Cum e să trăiești cu tulburare de anxietate

„Rațional, știu că viața nu e atât de îngrozitoare cum o construiesc eu în mintea mea.“ Cum e să trăiești cu tulburare de anxietate

Dana are 34 de ani. Toată lumea îi zice să se bucure de viață, că e tânără, are un copil, un soț, o casă, o masă, n-o plouă și nu o ninge, dar Dana nu se bucură deloc. Oficial, suferă de tulburare de anxietate. Ce nu se vede însă pe fișa de diagnostic e tot chinul ei cu traumele mai vechi și mai noi, depresia, panica neîncetată și gândurile obsesive. Și, pentru că nu se văd nici măcar pe chipul ei, le povestește.

După ce a trimis un email la Spune-ți povestea, în care mărturisea că în viața ei a existat un factor declanșator în urma căruia a „câștigat“ anxietate, depresie postnatală, atacuri de panică și, mai nou, poate și tulburare obsesiv-compulsivă, am stabilit cu Dana să ne întâlnim și să vorbim pe larg.

Ajunge la întâlnire înainte de ora stabilită, e o femeie tânără și frumoasă. Zâmbește mult și vorbește repede, ca și cum s-ar grăbi undeva. Mai târziu îmi dau seama că nu se grăbește și că, pur și simplu, asta e viteza gândurilor ei.  

„Perioada de sarcină a fost oribilă.“ Începutul 

„Când mergeam la serviciu, mi se părea că viața e grea. Mă văitam ca tot omul, ziceam iar mă duc la muncă, iar îmi e greu, ce mi-aș dori să stau acasă! Acum am ajuns să stau și acasă, pentru că sunt în concediu de creștere a copilului, și nu e bine“, începe Dana să povestească.

În 2020, lucra la o cofetărie și de-abia își cumpăraseră, ea și soțul ei, un apartament cu credit ipotecar. Apoi a venit pandemia și, în scurt timp, Dana a rămas însărcinată. A avut o sarcină dificilă, cu stări de rău încă de la început, de a crezut că are Covid. Sarcina a fost groaznică, subliniază Dana, încercând să demonteze mitul că aceasta ar fi perioada cea mai frumoasă din viața unei femei.

„Perioada de sarcină a fost oribilă. Le-am bifat pe toate: stări de rău, vărsături, cârcei, insomnie, dureri de spate. Lumea zicea că o să-mi fie dor. Mie nu mi-e dor, nici nu am păstrat pozele cu burtă, nici nu vreau să îmi amintesc.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

În prima lună a stat la pat, apoi, pentru că a avut tot felul de stări proaste, și-a scurtat programul la serviciu. Din luna a șaptea a intrat în concediu și, în martie 2021, a născut.

A mers acasă și a început o altă etapă de oboseală. De data asta, nu putea să doarmă pentru că fetița ei se trezea des: „Era foarte obositor să mă trezesc din oră în oră, așa m-am trezit până la opt luni de zile ale ei, dormeam câte două-trei ore pe noapte, îmi venea să vomit de oboseală“.

„…și mi-am dat seama că am depresie“

Dana stătea zi-lumină cu copilul, în timp ce soțul ei mergea la serviciu și nopțile dormea separat, ca să se poată odihni și să fie apt de muncă a doua zi. Oboseala, la care s-au adăugat problemele legate de colici, a făcut ca situația să fie din ce în ce mai disperată.

„La un moment dat, plânsul ei mă irita atât de tare, încât am simțit că nu mai pot. Îmi amorțeau mâinile, picioarele, mă stresa îngrozitor plânsul ei. Dacă vedeam alți copii plângând, nu aveam nicio reacție. Adică mi-e milă de ei, că îmi plac copiii, dar atât. Pe când, la ea, mă furnica tot corpul și simțeam nevoia să plec“, povestește ea.

tulburare de anxietate. depresia postnatală
La finalul lui 2021, Dana a suspectat că suferă de depresie postnatală. FOTO: Shutterstock

Începând de prin decembrie 2021, când fiica ei avea opt luni, Dana a început să se simtă nu numai obosită și iritată, ci și mereu tristă și fără chef de viață. Când copila plângea foarte tare, își dorea doar să tacă. Câteodată ar fi vrut să poată să fugă din casă, numai ca să n-o mai audă, dar, pentru că nu putea să o lăse singură, stătea cu ea și plângeau amândouă. „Și mi-am dat seama că am depresie“, spune Dana.

„Copilul are nevoie de multă atenție și îți cam ia viața o perioadă. Deși lumea zice că nu e așa, adevărul e că te solicită enorm, trebuie să stai non-stop după el, vrei, nu vrei. Și poate că soțul se simte dat la o parte, dar poate și tu simți că nu mai ai viață, nu mai ai timp să ieși cu prietenii, să faci nimic pentru tine. Păi era lux când mergeam opt ore pe zi la serviciu! După serviciu, dacă nu aveam chef, nu făceam nimic! Acum, 24/7 sunt legată de fată. E o schimbare foarte grea.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Când i-a spus soțului ei să mai stea și el cu copilul, pentru că ea crede că are depresie, reația lui spontană a fost „Ei, ai depresie!“. Tot în aceeași perioadă, cam toți cei cu care vorbea îi spuneau că ar trebui să se bucure că are un copil, un soț, o casă, o masă, că n-o plouă și nu o ninge, iar toate aceste reacții i-au făcut mai mult rău decât bine. Nimeni nu o înțelegea.

