru a-i satisface dorințele, că viața este doar despre sine și deloc despre ceilalți.

Acest tablou este departe de a fi în acord cu realitatea, fapt care poate genera copilului multă frustrare și dezamăgire, dar și dificultăți de integrare, de înțelegere și respectare a regulilor, de comunicare și relaționare atât în copilărie, cât și în viața adultă.

Părinții neimplicați

În ceea ce privește stilul parental neimplicat, după cum îi spune și numele, se caracterizează prin neimplicare, printr-o absență a rolului parental, părintele considerând că este suficient să asigure copiilor nevoile de bază, fără prea multă implicare emoțională.

Copilul este liber, fără ghidaj și fără reguli, și învață că trebuie să se descurce pe cont propriu, însă acest lucru nu îl va face mai puternic, așa cum ne-am aștepta, ci, din contră, îi va întări convingerea că este nedorit, neimportant pentru ceilalți, că este „în plus”.  

În acest context de viață, copilul va dezvolta complexe de inferioritate și o stimă de sine scăzută, o teamă de eșec și abandon și un sentiment de neapartenență constante, trăind cu certitudinea că singura persoană pe care se poate baza și în care poate avea încredere este el însuși.

Se va construi ca adult sensibil, temător, nesigur, vulnerabil, complexat, purtând cu sine un imens gol emoțional, pe care va încerca tot timpul să-l umple prin relaționarea cu ceilalți.

Stilul parental democratic înseamnă parenting echilibrat

Între toate stilurile parentale extreme, există și un echilibru, regăsit în stilul parental democratic.

Părintele democratic este atât afectuos, cât și autoritar. El este conștient că rolul său nu este acela de a fi prietenul copilului său, ci de ghid, de educator și se comportă ca atare, oferind afecțiune, înțelegere, respect, libertate de comunicare, deschidere, dar în același timp trasând cu fermitate limite de siguranță pentru o dezvoltare echilibrată și armonioasă.

Copilul crescut cu acest stil parental va aborda viața cu deschidere și încredere, va ști că este egal cu ceilalți, că este independent și poate să-și aleagă drumul în viață, dar că este întotdeauna responsabil pentru alegerile și faptele sale. Se va contura ca adult autonom, cu o identitate de sine bine definită, cu stimă și imagine de sine pozitive.     

Cum îmbunătățim relația cu copilul în funcție de stilul parental manifestat

Cu siguranță ne-am dori ca modul nostru de a fi părinte să fie unul ideal, însă acest lucru este valabil doar în teorie. Pentru că în realitate preluăm diferite caracteristici din aproape toate stilurile parentale, amprenta cea mai puternică fiind lăsată de modul în care noi înșine am fost crescuți și educați, adică de stilul parental pus în practică de părinții noștri, dar și de tipul de personalitate și atașament ale părintelui, tipul de atașament și temperament ale copilului.

Astfel că, oricât am încerca să atingem perfecțiunea, vom înțelege că acest lucru este practic imposibil. Însă dacă devenim atenți la stilurile parentale pe care le manifestăm în mod constant, devenim conștienți de impactul pe care acestea îl au în creșterea și educarea copiilor, dar și de modul în care vor modela viitorul adult.

Odată avute aceste conștientizări vom putea începe să schimbăm și să transformăm un stil parental nefuncțional în unul echilibrat, în care, prin implicare emoțională și fermitate, să oferim copiilor un cadru sigur de dezvoltare unde să poată regăsi libertatea de exprimare, înțelegerea, ascultarea, empatia, libertatea de a alege și a se contura ca persoană, precum și libertatea de a  greși, de a fi iertat, de a învăța din propriile greșeli și de a se corecta, de a deveni mai buni.  

Cu siguranță nu vom reuși să dăm totul de la început, vom mai greși, vor mai exista conflicte, lucruri de reproșat de ambele părți pentru că schimbarea nu vine peste noapte. Însă cu fiecare schimbare, cât de minoră, vom fi tot mai aproape de a fi părintele perfect pentru copilul nostru.