„Am crezut că se va schimba!” și alte așteptări nerealiste în cuplu

Adesea nici noi nu conștientizăm ce așteptări avem în cuplu, din teama că, dacă am observa că sunt nerealiste sau le-am verbaliza, am putea pierde acea relație. În sinea noastră, însă, sperăm ca lucrurile să se schimbe în conformitate cu așteptările noastre și ajungem să fim dezamăgiți sau să ne confruntăm cu situații mai complicate ce puteau fi evitate prin comunicare. Ce greșeli facem în cuplu și cum le putem evita?

Teama de singurătate

Una dintre problemele principale care duc la relații nefericite, nepotrivite sau de-a dreptul toxice este această teamă de singurătate. Dacă propria companie este de evitat, ei bine, acest lucru ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă care să ne îndrepte către cunoaștere de sine și înțelegere a acestei probleme, cu obiectivul de a o rezolva. Se spune că felul în care ne tratăm pe noi înșine va dicta felul în care ne tratează și ceilalți. Am putea traduce fuga de singurătate prin fuga de propria persoană, iar în consecință nu vom găsi parteneri care să aprecieze ceea ce avem de oferit și calitățile noastre întrucât, la rândul nostru, nu suntem prea siguri de toate acestea.

• Citește și: „În cuplu vei fi pe cât de fericit ești singur!” Cum ne autosabotăm fericirea cu frica de singurătate

Nu suntem făcuți pentru a trăi singuri, iar majoritatea rănilor noastre sunt provocate, încă din copilărie, în relațiile cu ceilalți. Prin urmare, și vindecarea noastră vine tot din relații, însă prima și cea mai importantă relație este cea pe care o avem cu noi înșine. Să fii singur înseamnă aici să nu fii într-un cuplu, nu să fii izolat de alți oameni.

Familia, prietenii, colegii sunt rețeaua de suport care ne asigură o mai mare satisfacție în viață comparativ cu o relație de cuplu. Să menționăm aici și studiile care raportează că, în cazul bărbaților, calitatea vieții și speranța de viață cresc atunci când sunt în cuplu, iar în cazul femeilor calitatea vieții prezintă o scădere?

Așadar, înainte de orice relație, pentru a nu alege din frică și fugă de singurătate, să ne acordăm nouă atenție, să ne înțelegem mai bine, să fim în contact cu propriile nevoi și să ne calibrăm așteptările pe care le avem de la un partener și rolul pe care sperăm să îl aibă în viața noastră.

Fuga de discuții serioase

Aș spune că înainte de a învăța să avem discuții dificile, pe teme sensibile, cu un partener sau potențial partener de cuplu, ar fi indicat să învățăm să le purtăm cu noi înșine. Cum putem face acest lucru? Devenind mai buni observatori ai modului în care gândim, acționăm, ai emoțiilor pe care le avem și ai mesajelor pe care ele ni le transmit.

Întotdeauna voi recomanda să apelăm la sprijinul unui specialist, iar aici mă refer la cineva cu studii și formări în psihologie și psihoterapie, nu la cei care vând citate motivaționale sau povestesc experiențele personale ca rețetă valabilă pentru toată lumea. Consider că inclusiv alegerea persoanei care să ne ghideze pe acest drum este foarte importantă!

• Citește și: „Era agresivă cu pacienții, țipa la ei“ – 3 ani de închisoare pentru o terapeută falsă. La ce riscuri sunt expuse victimele? Cum îți dai seama că psihoterapia nu funcționează

Cunoașterea de sine ne ajută să definim mai clar ceea ce ne dorim și să observăm dacă așteptările noastre sunt realiste, posibile și în acord cu nevoile noastre autentice. Spre exemplu, dacă ne dorim un/o partener/ă care să ne convingă că suntem valoroși, că merităm iubire și atenție, ar fi bine să ne întrebăm dacă noi știm aceste lucruri și le trăim cu convingere în relație cu noi înșine.

Altfel, așteptăm validare doar din afară și vom fi sensibili și ușor de rănit la orice semn că nu primim pe cât ne dorim și așteptăm din partea celuilalt. Totodată, cresc foarte mult șansele să găsim pe cineva care nu ne va oferi mai deloc, ajungând să ne luptăm, să depunem eforturi pentru a primi, a determina persoana respectivă să ne ofere… eforturi care în cele din urmă vor avea efectul invers, adăugând și mai multă nefericire fricii de a nu fi singuri sau indezirabili.

„Încă de la început, Marius nu era prea disponibil. Răspunsurile lui erau ambivalente, dispărea pentru câteva zile, nu reușeam să facem planuri concrete și mai curând așteptam fie să dea un semn, fie să stabilim o întâlnire. Bineînțeles, eu îl plăceam foarte mult. Când ne întâlneam era amuzant și îmi făcea complimente, mi se părea un tip interesant. După 4 luni ne-am mutat împreună la insistențele mele, iar de atunci au apărut probleme și mai mari. Avea mai des program cu prietenii lui, nu cu mine, devenisem geloasă și suspicioasă, îi ceream să facem lucruri împreună și îmi spunea că nu are chef și că el nu e mereu la dispoziția mea și s-a săturat să îi tot cer lucruri.