„Eu nu controlez ce simt. Mă simt cea mai nefericită, cred că și cel mai sărac om din lume e mai fericit decât mine. Dacă ar fi ceva ce m-ar face fericită, aș face orice! Aș pleca în lume, mi-aș părăsi mama, familia, copilul, numai să simt și eu că trăiesc! Dar simt că fiecare zi e la fel de urâtă, asta e depresie, i-am zis soțului meu! Și am amânat (n.r. – să consulte un specialist) o perioadă lungă de timp, până am început să am și anxietate și frici“, spune Dana.

„Am avut impresia că fata mea a murit.“ Declanșarea anxietății

Dana era deja în depresie când, în primăvara lui 2022, adică atunci când fiica ei împlinise 1 an, un alt eveniment a agravat lucrurile. Cea mică de-abia se trezise din somn și, pentru că ceva nu i-a convenit, a început să plângă. A plâns atât de tare, încât a rămas fără aer. În scurt timp a rămas cu gura deschisă, a început să se schimbe la față, buzele i s-au învinețit și părea că nu mai respiră. Avea spasmul hohotului de plâns, dar Dana nu avea cum să știe acest lucru, așa că a trăit un șoc puternic.

„Prima dată când s-a întâmplat, am avut impresia că fata mea a murit. S-a schimbat rău la față, s-a înnegrit. Eu am simțit că mi-a dat cineva drumul din avion fără parașută, iar soțul meu s-a albit la față instant“, spune Dana.

tulburare de anxietate. Gândurile negative rulează în mintea ei cu o viteză foarte mare
Gândurile negative rulează în mintea ei cu o viteză foarte mare, iar Dana nu le poate controla. FOTO: Shutterstock

A doua zi s-a dus cu fata la medicul pediatru, unde a existat un nou spasm. Doctorița și asistentele nu au avut nicio reacție, dar Dana era înnebunită de frică. „Mi-a zis că e normal, că e ceva ce fac doar 5% din copii, dar că trece. Spasmul hohotului de plâns apare pentru că nu își poate controla frustrarea și emoțiile, creierul ei nu e suficient de dezvoltat. Acum știm când face, a făcut unul chiar recent, acum două săptămâni. Cade ca într-un leșin, dar nu leșină, doar se face moale, după care stă un pic și își revine. Nu mă mai sperii, dar mi-e frică s-o las cu altcineva care nu știe cum se manifestă. Și nu mi-e de fată, că ea își revine, pentru ea nu e un risc, dar îl traumatizez și pe omul ăla“, spune ea.

Dana mai avusese atacuri de panică în trecut, știa cum se manifestă, doar că de data asta, anxietatea ei a luat amploare și s-a generalizat. Acum are niște frici extreme în fiecare zi, din orice, dar mai ales în legătură cu copilul.

„Duc orice gând în tragic, iar mai târziu au început și senzațiile fizice“

De câte ori e cu cea mică – și petrece cu fiica ei cam tot timpul din zi și din noapte – se gândește non-stop că poate să pățească ceva. Nu îi e frică de crizele de plâns, care acum o stresează doar pe moment, ci-și face tot felul de alte scenarii negative, care o duc la disperare.

Dana începe să înșire tot felul de frici și replicile pe care și le dă singură ca să se calmeze: Dacă gătesc ceva și cade pe fata mea și se arde? O duc mereu în altă cameră când gătesc. Dacă se împiedică fata mea, cade în dinți și moare? Dacă cade din pat și o să moară? Dar și alți copii mai cad din pat, face un cucui, o duci la medic și gata!  

„Duc orice gând în tragic. La început, simțeam că înnebunesc de fiecare dată când mă gândeam la moarte! Am dezvoltat tot felul de frici care au început să crească, iar mai târziu au început și senzațiile fizice. A început să mă furnice corpul și nu mai pot să respir.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Senzațiile fizice apar numai când atacurile sunt puternice. Corpul începe să-i amorțească, pe rând: mai întâi mâinile, apoi picioarele, după care îi amorțește stomacul, ca și când ar avea o problemă digestivă, i se întărește abdomenul și o doare, iar o stare de tensiune îi cuprinde tot trupul. „Nu durează mult, un minut-două, dar ți se pare că e o eternitate“, spune ea.

„Mintea mea, când pornește un gând, nu se mai oprește“, explică Dana, iar totul se derulează cu viteză, pentru că ea așa gândește de când se știe, într-o goană continuă. Imaginează-ți că ai anxietate și imaginează-ți că gândurile anxioase aleargă cu o viteză de două-trei ori mai mare decât în mod normal. 

În scurt timp, pornind de la fricile legate de fiica ei, a început să dezvolte și altele. De exemplu, dacă soțul ei nu răspunde la telefon, începe să-și facă tot felul de scenarii și se întreabă dacă nu cumva i s-o fi întâmplat ceva rău. La fel și dacă mama ei nu răspunde la telefon.

Dacă ar păți ceva fata mea, eu m-aș simți vinovată și nu aș putea să duc vinovăția“

Dana spune că fricile ei nu au o bază reală și că mintea ei le pornește din senin, non-stop. „Nu se întâmplă nimic în realitate, eu le declanșez, mintea mea nebună, de frică“, spune ea. Peste toate, cea mai mare rămâne teroarea că fiica ei ar păți ceva. Ceea ce o îngrozește nu e numai gândul că ar putea să i se întâmple ceva rău, ci gândul că ea s-ar simți atât de vinovată, încât nu ar putea suporta.

„Mi-e frică să stau singură în casă cu fata, pentru că, dacă ar păți ceva, eu m-aș simți vinovată și nu aș putea să duc vinovăția. Trăiesc cu gândul că eu sunt de vină, că eu sunt mama ei și trebuie să o protejez”, explică Dana.

De fapt, nu doar atunci trăiește cu vinovăție. Se simte vinovată în tot felul de situații, pentru că a fost educată să le facă tot timpul altora pe plac, așa că, atunci când face ceva numai pentru ea, se simte inadecvat. „Dacă fac ceva ce vreau eu o dată, mă simt vinovată. Dacă eu vreau să beau un Pepsi și doctorița mi-a zis că nu am voie, mă simt vinovată. Și, când mă copleșesc sentimentele de vinovăție, mă apucă iar depresia“, detaliază Dana cercul vicios anxietate-atacuri de panică-vinovăție-depresie din care nu știe cum să iasă.

Cu trei luni înaintea întâlnirii noastre, a avut cel mai puternic atac de panică. 20 de minute în care a crezut că moare și învie, moare și învie. De la atâtea frici și atacuri de panică, a ajuns să-i fie frică de faptul că o să-i fie frică.

„Eu pot să fiu bine acum, dar peste o oră nu știu cum o să fiu. Și îmi fac frică eu singură. De la un amărât de gând, pornesc o frică îngrozitoare. Rațional, știu că viața nu e atât de îngrozitoare cum o construiesc eu în mintea mea, un om nu poate să aibă non-stop atâtea rele, că mai există și bune, da? Ei, în mintea mea există numai scenarii rele, care i se întâmplă numai fetei mele, numai familiei mele. Nu altora.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Are momente în care nu mai poate, iar atunci crede că viața e un chin și uneori se gândește că moartea e o treabă ușoară. Atunci când are stările alea – cum vorbește Dana despre combinația de depresie, anxietate și atacuri de panică – simte că o să înnebunească și îi e frică de ea însăși.

„Mă gândesc că dacă mă arunc de la etaj?”

„Simțeam că trebuie să fac ceva rău ca să se termine frica.“ Gândurile suicidare

Când se simte rău și e la capătul puterilor, Dana nu vrea decât să stea singură. Dar dependența copilului mic de mamă e, poate, una dintre cele mai mari dificultăți din viața unei femei, mai ales atunci când ea se află în depresie postnatală. Când poate, îi cere soțului ei să mai iasă pe-afară cu copilul, dar de cele mai multe ori, acesta este un lux pe care nu și-l permite.

Are momente când i se face frică să stea singură cu copilul, dar și momente în care îi e frică să stea singură, de teamă că ar putea să-și ia viața.

Dana povestește un astfel de episod, când gândurile suicidare au fost mai puternice decât oricând. Se întâmpla în martie 2022:

„Într-o zi, mă luase depresia combinată cu un atac de panică. Și-am zis că nu mai vreau, mai bine să mor decât să trăiesc așa, că asta nu mai e viață. Simțeam că mă depersonalizez (n.r. – depersonalizarea se referă la deconectarea persoanei de propriul corp și propria minte, de parcă s-ar privi din exterior). I-am zis soțului să iasă afară cu fata, dar o parte din mine îi zicea ieși afară, o parte din mine îi zicea rămâi, rămâi, nu pleca, nu mă lăsa singură, că mi-e frică! M-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu și i-am răspuns că nu, dar cealaltă parte din mine spunea, în gând: ia-mă, nu mă lăsa aici, că cine știe ce fac!

Și a plecat afară, iar eu am început iar să mă gândesc că trebuie să mă descurc să stau singură, că el nu o să fie lângă mine mereu, că totul e din capul meu și că, dacă eu nu îmi reglez problemele, nu se rezolvă. Că, și dacă e altul cu tine, dacă vrei să te arunci, te arunci oricum.

Stăteam în casă, în pat. Atunci, ceva mai puternic decât mine – nu știu cum să-i spun decât voința mea care era doborâtă – îmi spunea: fă ceva, aruncă-te! Era ceva mai puternic decât mine, că se zice că te omori tu. Nu. Un om sănătos la cap nu se omoară niciodată. Eu simțeam că trebuie să fac ceva rău, ca să scap, ca să se termine frica.

Și nu sunt foarte credincioasă, dar a fost prima dată când m-am rugat. Și-am zis: Doamne, dă-mi putere, pentru că eu nu vreau să mă omor și să rămână fata mea fără mamă sau să audă că a avut o mamă sinucigașă.

M-am rugat și am plâns și strângeam perna în brațe, până am adormit. Când m-am trezit, îmi revenisem. Asta o mai pățisem doar într-o noapte în 2014, când am avut o altă traumă.“

„Cineva a vrut să mă omoare acum câțiva ani.“ O traumă mai veche

La un moment dat în discuție, Dana menționează într-o doară că, în urmă cu câțiva ani, cineva a vrut să o omoare. Aproape că ar trece peste acest mic detaliu, dacă nu aș întoarce-o din drum. De fapt, atunci s-au declanșat primele atacuri de panică și atunci a început și anxietatea. Doar că, între timp, se liniștise.