Ne-am despărțit și împăcat de două ori până ce, un an mai târziu, să ne despărțim de tot. Prietenii m-au încurajat să încep psihoterapia, iar suferința care era prea mare m-a făcut să mă gândesc că poate mi-ar fi utilă. Încă sunt în terapie, fac acest lucru de un an și jumătate, iar de două luni sunt într-o nouă relație. Ce pot spune este că nu mai sunt versiunea de atunci, din relația cu Marius, nu mai gândesc la fel și nici nu aștept să mă mai salveze cineva. Mă salvez eu, iar de la celălalt mă aștept să pot avea încredere în el și să fiu tratată așa cum acum știu că merit”, relatează Anca, 29 de ani, din Brașov.

„Am crezut că se va schimba”

O greșeală pe care o facem frecvent este să credem că cealaltă persoană se va schimba după nevoile noastre. Cu toții facem schimbări, acestea sunt parte din cursul vieții, iar ele țin de experiențele pe care le avem, cunoștințele acumulate, dar și de evoluția nevoilor noastre. Schimbările, chiar și atunci când sunt dorite de noi, sunt anevoioase întrucât presupun modificarea unor tipare care ne sunt familiare, pe care le urmăm cu efort minim.

Motivația și voința sunt resurse limitate, motiv pentru care facem schimbări atunci când avem disciplină și o bună planificare a acestora, preferabil și o bună toleranță față de frustrare. Cu atât mai mult ne putem imagina câtă disponibilitate avem pentru a face schimbări solicitate de o altă persoană. Mulți dintre noi devin defensivi în fața unor astfel de solicitări, le interpretează ca pe critici și sunt rezistenți la ideea de schimbare.

De cele mai multe ori se vor ascunde în spatele lui „dar știai că așa sunt” sau al lui „sigur, acum nu mai corespund, înainte eram ok…”. Astfel de remarci vorbesc despre relația pe care persoana respectivă o are cu ea însăși, nu despre cererea noastră, dar prefigurează și „lejeritatea” cu care va face schimbări. Despre schimbările solicitate pe parcursul relației, acestea probabil au fost probleme identificate încă de la începutul relației, dar necomunicate.

Motivele pentru care nu spunem încă de la început ce nu ne place sunt variate: fie nu știm să vorbim despre nevoile noastre, nu știm să trasăm limite, suntem obișnuiți să „îndurăm” anumite neplăceri, nu vrem să fim respinși de cealaltă persoană când ne spunem o nemulțumire, nu suntem asertivi etc. De aici pornesc și așteptările nerealiste că celălalt va vedea, se va prinde, va începe să facă ceea ce facem și noi, i se vor părea „firești” schimbările respective sau va adopta ceea ce noi considerăm a fi „normalitate”.

Desigur, există și situații în care cerem ceea ce vrem sau menționăm ceea ce nu ne dorim, nevoile noastre nu sunt ascultate, iar noi renunțăm la a le mai cere sperând că în timp, cine știe cum, vom primi ceea ce ce dorim. Lucru care nu se întâmplă.

„Andrei era un petrecăreț. Mereu aveam musafiri, stătea până târziu în oraș cu prietenii, nu lipsea de la nicio adunare, era mereu disponibil pentru amicii lui și consuma alcool destul de frecvent. Mă deranjau aceste lucruri și ocazional aveam discuții, dar mă gândeam că era obișnuit să fie singur și are nevoie de timp să facă niște modificări și să țină cont și de mine și nevoile mele. La un an de la relație am rămas însărcinată și amândoi am spus că ne-am dorit copilul. Problema este că, după nașterea copilului, programul lui Andrei a rămas același.

Lipsea frecvent de acasă, aveam foarte des musafiri, consuma alcool la fel de mult… practic, viața lui nu se schimbase cu nimic, doar a mea. Când i-am cerut să schimbe comportamentele acestea mi-a spus că am știut cum este, la ce mă așteptam? Acest lucru m-a înfuriat, dar am simțit furie și față de mine. Știam cum este și totuși, am crezut că un copil îl va responsabiliza, va înțelege că viața noastră se schimbă. Acum suntem separați de șase luni, iar eu fac terapie întrucât am un copil de crescut… singură”, povestește Ioana, 33 de ani, din Constanța.

Într-o situație ca aceasta de mai sus, adesea partenerii vor spune că își vor asuma responsabilități, întrucât orice angajament care nu se implementează „aici și acum” pare fezabil, realizabil. Contează însă ce face în prezent persoana și cât de responsabilă este cu alte sarcini care există în momentul actual. Dacă nu există capacitate de control al impulsurilor, de gestionare a frustrărilor, de amânare a recompenselor, de renunțare la activități plăcute în favoarea responsabilităților, cel mai probabil nu este pregătită să își asume responsabilități și mai mari de atât, chiar dacă discursul este unul favorabil.