În 2014, Dana avea 26 de ani și se întorcea acasă de la serviciu. Asculta muzică în căști și, aproape de intrarea în bloc, i s-a părut că cineva merge în spatele ei, destul de aproape. S-a uitat în urmă și a văzut că era un copil. „N-avea nici mustață“, așa că s-a liniștit. În plus, era ora 4.00 după-amiaza, cine să te atace la ora aia? „Țin minte că m-am și gândit la intrarea în bloc: a, e un copil, m-am speriat degeaba! Asta e faza, că nu te sperii de un copil, cred că avea până în 15 ani“, spune ea. Când a deschis ușa blocului, copilul s-a grăbit să intre și el, iar Dana a vrut să fie amabilă și i-a ținut ușa.

Când a intrat în bloc, în drum spre lift, și-a sos căștile. „Treaba este că ascultam manele. Ăsta cred că a fost norocul meu. Că am zis să opresc muzica, că știi cum judecă lumea, uite-o și pe-asta, ascultă manele. Am ajuns la lift, am chemat liftul și atunci mi-a pus mâna pe gură. Și m-am blocat“, povestește ea.  

tulburare de anxietate. Dana a fost victima unui atac care a traumatizat-o
În 2014, Dana a fost victima unui atac și a rămas profund traumatizată. FOTO: Shutterstock

Instant, în mintea ei a început să se deruleze un film de groază: E o glumă, e un prieten? Nu, nu e un prieten, că l-ai văzut mai devreme. Te omoară? Te jefuiește? Te bate? Te violează? Te duce la trafic de organe?

Apoi, a simțit că o atinge ceva rece pe gât. „Când am simțit că m-a atins la gât, i-am tras mâna, m-am rotit și am rămas față în față cu el. El a făcut niște ochi mari la mine, cred că s-a speriat și el. Era drogat, că m-am întors și l-am văzut la față, moment în care am avut un șoc, nu am mai putut să mă mișc, m-am blocat, rămăsesem față în față cu el“, detaliază Dana.

Dana a încercat să reacționeze, să strige, în mintea ei chiar țipa după ajutor, dar, din cauza șocului, tot ce a reușit să facă a fost să bâiguie niște sunele imperceptibile și să lovească în ușa din spatele ei, care dădea spre subsol.

Își mai amintește că băiatul a ridicat mâna în care avea cuțitul și i-a cerut, printre dinți, să-i dea geanta. „I-aș fi dat și pe mama, și pe tata. De frică, faci orice pe lumea asta”, spune ea. Dar n-a mai apucat, pentru că exact atunci o vecină de la parter, care auzise ceva, dar căreia i-a fost frică să iasă din casă, a zdrăngănit cheile în ușă, iar agresorul s-a speriat și a fugit.

„Frica a venit după șoc. Frica nu vine niciodată când e șocul. Pe moment, rămâi în lumea ta, dar frica adevărată vine după câteva zile. O lună de zile nu m-am dus la muncă decât cu soțul, i-am spus că, dacă nu mă duce, îmi dau demisia. Ani de zile, mi-a fost frică să mă duc la magazin seara, stăteam și mă uitam pe geam cu frică, pentru că acum știa și unde locuiesc și mă gândeamcă dacă mai vine? Și nici acum nu suport să stea cineva în spatele meu foarte aproape.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

După această traumă, o perioadă a vrut să se ducă la psiholog. Atunci, în acea perioadă, a fost prima dată când a avut și gânduri suicidare, dar, cumva, timpul a trecut și Dana a simțit că a reușit să treacă singură peste.

„Au trecut câțiva ani buni până când am reușit să nu mai trăiesc cu sentimentul de frică“, spune ea.

Crezi că există vreo legătură între stările de acum și trauma din 2014?

Dana: Absolut, există o legătură între toate. Nu doar de acum, încă de când eram la serviciu, chiar dacă nu am avut depresie sau anxietate, eram foarte stresată și începusem să o iau în jos, nu mă mai mulțumea locul de muncă, voiam să renunț, dar îmi era frică să nu pierd casa (n.r. – încă nu obținuse creditul și nu cumpărase apartamentul, iar pentru asta avea nevoie să-și păstreze locul de muncă), plângeam la muncă, mă simțeam captivă. Pentru că la început s-a amânat creditul, a trebuit să mai rabd cu locul de muncă, dup-aia a venit sarcina, a trebuit iar să mai rabd.

Toate condiționările astea și sentimentul că n-am de ales la un moment dat m-au acaparat. Eu sunt sigură că toate, inclusiv statul acasă, pentru un om ca mine, învățat să umble de când se trezește până când se culcă, e înfiorător. Mi-e groază că vine iarna acum, dacă mai stau acasă până la 2 ani ai copilului, nu știu cum o să fie.

Medic de familie, psihiatru, psiholog

Când a văzut că lucrurile merg atât de rău, adică în ianuarie 2022, Dana a ajuns la concluzia că trebuie să ceară ajutor specializat. Mai avusese încercări de a merge la psiholog și psihiatru, dar a întâmpinat tot timpul ideile preconcepute ale celor din jur. Că, dacă ia pastile, o să ajungă o legumă și că ea nu e nebună încât să meargă la psiholog.

Mai întâi, s-a dus la medicul de familie și i-a povestit despre ce e vorba. Cu suspiciunea de tulburare de anxietate, medicul de familie i-a dat trimitere către un psihiatru. Psihiatrul i-a pus diagnosticul de tulburare de anxietate și i-a dat o scrisoare medicală care i-a permis să meargă, gratuit, la psiholog.

„Ca să te duci la psiholog, trebuie să te duci mai întâi la psihiatru, că altfel plătești“, spune Dana, care a făcut toate aceste lucruri la o clinică privată, dar care are contract cu Casa de Asigurări de Sănătate. „Cu o scrisoare medicală ai dreptul la patru ședințe gratuite pe lună, iar eu mă duceam săptămânal. Lunar trebuia să iau iar scrisoare medicală de la psihiatru, pentru încă patru ședințe, iar la fiecare trei luni trebuie să reînnoiești biletul de trimitere de la medicul de familie către psihiatru“, explică ea.

Dacă vrei să afli cum poți să mergi gratuit la psiholog, citește aici pe larg.

Atunci, Dana nu a vrut să înceapă și tratament medicamentos și a considerat că, pentru început, psihoterapia e de ajuns. A și început să meargă la cineva, deîndată, și s-a dus două luni. După două luni, psiholoaga i-a recomandat să ia și pastile. 

„Toată lumea, când a auzit că psiholoaga mi-a sugerat pastile, mi-a zis să nu iau, că mă sedează. Și eu, panicoasă, m-am luat după toată lumea și n-am luat și nu m-am mai dus nici la psiholoagă, că mă simțeam mai bine. În plus, în perioada aia trebuia să reînnoiesc trimiterea.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Înainte să ajungă la psihiatru, Dana citise oricum tot internetul. Știe ce înseamnă depersonalizarea, tulburarea de anxietate și tulburarea obsesiv-compulsivă și folosește termenii în mod adecvat. A învățat, tot de pe net, tot felul de exerciții cu numărat, tehnici de respirație, cântat, orice numai ca să-și distragă atenția și să se relaxeze. Le-a încercat pe toate și le încearcă în continuare, chiar dacă uneori, când o iau stările nasoale, i se pare inutil.

După ce n-a mai mers la psiholog, o perioadă s-a descurcat așa. Apoi a simțit iar că problemele i se agravează. 

Diagnostic oficial: tulburare de anxietate

În urmă cu șase luni, Dana a aflat că una dintre mătușile ei, de care era foarte apropiată, suferă de ciroză. A fost foarte afectată de veste, iar lucrurile au început să fie din ce în ce mai greu de suportat, pentru că cele două vorbeau zilnic la telefon. Să stai de vorbă zi de zi cu un bolnav terminal e greu oricum, dar cu atât mai greu pentru o persoană anxioasă.

Cu două săptămâni înainte de întâlnirea noastră, mătușa ei a murit, dar nu de ciroză, cum era de așteptat, ci într-un incendiu, intoxicată cu fum. Danei i-a fost foarte greu să accepte vestea și a intrat din nou într-o etapă dificilă, așa că a ajuns din nou la ajutor de specialitate.

A reluat traseul medic de familie – psihiatru – psiholog, dar de această dată a hotărât să încerce și tratamentul medicamentos.

Uneori, Dana are atacuri de panică, uneori anxietate, uneori depresie. FOTO: Shutterstock

Cu două zile înainte să ne întâlnim, a fost la medicul psihiatru, altul: „Am stat o oră de vorbă cu psihiatra, m-a întrebat absolut tot. Mi-a zis că am o tulburare de anxietate, dar că, dacă nu o tratez, în timp, poate să fie mai rău“.

La finalul consultului, medicul a trecut-o pe o listă de așteptare pentru psiholog și i-a prescris un tratament pe bază de sertralină, o substanță activă care face parte din grupa inhibitorilor selectivi de recaptare a serotoninei. Timp de o săptămână va lua o jumătate de pastilă pe zi, apoi va crește doza la o pastilă, iar după o lună va merge la consult.

„Ieri am luat prima jumătate de pastilă. Mi-a fost frică până am luat-o, frică de reacții adverse, dar apoi parcă am fost mai liniștită. Îmi vin gânduri, dar parcă nu mai sunt așa nasoale. Sau poate așa mi se pare“, spune Dana, cu încredere că tratamentul psihiatric o va pune pe linia de plutire. 

„Din cauza depresiei, ai tendința să bei.“ Consumul de alcool

Spre finalul discuției, Dana își face curaj și aduce vorba despre o altă problemă cu care s-a confruntat ca urmare a depresiei și anxietății – consumul de alcool. Știe că există o stigmatizare a persoanelor care fac abuz de alcool, mai ales dacă acestea sunt femei, dar știe și că e un element important în povestea ei.  

„Din cauza depresiei, ai tendința să bei. Iar eu, de când am început să am depresia, simțeam că nu mă mai face nimic fericită. Înainte, mai venea un prieten la noi, mai beam un cidru, o vișinată, un vin cu al meu. Deci nu beam mult. Dar am observat că atunci când beau sunt mai fericită. Așa că, vreo patru luni de când a început depresia, mă trezeam, iar când începea să mă ia, începeam să beau. Beam tărie, vișinată, palincă, vin, cidru, lichior, cremă de whisky, ce aveam prin casă“, mărturisește ea.

Dana a încercat să își rezolve problema depresiei bând. De altfel, medicul canadian Gabor Maté, renumit pentru experiența în lucrul cu trauma și adicțiile, e de părere că dependența – nu numai de alcool, ci și de mâncare, țigări, droguri sau sex – este o încercare de a rezolva o problemă de viață, de obicei una care implică durere emoțională sau stres, iar această încercare apare atunci când individul nu are o soluție pozitivă pentru o problemă de viață nerezolvată.