Aici aș atrage atenția asupra faptelor unei persoane, nu asupra vorbelor ei, chiar dacă ne place ceea ce auzim. Revenind însă la așteptările pe care le avem în cuplu, să comunicăm deschis aceste lucruri și să stabilim un plan de implementat, pe care să îl și urmărim pentru a observa disponibilitatea și resursele celeilalte persoane de a face anumite lucruri… sau nu.

„Eu îl pot schimba”

Adresez acest capitol în special femeilor, întrucât, cel puțin din observațiile personale, pot spune că mai frecvent ele au așteptarea ca un partener să se schimbe odată ce a început o relație cu ele.

Între femei există adesea o competiție nesănătoasă, și aș vrea să atrag atenția acelora care așteaptă ca „fostele” partenerului lor să fie „îngrozitoare”. Aș recomanda să renunțăm la mitul că „alte femei nu sunt ok comparativ cu noi” și să ne susținem mai mult unele pe altele. Nu, nu mă refer la a ne împrieteni cu fostele actualului nostru, dar la a le vedea ca fiind oameni cu probleme, dar și cu calități, persoane pe care, la un moment dat, partenerul nostru le-a considerat dezirabile – așa cum ne vede pe noi acum.

Mai degrabă să apreciem parteneri care știu să vorbească respectuos despre fostele relații, întrucât acest lucru spune ceva important despre ei, dar și despre depășirea relațiilor respective. Dacă, însă, observăm că avem această dorință de a fi asigurate că fostele sunt „de criticat”, să ne uităm în interiorul nostru și să ne întrebăm care este nevoia acolo? Ne simțim în siguranță doar dacă partenerul ne reasigură că nu există niciun pericol să revină o fostă? Suntem într-o competiție în care vrem să ne demonstrăm superioritatea ca partenere de cuplu? Sau avem credința că nu a mai avut o relație cu cineva „atât de plină de calități” cum suntem noi, iar acest lucru va determina comportamente diferite din partea lui?

Dacă există răspunsuri afirmative la aceste întrebări, ne-ar fi utilă o mai bună cunoaștere de sine, creștere a stimei de sine și conștientizare a propriei valori, un echilibru interior mai sănătos care nu se hrănește din comparații și nu caută competiții acolo unde nu este cazul.

„Din poveștile lui Radu înțelesesem că a avut relații nefericite, că nu a primit înțelegere și acceptare, că partenerele lui au avut numeroase pretenții și nu au fost mulțumite de cum este el. Observasem ceva semnale de alarmă acolo, dar m-am gândit că și eu, la rândul meu, am avut parte de parteneri nepotriviți… cine sunt eu să judec? Totodată, știindu-mă pe mine, mă gândeam că nu mă încadrez în profilul descris de el, ba chiar eram convinsă că știu ce are nevoie și că eu sunt chiar potrivită. În primele două luni era disponibil, prezent, comunicam foarte mult, era atent la nevoile mele, totul părea grozav.

Problemele au apărut când am discutat despre copii și familie, iar eu am recunoscut încă de la început că îmi doresc o relație serioasă (pe care spunea că o vrea și el). A urmat o distanțare, discuții în care era abătut și absent, ca în cele din urmă să îmi spună că el credea că vrea ceva serios, dar că acum crede că e ceva în neregulă cu el, că e mai interesat de job, de proiectele lui, de timp liber și prieteni… Și tot așa într-o săptămână s-a și despărțit de mine. Iar eu am înțeles cam ce înțelegere și acceptare aștepta el de la o parteneră. A fost dureros, dar am învățat să fiu mai atentă când cineva îmi vorbește despre ce nu a mers în fostele relații și să nu intru în fantezii de rol de parteneră ideală sperând că va fi altfel cu mine…” povestește Irina, 36 de ani, din Cluj.

Dorința de a avea un partener de cuplu, mai ales când simțim atracție față de cineva, adesea ne „orbește” și tindem să refuzăm să dăm atenție semnalelor de alarmă. Totodată, există situații în care ne facem prea multe planuri prea curând și nu avem răbdare să observăm în ce direcție evoluează o relație.

Nu avem certitudini despre ceea ce ne spune cealaltă persoană și uneori trăim dezamăgiri pe care le constatăm în timp, când spusele nu se potrivesc faptelor. Astfel de situații creează confuzie și pot răni pe cineva care simte neîncredere în propria persoană („Își dorea toate acele lucruri, dar nu cu mine?”). Ne ajută adesea discuțiile cu prietenii și alte persoane de încredere pentru a avea o perspectivă din afară a celor întâmplate, mai ales dacă tendința noastră este spre devalorizare.

Ceea ce încurajez, încă de la primele discuții, este să purtăm discuții deschise despre ceea ce ne dorim de la o relație și să avem răbdare să ne cunoaștem partenerul înainte de a face planuri, observând, totodată, dacă facem eforturi prea mari să „corespundem” așteptărilor lui în loc să fim atente la ce primim din partea celuilalt.