„O perioadă, am băut zilnic. Nu beam mult, dar beam câte puțin, câte puțin. Cum beam puțin, cum simțeam că nu mai am frică și că toată lumea e a mea. Simțeam că nu mai e nimic pe lumea asta care să mă doboare. Nefiind băutoare, cum beam puțin, mă luau furnicături, numai că de data asta nu erau de rău, erau de bine, mă gâdila și mă simțeam veselă și bine dispusă. Beam un pic, mai stăteam, după care, când apăreau iar stările rele, mai beam un pic și îmi calmam stările.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Când bea, Dana simțea o fericire pe care n-o mai experimentase și nu mai avea nevoie de nimic. La un moment dat, când soțul ei a încercat să-i atragă atenția, i-a replicat că, dacă nu-i convine, poate să o părăsească, pentru că ea nu vrea decât să-și calmeze stările și, dacă alcoolul e singurul care o ajută, nu va renunța la el.  

„I-am zis că, dacă asta mă ajută să stau cu capul liniștit, o să beau până o să devin o bețivă și o boschetară, să dorm pe stradă. Că ăia cred că trăiesc mai liniștiți decât mine. Ce dacă am familie, ce dacă am casă, când capul meu e varză?“, povestește ea.

Din cauza depresiei și a tulburării de anxietate, a avut o perioadă în care a încercat să-și diminueze stările consumând alcool. FOTO: Shutterstock

Lucrurile nu au durat însă prea mult. Când mătușa ei a fost diagnosticată cu ciroză, Dana s-a speriat. Apoi și-a dat seama și că după ce bea are, într-adevăr, o perioadă în care se simte bine, dar că aceasta e urmată de o perioadă în care se simte și mai rău decât când nu bea.  

„Când am aflat că s-a îmbolnăvit mătușa mea, m-am speriat, că alcoolul îți afectează ficatul. Știu cât s-a chinuit mătușa mea și am zis că eu nu vreau să mor așa. Și-am zis că am de ales din două: să fiu trează și să mă lupt cu gândurile mele, în care mor și înviez de 10 ori pe zi, sau să beau și să risc ca într-o zi să îmi distrug ficatul. Iar apoi am văzut că alcoolul îmi dă stări nasoale. Chiar dacă pe moment mă făcea fericită, apoi mă luau stările și mai rele, vedeam gândurile și mai negre“, spune ea, după care adaugă că oricum, când ia tratament psihiatric nu are voie să consume alcool, iar asta o determină să se abțină.

„Am impresia că am tulburare obsesiv-compulsivă“

Tot răsfoind internetul în încercarea de a afla ce se petrece cu ea, Dana a ajuns la concluzia că suferă și de tulburare obsesiv-compulsivă. Nu are un diagnostic în acest sens, dar îmi explică de ce a ajuns la această idee: simte uneori nevoia să se transpună în situații negative, ca să le facă pozitive în mintea ei, iar acest lucru se întâmplă repetând în cap scenarii.

„Gândesc atât de multe scenarii, până reușesc să aduc unul bun care să mă calmeze. Că uneori am impresia că am tulburare obsesiv-compulsivă. Pentru că un gând – același gând care mă stresează – îl aduc în mintea mea de 10-20-50 de ori, până reușesc să-i dau o finalitate pozitivă.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Experiența seamănă, dar numai până la un punct, cu a lui Cristian*, un bărbat diagnosticat cu tulburare obsesiv-compulsivă. Dana nu are un astfel de diagnostic. În schimb, ca să justifice suspiciunea ei, îmi dă câteva exemple:

„Acum două zile am vrut să scot fata afară din casă și am îmbrăcat-o. Acum nu e frig de căciulă, dar nu-i mai găseam căciula și mă gândeam să mai ies, să nu mai ies? Mă luase panica. Dacă ies afară și nu-i pun căciulă în cap și se îmbolnăvește? Păi o să fie din vina mea! Deja simțeam vinovăția și mă simțeam copleșită. Face iar 40 de grade, iar pastile, iar supozitoare, dacă ajung cu ea în spital? Deja nu voiam să mai ies din casă. Ce mă fac? O să mă simt vinovată toată viața! Și dup-aia mi-am zis: Hoo, frână, frână! Inspir, expir, număr, cânt, orice, încerc să gândesc o situație bună. Când reușesc să îmi distrag atenția, încerc să o iau logic. Dacă nu-i dai căciulă, ce? Nici alți părinți nu le dau copiilor căciuli pe vremea asta. Tu, când erai mică și ieșeai afară, ieșeai inclusiv cu părul ud! Deci n-o să pățească nici fata ta nimic. În felul ăsta, mi-am dat putere să ies din casă. Nu mai zic că verific ușa de 10 ori, deși știu că am încuiat-o. Tot îmi vine să o verific. La fel cu gazele, sunt obsedată de gaze, deși am detector de gaze, dacă ar fi vreo problemă, se opresc singure.

Am și o stimă de sine foarte scăzută. Într-o altă zi, i-am dat fetei mele niște ciorbă, de-abia o făcusem. Ea mâncase mai multe prostii înainte, s-a agitat și a vomitat. Și imediat am început să mă gândesc: Dacă i-a făcut rău ceva din ciorbă? Dacă nu trebuia să-i dau? Dar ce, Dano, acum nu-i mai dai mâncare deloc copilului? Sau dacă îi dau un covrig, tot așa, mă gândesc că dacă se îneacă? Dar ce, acum n-o să-i mai dai să mănânce de teamă să nu se înece? Poate să se înece și cu biscuiți, poate să se înece și cu apă! Termină, Dano, cu nebuniile! Normal că i-ai dat ciorbă, că e normal să-i dai mâncare!

„Înainte nu aveam nicio frică, acum mi-e frică mai rău ca unui copil de 5 ani“

Gândurile sunt cea mai mare problemă. Nu numai că multe dintre ele sunt negative și îi induc panică, dar mai circulă și cu viteză mare, ceea ce face situația și mai greu de suportat. Dana ar vrea să doarmă și să se trezească cât mai târziu în fiecare zi, pentru că numai în somn nu e conștientă de ce i se întâmplă. Cum deschide ochii, mintea ei începe să ruleze tot felul de gânduri pe care nu le poate controla.

„Nu pot să-mi opresc gândurile, gândesc atât de mult, încât obosesc. Creierul meu e hiperactiv, gândesc atât de mult și de repede și vreau să spun tot. La un moment dat e obositor și pentru mine, îmi dau seama cât de greu e și pentru celălalt“, spune ea.

De exemplu, dacă fiica ei face gălăgie seara, după ora 10.00, Dana începe să se streseze. Scenariul e că vin vecinii la ușă, îi fac observație că i-a deranjat, iar apoi își imaginează în detaliu scandalul. „Mi-e frică de starea de contradictoriu, nu mai suport reproșuri sau stări conflictuale“, spune ea.

„Înainte, n-aveam nicio frică. Am plecat la 19 ani de acasă, de când m-am certat cu mama mea. Dar nu aveam niciun stres, nicio frică de nimeni și de nimic, acum mi-e frică mai rău ca unui copil de 5 ani. Înainte mergeam oriunde, oricând, acum mi-e frică și de câini, și de oameni, noaptea.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Se teme și să se întoarcă la serviciu, atunci când se va încheia concediul de creștere a copilului. Nu se gândește că nu s-ar descurca, ci că, dacă o să aibă cu cineva o discuție în contradictoriu, o să cedeze psihic și o să plece de acolo.  

Pe de altă parte, găsește uneori și partea bună din lucruri. Poate că totuși o să-i facă bine să se întoarcă la serviciu și să fie în contact cu mai multă lume, poate că asta o s-o ajute să nu mai stea non-stop în mintea ei, acolo unde lucrurile o iau razna.

„Aș vrea ca soțul meu să accepte că nu mai sunt omul care eram înainte.“ Relația de cuplu

Dana și soțul ei sunt împreună aproape dintotdeauna. Formează un cuplu de când ea avea 19 ani, dar se cunosc de când avea 10. Au crescut împreună și își spun de toate, și bune, și rele.

Totuși, încearcă să nu-l încarce prea mult cu stările ei proaste, pentru că știe că trăirile ei îi afectează și pe cei din jur. Se străduiește atât cât poate să-și controleze reacțiile, să nu arate în exterior tot timpul cât e de anxioasă, pentru că îi e frică de felul în care comportamentul ei ar putea să-i afecteze fiica.

„Încerc să nu-l neglijez nici pe soț, dar, când nu mai pot, îi mai povestesc. Pentru că vreau să încerce să mă accepte, nu să mă înțeleagă, că nu o să mă înțeleagă. Să accepte că nu mai sunt omul care eram înainte. Eu știu asta și am acceptat. Uneori simt că nu mai am aceeași putere, același curaj. Îi spun că știu că nu mă înțelege, dar să mă tolereze așa cum sunt.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Știe că-l înnebunește de cap cu toate fricile ei, în timp cel el stă și-o ascultă, pentru că nu are cum s-o ajute cu ceva. Câteodată, se plânge și el de faptul că Dana îi cere să îi tolereze totul.

Stările ei sunt contradictorii și în privința relației de cuplu. Câteodată simte că, dacă el ar părăsi-o, nu i-ar păsa. Alteori, gândul că l-ar pierde o cutremură, pentru că nu are încredere că s-ar putea descurca să-și gestioneze viața.

„Când sunt dărâmată psihic, simt că nu am cum să mă descurc, că nu pot să-mi duc nici măcar viața mea. Am 34 de ani și simt că nici fata mea nu se simte atât de neajutorată ca mine. O dată i-am zis soțului meu că, dacă ar fi să ne despărțim, aș prefera ca fata să stea cu el, pentru că ar fi un mediu mai bun pentru ea. Că eu aș fi mereu stresată, paranoică, și ea ar trăi în mediul ăla și ar deveni la fel de anxioasă ca mine, mai ales dacă m-aș exprima. Simt că nu aș putea să am grijă de ea, pentru că nu aș putea să am grijă de mine“, mai spune Dana.

„Nimeni nu zice să te duci la un specialist dacă nu mai faci față.“ Relațiile cu ceilalți

Cu prietenii nu prea vorbește despre probleme decât în linii mari, pentru că reacțiile lor nu corespund cu ceea ce are ea nevoie. Toată lumea își dă cu părerea și are impresia că știe prin ce trece, dar lucrurile nu sunt deloc așa. Pe lângă faptul că nu se simte înțeleasă, mai are și impresia că-i plâng de milă, iar ea n-are nevoie de așa ceva.

„Toți prietenii îți spun: ține doar de tine, trebuie să te controlezi, nu lua pastile, că nu o să-ți facă bine. Am văzut că nimeni nu mă susține în ideea asta, nimeni nu zice du-te la un specialist, dacă nu mai faci față. Eu așa aș zice.“

Dana, diagnosticată cu tulburare de anxietate

Lumea reacționează așa din dorința de a te ajuta, dar, fără să-nțeleagă situația, mai rău te încurcă. Ar ajuta-o, în schimb, ca cei din jur să o asculte și să o susțină în deciziile ei, fără să emită opinii.

„Simt mereu că trebuie să-i mulțumesc pe toți cei din jur.“ Prea multă presiune

Stau de vorbă cu Dana de două ore și mimica și gesturile ei nu trădează suferință. Dacă aș face abstracție de cuvinte, aș spune că am în față o femeie tânără, frumoasă, dinamică și veselă. O întreb dacă la fel le povestește și celorlalți despre depresia, anxietatea și atacurile ei de panică. Da, răspunde, eu nu trădez nimic, dacă nu vreau.  

Mereu a fost veselă. În copilărie, chiar dacă acasă avea parte de certuri și de scandal, la școală se ducea întotdeauna cu zâmbetul pe buze. S-a învățat așa, să ascundă de ceilalți ce se întâmplă și ce simte. Pe de o parte, ca să fie acceptată de cei din jur, pe de altă parte pentru că, dacă s-ar apuca să povestească, crede că mai rău i-ar face.

Dana simte dintotdeauna presiunea de a satisface nevoile celor din jur, iar acest lucru e copleșitor uneori. FOTO: Shutterstock

Când cineva o întreabă cum se simte, răspunde simplu: bine, și zâmbește. „Așa fac și acum, în general. Dacă vreau eu să povestesc, bine, dacă nu, nu. Mă întreabă mama ce fac și eu zic mereu bine. În general, pot să-mi ascund sentimentele, doar dacă sunt foarte dărâmată nu mai pot“, explică Dana felul în care a încercat să se protejeze de-a lungul timpului.  

O altă presiune care planează asupra ei e perfecționismul. Dacă se apucă să facă ceva și i se pare că nu-i iese bine, mai bine nu mai face deloc. Și, pentru că ea are aceste așteptări de la ea, i se pare că toți ceilalți au așteptări de la ea, că o judecă și o critică atunci când nu e perfectă.

„Lumea mă vede mereu veselă. Mi-e teamă că, dacă într-o zi nu aș mai fi la același nivel, nu mi-aș mai îndeplini standardele. Trebuie să fiu o mamă bună, că altfel mă râde lumea, trebuie să fiu o soție bună, că altfel nu e bărbatul mulțumit, trebuie să fiu o fiică bună, o soră bună, simt mereu că trebuie să-i mulțumesc pe toți din jurul meu și parcă eu nu mă mai mulțumesc pe mine, ca să-i mulțumesc pe ei, iar asta îmi dă o grămadă de frustrări“, spune Dana.

Așa a fost învățată de mică, să facă mereu totul bine și să fie totul bine pentru cei din jur. Dar cu ea cum rămâne?

„E un proces, că nu are cum să fie magie.“ Viața, azi

„Uite, acum mă simt super, mă simt ca în viața mea dinainte, ca și cum nu aș avea nicio problemă. Când mă simt bine, simt că aș putea să cresc 10 copii, nu unul“, spune Dana spre finalul întâlnirii noastre.

Acum are un plan. Să își respecte tratamentul psihiatric și să meargă din nou la psihoterapie, imediat ce va găsi un loc liber. Planurile îi dau speranță, dar nu se culcă pe-o ureche și nu se bazează numai pe specialiști.

„Eu consider că tratamentul o să mă ajute. OK, voința e foarte importantă, dar până la urmă medicamentul ăla are o chestie care îți face ceva, că altfel nu ți l-ar mai da. Că și pastila de cap are un efect. Așa și ăsta, poate o să îmi regleze nivelul de serotonină și, chiar dacă poate o să mai am stări, nu o să mai fie atât de rele“, spune ea, cu încredere.

Dana știe și că are nevoie de o strategie cu care să-și controleze gândurile, știe și că asta presupune mult efort din partea ei, știe că încă nu a găsit soluția, dar privește înainte. Uneori, cu optimism. Ca azi:  

„Eu sunt foarte conștientă de tot ce gândesc și de tot ce simt, de tot ce trăiesc, de la ce îmi pornesc emoțiile, cât durează, doar că nu pot să le opresc, nu am găsit mecanismul prin care să le opresc. E un proces, că nu are cum să fie magie. E ca și cum vrei să fie curat în casă, dar nu poți să o faci prin magie, trebuie să te duci să strângi hainele, să le bagi în dulap. Așa și eu, mi-aș dori să se oprească gândurile, dar trebuie să fac ceva pentru asta, să mă corelez cu situația, să mă gândesc la familie, la prieteni, la cineva care a mai trecut printr-o situație ca asta. Trebuie să găsesc o pârghie care să mă tragă la suprafață, că altfel simt că mă afund. Mi-am propus ca, în fiecare zi, să încerc să îmi schimb viața. Mă uit în oglindă și îmi spun că o să fie bine. Nu cred nici eu, dar măcar încerc, trebuie să încerc!“

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare