Depresia postnatală nu e doar tristețe: „Îmi doream să nu mă mai trezesc”

Depresia postnatală nu e doar tristețe: „Mă culcam și îmi doream să nu mă mai trezesc”

Depresia postnatală afectează 20% dintre femeile din țările dezvoltate. Cifrele sunt bazate pe cazurile diagnosticate, dar, în realitate, este mult mai des întâlnită. Cu toate acestea, încă este un subiect tabu chiar și printre mame, care, de teamă că vor fi judecate, aleg să vorbească despre suferința lor numai în grupurile închise de pe rețelele de socializare. Puține vorbesc deschis despre afecțiune, iar unele nu vorbesc deloc despre asta. Depresia postnatală nu numai că provoacă suferință mamelor, dar acestea pot ajunge să nu mai funcționeze normal și să nu mai răspundă nevoilor copiilor lor. Depresia postnatală se tratează, dar, mai întâi, trebuie să fie recunoscută. 

„Am intrat în stări profunde de tristețe, am început să nu mai am deloc grijă de mine, parcă nu eram eu. Mă uitam în oglindă și îmi era scârbă de mine, dar nu simțeam că pot să fac ceva. Eram ca într-o negură, într-o mlaștină. Mă duceam seara la culcare și îmi doream să nu mă mai trezesc. Aveam senzația că nu sunt suficient de bună, că am greșit în toate alegerile pe care le-am făcut. Singura soluție pe care o vedeam era să nu mai fiu. Nu cred c-aș fi făcut-o propriu-zis, dar, cumva, în capul meu era că, dacă aș muri, ar fi singura soluție să scap de durere”.

“Mă simțeam vinovată față de toți, 24 de ore din 24. Față de mama, că stătea cu copiii în locul meu; față de soț, că nu eram în stare să fac nimic pentru el, nici mâncare, nici suport moral, nici nimic; față de copii, că nu eram în stare să am grijă de ei cum credeam că ar trebui. Până și față de pisică mă simțeam vinovată, pentru că nu mai aveam timp de ea ca înainte de naștere”.

Numele primei femei din cele de mai sus este Alexandra Bălănuță. Cea de-a doua a preferat să-și ascundă identitatea și am numit-o Maria Pârcălabu. În afară de modificarea acestui nume, totul este real. Una are 25 de ani, cealaltă are 38. Una are o fiică de nici trei ani, cealaltă are doi copii gemeni, băiat și fată, de un an și jumătate. Amândouă au trecut prin depresie postnatală. 

Semnele care anunță o depresie după naștere

Tristețea profundă și schimbările de dispoziție, plânsul excesiv, dificultatea de a crea o legătură cu bebelușul, izolarea față de familie și prieteni, pierderea apetitului sau, dimpotrivă, mâncatul excesiv, epuizarea, interesul scăzut față de lucrurile care altădată îți făceau plăcere, insomnia sau somnul exagerat, iritabilitatea și furia, teama că nu ești o mamă bună, lipsa speranței, sentimentele de inutilitate, rușine și frică, incapacitatea de a te concentra, de a lua decizii sau de a gândi clar, anxietatea, atacurile de panică, gânduri legate de a-ți face rău ție sau copilului, gândurile repetate legate de moarte sau sinucidere – oricare dintre aceste lucruri pot fi simptome ale unei depresii postnatale.

Orice femeie care a născut de curând poate să treacă printr-o depresie postnatală. De cele mai multe ori, femeile se confruntă cu această depresie după naștere, dar sunt și destule situații când începe să se manifeste în timpul sarcinii, adică prenatal, sau la mai mult timp după naștere.

„La mine, lucrurile au început cu o anxietate din perioada când eram însărcinată. O anxietate legată de modificările corpului. Frica de vergeturi, teama că o să rămân grasă după naștere – hainele care sunt din ce în ce mai urâte și mai largi – frica de naștere, spaima ca bebelușul să nu aibă vreun handicap sau să fie bolnav. Nu cred că există femeie care să nu aibă un fond anxios cu privire la copil, care e marea miză a vieții unei femei”, împărtășește Viki Dumitrache, psihoterapeut și psiholog clinician, o parte din experianța ei de mamă. Viki Dumitrache are acum o fiică de 17 ani, dar tot își amintește o parte din sentimentele pe care ea însăși le-a experimentat ca mamă. Depresia în sarcină continuă adesea cu o depresie postpartum.

Depresia postnatală nu e baby blues. Cât durează depresia postnatală

Depresia postnatală este o afecțiune care se manifestă la femeile care au născut. Are impact asupra mai multor femei decât ne imaginăm. Cele mai multe (aproximativ 80%) trec prin tristețea postnatală, numită și baby blues, dar aceasta nu este același lucru cu depresia. Dacă baby blues apare la patru-cinci zile după naștere și înseamnă câteva zile până la două-trei săptămâni de tristețe moderată, schimbări de dispoziție, plâns și stres, depresia este mai mult decât atât. 

Psihologul Viki Dumitrache spune că depresia este un termen extrem de generos, în sensul că poate să însemne mai multe lucruri, de la zguduirea ideii pe care o ai despre viață, până la înstrăinare: „Cele trei trepte clinice ale depresiei postnatale sunt anxietatea, urmată de depresie și de psihoză postnatală”. 

Dr. Petru Ionescu, medic specialist psihiatru, spune că depresia postnatală apare, de obicei, în primele trei, până la șase luni de la naștere. Dar specialistul atrage atenția că, foarte frecvent, există simptome depresive încă dinainte de naștere. Bine de știut este, de asemenea, că unele femei au depresie postnatală după un an de la naștere. Simptomele, care pot fi mai blânde sau severe, durează, de obicei, mai mult de două-trei săptămâni. Ele pot să dureze și luni întregi. Nu este exclus ca o femeie să sufere o depresie după naștere și să nu realizeze acest lucru decât târziu, după mai multe luni de suferință.  

depresia postnatală
Poate afecta orice femeie care naște, dar sunt mai expuse cele ce au mai avut episoade depresive Foto: Shutterstock

Din ce cauze apare depresia postnatală

Factorii favorizanți pentru depresie postnatală sunt trei:

  • modificările și fluctuațiile hormonale apărute pe perioada sarcinii și în timpul nașterii;
  • apariția noului rol – cel de mamă – și a noilor responsabilități;
  • existența unui istoric psihiatric – simptome depresive anterioare sau o depresie postnatală la o sarcină anterioară. 

Psihiatrul Petru Ionescu spune că depresia postnatală poate afecta orice femeie care naște, dar că sunt mai expuse cele ce au mai avut episoade depresive majore, legate sau nu de sarcină.

Din păcate, depresia postnatală are parte de prea puțină atenție în ceea ce privește diagnosticarea și tratamentul, iar lucrurile nu stau așa numai în România, ci peste tot în lume, semnalează studiile. La nivel global, aproximativ 10% dintre femeile gravide și 13% dintre cele care au născut recent suferă de o afecțiune mintală, depresie în special. Incidența lor este cu atât mai mare cu cât țările sunt mai dezvoltate, ajungând și la 15,6% în timpul sarcinii și 19,8% după naștere, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Mamele care se confruntă cu o depresie postpartum nu pot funcționa normal. În cazuri severe, se poate ajunge chiar la suicid.  

Cum simte o femeie depresia postnatală

Alexandra: „Singura soluție pe care o vedeam era să nu mai fiu”      

Când o vezi prima dată pe Alexandra Bălănuță, te uimesc ochii ei mari. Te mai poate uimi și faptul că arată ca o adolescentă slăbuță. Numai mamă n-ai zice că e, dacă te uiți la cât e de tânără și de fragilă. Are 25 de ani și a studiat Artă Murală la Universitatea Națională de Arte (UNArte) din București. A născut cu puțin înainte să împlinească 23 de ani, adică a devenit mamă de la o vârstă pe care, în societatea de azi, o considerăm fragedă. E o mamă tânără, care a trecut printr-o depresie postnatală. 

În cazul ei, depresia postnatală s-a instalat pe un teren fertil. Relația de cuplu nu funcționa nici înainte, avea deja niște dezechilibre hormonale și, în trecut, mai avusese anxietate și atacuri de panică. „Eu am și dezechilibre hormonale majore care predispun la apariția depresiei. De fapt, dezechilibrele hormonale majore au fost și motivul pentru care am făcut un copil atât de devreme, pentru că eram în prag de infertilitate. Eram deja pe un teren foarte anxios, mereu am fost o persoană anxioasă și predispusă către stări depresive, tristețe, gânduri prăpăstioase”, povestește Alexandra. 

În timp ce noi vorbim, Eva, fetița ei de nici trei ani, se plimbă încoace și încolo prin cafeneaua special creată pentru mame și copii în care ne aflăm. Alexandra nu are cu cine să o lase pe Eva. Cele două sunt împreună non-stop.  

Alexandra a născut natural, rapid, fără dureri mari și fără să fie traumatizată. Spune că nu s-a speriat deloc de noul ei rol de mamă, care i-a venit natural, deși nu mai ținuse un copil în brațe până atunci. „Am simțit ca un puseu de adrenalină. Intrasem foarte tare în rolul de mamă, ne-am conectat, am făcut babywearing (n.r. – și-a purtat copilul într-un port-bebe tip marsupiu), tot ce-și dorește acum o mamă din zilele noastre. În primele luni, a fost OK”, spune ea. 

Când Eva avea trei luni, Alexandra se ducea la facultate cu bebelușa în port-bebe ca să-și dea examenul de licență. A luat 10 și era mulțumită de ea însăși. După ce a terminat facultatea, stima de sine a luat-o la vale, iar Alexandra a rămas „în aer”, fără direcție.

Apariția depresiei a fost generată de un cumul de probleme. Relația dintre Alexandra și soțul ei nu era în regulă și nu fusese nici înainte de apariția copilului. Cei doi nu se conectau deloc unul la altul, ea simțea nevoia să fie și altcineva în preajmă în afară de copil, dar soțul ei era distant, „ducea o altă viață”. Familia Alexandrei nu era aproape, ca să poată apela la ajutorul părinților și prietenele ei, la cei 22-23 de ani ai lor, aveau alt tip de viață, iar ea avea impresia că, dacă le-ar căuta, le-ar deranja. Așa că singurătatea și izolarea au început să o apese din ce în ce mai tare. 

Când copila avea cinci luni, a început să fie mai agitată, iar Alexandra nu se mai înțelegea deloc cu ea: „La început, îmi pierdeam răbdarea, mă trezeam dimineața și eram pierdută, nu aveam chef să fac nimic. După ce am început diversificarea Evei, am avut un prim puseu de tristețe. Dacă până atunci îmi făceam viața mai ușoară și comandam mâncare, încercând să găsesc soluții ca viața de mamă să funcționeze, atunci am început să gătesc, iar lucrurile au început să se complice”. 

„Săraca, putea să facă și ea ceva…”

Ca să-și mai crească încrederea în ea însăși – pe care începuse să o piardă, pentru că nu avea în jur oameni care să o valideze – a decis să dea la masterat. „După ce am rămas însărcinată, am simțit că lumea se uită la mine ca și cum mi-am pierdut potențialul. Eu, care eram prima la bursă la facultate, cu un super viitor în față, eu, care deja aveam clienții mei pe artă… Când am rămas gravidă, toți se uitau cu un fel de milă la mine. „Săraca, putea să facă și ea ceva…”, așa mă simțeam, ca și cum eram suddenly stupid (n.r. – proastă brusc)”, povestește tânăra.

Ca să-și demonstreze contrariul, s-a hotărât să urmeze un masterat. Nu că i-ar fi trebuit, masterul e aproape inutil, mai ales într-un domeniu ca arta, spune Alexandra, dar a dat la master și a intrat prima. „A fost un ego boost (n.r. – impuls al egoului, n.r.) pe moment, care m-a ținut în priză un pic, dar apoi s-au complicat lucrurile, pentru că aveam un bebeluș, eram singură și mă duceam la facultate. Descurcă-te și cu facultate, gătit de trei ori pe zi, mâncare aruncată, alăptat, fără să ai cu cine să vorbești sau să orice”. 

Ca să nu intre în stări anxioase, Alexandra a decis să se „anestezieze” prin muncă. Era strategia ei, de a-și lua cât mai multe angajamente, în așa fel încât să nu mai aibă timp să se gândească la ce simte. După ce că nu făcea față vieții de masterand și de mamă, a început să lucreze ca freelancer, numai ca să simtă că face ceva, ca să umple un gol și ca să-i demonstreze și soțului – avocat – că poate să facă ceva cu viața ei și să câștige niște bani.

Iernile cele mai grele cu depresia postnatală

Primele două ierni din viața ei de mamă au fost cele mai grele. „În prima iarnă, am intrat în stări profunde de tristețe. Mă afecta faptul că era întuneric, nu ieșeam afară prea mult și am început să nu mai am deloc grijă de mine. Parcă nu eram eu. Mă uitam în oglindă și îmi era scârbă de mine, dar nu simțeam că pot să fac ceva. Eram ca într-o negură, într-o mlaștină. Pe la 9-10 luni, când a început să se ridice în picioare, Eva a început să tot cadă. Aveam stări anxioase legate de asta, simțeam că am eșuat, ca mamă, simțeam că nu pot să am grijă de ea, că o să-mi nenorocesc copilul. Am avut zile în care nu puteam să mă uit la ea, nu puteam să pun mâna pe ea, pentru că aveam impresia că nu sunt în stare, că o să omor copilul, aveam atacuri de panică”, își amintește Alexandra.

Alexandra a avut perioade în care simțea că nu e în stare să fie mamă Foto: Shutterstock

În primăvară, simțea că parcă și-a mai revenit. A început să discute cu o terapeută. Ședințele de terapie se desfășurau prin telefon, pentru că Alexandra nu putea să meargă la psiholog, fiind non-stop cu copilul lângă ea. Terapeuta i-a sugerat niște metode care să o ajute să-și gestioneze atacurile de panică și sentimentele puternice care o consumau.

Tot atunci, tânăra mamă a decis să aibă mai multă grijă de ea: „Am început să fiu mai atentă la felul în care mă îmbrac, să ies mai mult din casă, să îmi caut prietenele, mi-am reluat o pasiune pe care o aveam dinainte de copil – astrologia –, am intrat în diverse grupuri de astrologie și asta m-a ajutat psihic. A fost o perioadă bună, între un an și șase luni și un an și opt luni ale Evei. După aceea, din decembrie, lucrurile au degenerat foarte rău. În toamnă, relația cu soțul meu s-a degradat foarte tare. Eram amândoi foarte nefericiți. Era clar că nu reușim să facem lucrurile să meargă. M-a lovit și realizarea că Eva face în curând doi ani și că eu ce fac? În curând se termina indemnizația și eu nu aveam nicio direcție clară, niciun plan de rezervă, niciun loc de muncă la care să mă întorc și nici nu îmi doream să plec de lângă ea, mă speria gândul că începe grădinița. Toate astea m-au copleșit puternic”. 

După o scurtă revenire pe durata verii, a renunțat la discuțiile cu terapeuta, pentru că nu mai avea bani, și s-a izolat din nou de prietene, chiar și de cele mai apropiate. Așadar, în cea de-a doua iarnă din viața ei de mamă, depresia postnatală a revenit cu simptome puternice. Alexandra se ducea seara la culcare și își dorea să nu se mai trezească. A început să fie din ce în ce mai puțin atentă la copil și să își piardă răbdarea, iar asta o făcea să se simtă extrem de vinovată. I se părea că nu e suficient de bună nici ca mamă, nici profesional, că a greșit în toate alegerile pe care le-a făcut și credea, uneori, că singura soluție ar fi să nu mai existe: „Nu cred c-aș fi făcut-o propriu-zis (n.r. – să se sinucidă), dar cumva, în capul meu era că, dacă aș muri, ar fi singura soluție să scap de durere”. 

Ajutorul mamelor de pe rețele de socializare

Scăparea ei a venit de pe grupurile de mame de pe rețelele de socializare, unde a găsit alte femei cu care să poată comunica. 

„Am încercat să caut alte mame care au trecut prin asta, pentru că depresia postnatală e încă stigmatizată. Mi-am dat seama atunci cât de stigmatizate sunt problemele psihice. Dacă nu e ceva fizic, concret, lumea nu te bagă în seamă. Educația noastră emoțională e undeva spre zero, nu știm să ne gestionăm emoțiile și să le numim. Vorbim despre cât de greu e să fii mamă, dar nu vorbim despre simptomele concrete ale depresiei postnatale, ne e rușine de ele. Noi am crescut în cultura rușinii, să nu cumva să știe lumea. Ți-e rușine să spui că regreți toate lucrurile pe care le-ai făcut până atunci. Mie mi-era rușine să spun că nu aveam un job la care să mă întorc, mi-era rușine și teamă că celelalte mame o să mă judece pentru că am făcut un copil. Mi-era teamă că lumea o să spună că totul e din vina mea”. 

Dar Alexandra și-a luat inima în dinți și, în săptămâna conștientizării depresiei postnatale, a scris pe grupul de mame o postare despre cum se simte: că e ca într-o mlaștină, că nu îți dai seama ce ai, că e o durere surdă, e o anxietate care te apasă, că poți să fii depresiv fără să plângi sau să treci neapărat prin momente dramatice, că depresia postnatală poate să fie doar sentimentul că nu poți să faci nimic, că nu-ți mai dorești nimic, nici să exiști, nici să te trezești, nici să te speli, să mănânci sau să vorbești cu cineva.

Postarea care concluziona că depresia postnatală se simte ca atunci când ești în nisipuri mișcătoare a stârnit un val de reacții pozitive, neașteptate. „Au fost 300 de comentarii și zeci de mesaje private de la mame care trecuseră și ele prin asta. Atunci, mi-am dat seama că pot să fac ceva, pentru că am primit încurajare de la oameni pe care nu-i cunosc. A fost, pentru mine, un prim moment de trezire. Apoi, a venit ziua mea, am organizat o întâlnire cu mai multe prietene și am decis că trebuie să fac ceva ca să fie bine pentru copil, dacă pentru mine nu-mi doresc să fac nimic”, își amintește Alexandra.

Momentul discuției cu soțul și puterea cuvintelor

A urmat un val de schimbări în viața Alexandrei, iar prima a fost o discuție cu soțul, cu care nu împărtășise stările depresive prin care trecea. Au discutat despre cât de nefericiți sunt amândoi și au decis să se despartă amical. În prima jumătate a lui 2019 au și divorțat, iar Alexandra a văzut această separare ca pe o nouă speranță – speranța că vor avea, amândoi, șansa să își găsească parteneri mai potriviți, să-și refacă viețile, iar ea să devină independentă și să capete mai multă încredere în ea însăși. 

Apoi, a apelat din nou la prietene, despre care a descoperit că nu erau deloc deranjate de prezența copilului, dimpotrivă. S-a deschis în fața lor și a aplicat, ca metodă de gestionare a sentimentelor neplăcute, un exercițiu învățat la terapie: verbalizarea emoțiilor. Acum, Alexandra nu mai lasă să treacă nespuse lucrurile pe care le simte. Fie că scrie undeva sau că-i spune unei prietene pe messenger, nu mai lasă emoțiile să se adune și să o macine pe interior.     

„Acum sunt într-o perioadă de refacere după depresie și după separarea care m-a și ne-a ajutat pe amândoi. Mi-am făcut planuri de viitor, vreau să-mi deschid o firmă, o să închiriez o casă cu două dintre prietenele mele și o să stăm împreună, ca să fie mai multă lume, să fie conectare în casă, să crească Eva cu mai multă lume în jur și să am și eu ajutor”, spune Alexandra. 

Între timp, Eva a intrat la grădiniță, iar Alexandra are un nou partener și vrea să își facă un tatuaj. 

Maria: „N-am avut o zi în care să mă bucur de sarcină” 

Maria Pârcălabu are 38 de ani și doi copii gemeni, băiat și fată, de un an și jumătate. E slăbuță, vorbăreață și râde mult, chiar și când vorbește despre cele mai chinuitoare momente prin care a trecut. Și la ea, la fel ca la Alexandra, depresia postnatală își anunța venirea dinainte de naștere. Ca și când depresia prin care a trecut la 24 de ani, când tocmai terminase Facultatea de Drept, nu ar fi fost de ajuns, momentele de stres puternic și izolarea din timpul sarcinii au construit, cărămidă cu cărămidă, un zid între ea și restul lumii, între ea și copii. 

Maria și-a dorit copii aproape de când se știe, adică de la șase ani. Pe măsură ce a crescut, a început să-i încolțească în minte gândul că ar fi frumos să aibă gemeni. Când ea și soțul ei au decis să aibă copii, nu a rămas însărcinată în mod natural și, după mai multe încercări, au decis să apeleze la fertilizarea in vitro. Când a rămas însărcinată, Maria avea 36 de ani. Ceea ce e considerat motiv de bucurie pentru multe femei, pentru Maria a fost începutul unui lung șir de frici: „Am trăit o stare de tensiune toată sarcina. N-am avut o zi în care să mă fi bucurat de ea”. 

Povestea a început cu fertilizarea in vitro, care, pentru ea, a fost un chin. Tratamentul presupunea mai multe injecții în burtă, ceea ce pentru o persoană ca ea, care are fobie de ace, poate provoca o frică paralizantă. După acest tratament hormonal care o ținea continuu într-o stare de alertă, din cei 25 de embrioni fertilizați, cinci au trăit. I-au fost implantați doi. Ulterior, i s-a confirmat sarcina mult dorită: „După 11 zile mi s-a confirmat că e sarcină. A fost cel mai frumos moment din viața mea. Vreo șase săptămâni am avut o perioadă liniștită, în care doar aveam grețuri. Apoi, am avut prima sângerare. Știam că poate fi normal, dar m-am panicat”. 

Află din acest articol ce presupune o fertilizare in vitro, pas cu pas, și la ce să vă așteptați.

Stresul sarcinii aduce depresia

La control, a aflat că avea în uter un hematom mai mare decât toată sarcina și care, dacă s-ar fi desprins, i-ar fi desprins și sarcina. A fost prima îngrijorare dintr-un lung șir de griji pe care Maria le-a trăit cât timp a fost însărcinată. Recunoaște că e o fire foarte panicoasă și spune că motivul pentru care sentimentele ei de anxietate s-au diminuat după naștere este că nu a mai putut să reziste, de fapt, la stresul continuu. 

După incidentul cu sângerarea, și-a luat 20 de teste de sarcină pe care și le-a făcut obsesiv, în fiecare zi, ca să se convingă că sarcina încă există. Problemele au continuat și, în luna a patra, a durut-o capul încontinuu, până când a descoperit o trombofilie de sarcină. Ca să o trateze, a trebuit să facă 188 de injecții, în condițiile în care, pentru ea, fiecare înțepătură cu acul este egală cu frica de moarte. Ca și cum nu era destul, în săptămâna 26 de sarcină i s-a scurtat colul uterin și a trebuit să stea numai la pat până în săptămâna 37. Mai târziu, i s-a spus și că are șanse mari să nască prematur. 

„Înnebuneam cu filmele, vedeam câte 14-16 episoade pe zi, am văzut tot Netflixul. După două săptămâni de stat acasă îmi venea să mă urc pe pereți. Era o stare de nefericire constantă și o revărsam în cumpărături. Cred că am cumpărat în jur de 2.000 de cărți pentru copii în perioada aia. La un moment dat, mi-am făcut o listă cu simptome depresive și, Doamne, câte bifam! Nu mă bucura nimic”, își amintește Maria. 

De unde știa Maria simptomele depresiei? Era familiarizată cu multe dintre ele din 2005, când mai trecuse prin asta. Atunci avea 24 de ani, terminase Facultatea de Drept și se angajase la o firmă de avocatură unde lucra mult, într-o echipă în care oamenii erau răuvoitori unii cu alții. Lucra de la 9.00 dimineața până la 11.00 noaptea și simțea că toți colegii încearcă să-i arate cât de incompetentă e ea și cât de competenți sunt ei. Un șoc pentru o tânără care terminase facultatea în primii 20 de studenți și care era obișnuită să i se spună deseori că e deșteaptă.  

„După numai trei luni, am început să fac atacuri de panică pe stradă. Mergeam pe stradă și, dintr-o dată, simțeam că trebuie să intru undeva, într-un spațiu închis, pentru că era posibil să leșin. Amețeam, începeau toate lucrurile să se miște în jurul meu. Mi-a pus capac când mi-a zis cineva că aș putea să nu mai plec așa devreme de la birou, în condițiile în care lucram până la 11.00 noaptea. Dar erau și oameni care stăteau până la 2.00. A doua zi mi-am dat demisia. A urmat o perioadă foarte tristă, în care nu mă puteam ridica din pat, mă uitam pe fereastră și mă întrebam dacă vreodată o să mai zâmbesc la ceva”, își amintește Maria.

Află din acest articol cum recunoști și cum gestionezi un atac de panică.

Atunci a mers la Spitalul Municipal și a fost diagnosticată cu depresie anxioasă. I s-a prescris bromazepam, un medicament din familia benzodiazepinelor pe care l-a luat aproximativ un an. A mers la câteva ședințe de terapie, plătite, tot la Spitalul Municipal.

Citește aici și povestea Mirunei despre cum e să trăiești cu depresie anxioasă, în care ai și simptome de depresie, și de anxietate, în măsuri oarecum egale.

„De la joburi plecam, de la sarcină nu puteam să iau pauză”

„O depresie nu trece fără urme. Nu am mai avut niciodată încrederea pe care o aveam în mine înainte. Întotdeauna m-am simțit vulnerabilă. De atunci, am simțit de fiecare dată când m-am apropiat de câte un semn de depresie și m-am îndepărtat. La joburi, de exemplu, când am văzut că un job începe să îmi facă rău, am plecat. Las bani, las orice, numai să mă protejez. Am învățat să mă protejez. În schimb, în sarcină nu aveam cum să renunț. Sarcina nu aveam cum să o pasez altcuiva, nu puteam să iau pauză de la ea”, mărturisește Maria. 

Viața Mariei pare să fie alcătuită din obiective. Își stabilește unul și, dacă intervine ceva ce o deviază de la acel obiectiv, este dezamăgită. De data aceasta, își propusese să nască pe 11 mai: „Când se făceau fix 37 de săptămâni de când implantaseră embrionii. Dacă nășteam pe 9 sau pe 12 mai, pentru mine nu era ce trebuie. Dacă se depășește termenul ideal de naștere pentru gemeni, adică de 37 de săptămâni, crește riscul de moarte in utero cel puțin la unul dintre copii. Pe 11 era planificat și trebuia să fie toată lumea acolo, și ginecologul, și anestezistul. Și exact așa am născut, pe 11 mai, dimineața”.  

După naștere a putut, în sfârșit, să se relaxeze. Copiii erau în grija cuiva – a altcuiva decât ea – și Maria putea, în cele din urmă, să-și recapete controlul asupra propriei vieți: „Când i-am auzit plângând, am întrebat dacă sunt bine amândoi și, după ce mi s-a spus că da, am simțit o mare detașare și față de ei, și față de lume, și față de tot. Am simțit că pot să mă liniștesc. Eram: Sunt OK, copiii sunt OK, sunt la altcineva care are grijă de ei, acum nu mai e răspunderea mea, pot să mă gândesc la mine și poate să-mi fie rău, îmi aparțin din nou, nu mai contează că sunt tăiată, contează că sunt din nou eu cu mine. A fost o ușurare, puteau să-i țină și trei zile să nu-i văd. Faptul că îi știam bine îmi era suficient. Îi dusesem la termen, îmi pusesem fiecare milimetru de voință pe care o avusesem ca să-i aduc la termen”.

„Când refuzau sânul, mă simțeam respinsă ca mamă”

După ce a plecat acasă din maternitate, Maria credea că toate lucrurile urmează să se așeze, să intre în echilibru. Dar nu s-a întâmplat așa. „Eu nu am avut lapte suficient – problemele cu alăptarea au fost foarte importante în starea pe care am avut-o – copiii nu voiau să se atașeze la sân, țipau, mă respingeau, iar eu mă simțeam respinsă ca mamă. Toată lumea îmi spunea să-i pun la sân, eu abia îi puneam și ei începeau să țipe, nu voiau să stea. Mă simțeam ca un om handicapat”, povestește ea. 

Mama și soțul i-au fost tot timpul alături din momentul în care a ajuns cu copiii acasă, dar nu a fost suficient. Ba chiar observațiile venite din partea acestora – amândoi fiind persoane extrem de perfecționiste și de critice – au afectat-o și mai mult.   

„În primele patru luni, nu a existat oră în care toți adulții din casă să doarmă. Eram eu cu soțul și mama mea și tot timpul era cineva lângă copii, pentru că nu dormeau suficient amândoi, cât să-ți lase timp să dormi și tu. Adormea unul, se trezea celălalt, și tot așa. Eu și soțul făceam nopțile jumate-jumate. Unul până la 4.00 și celălalt de la 4.00 până la 8.00, când venea mama. A fost extraordinar de solicitant și mă simțeam din ce în ce mai rău, din ce în ce mai incapabilă. N-am avut curajul să le fac baie nici măcar o dată când erau mici. Mi-era atât de frică, înnebuneam de frică – că nu pot să-și țină capul, să nu pățească ceva la coloană”. 

Depresia postnatală este amplificată și de criticile primite de la cei din jur
Deseori, Maria primea reproșuri legate de felul în care ține gemenii în brațe Foto: Shuttestock

„Nu-l ține așa, că nu e bine” – e doar una dintre multele critici cu care Maria s-a confruntat în acea perioadă. De la felul în care ținea copiii în brațe la felul cum îi alăpta sau le schimba scutecele. Critica frecventă care venea din partea soțului și a mamei ei au făcut-o să se simtă incapabilă să-i îngrijească. Fiecare zi în care simțea că nu face față ca mamă se aduna la categoria „eșecuri”. 

„Mă simțeam vinovată față de toți, 24 de ore din 24. Față de mama, că stă atâta cu ei în locul meu, față de soț, că nu eram în stare să fac nimic pentru el, nici mâncare, nici suport moral, nici nimic, față de copii, că nu eram în stare să am grijă de ei cum credeam că ar trebui. Până și față de pisică mă simțeam vinovată, pentru că nu mai aveam timp de ea ca înainte de naștere”. 

Cum a simțit Maria depresia postnatală: „Mă gândeam că nu-mi iubesc copiii”

Pentru că acasă se simțea incompetentă, a vrut să se întoarcă la lucru mult mai devreme. Găsise validare în ceea ce făcea la job, toți clienții ei erau fericiți, așa că voia să se întoarcă în zona în care se simțise competentă. 

„Au fost zile când nu-mi venea să mă ridic din pat. Voiam să dorm toată ziua, dacă s-ar fi putut. Nu am refuzat să mă ocup de copii, dar deseori aș fi preferat să nu o fac. Și nu din lene, ci pentru că aveam impresia că toată lumea se descurcă mai bine decât mine. Nu mi-am respins vreodată copiii, dar uneori mă gândeam că nu-i iubesc. Aveam sentimente de protecție față de ei, dar, în rest, credeam că nu îmi iubesc copiii. Pentru mine, erau două ființe străine. Am învățat să-i iubesc, i-am cunoscut ca pe orice altă persoană pe care o cunosc și am învățat să-i iubesc așa cum am învățat să iubesc și alți oameni. Cum am învățat să-mi iubesc fratele, când s-a născut, cum am învățat să-mi iubesc soțul, când l-am cunoscut, așa am învățat să-i iubesc și pe ei. Să-i cunosc, să-i apropii de mine”. 

Maria Pârcălabu

La trei luni după naștere, în timp ce se certa cu soțul ei pentru că acesta avusese un acces de critică, a răbufnit: „Tu nu vezi că sunt în depresie?”. Maria și soțul ei erau foarte apropiați înainte de naștere, iar acum deveniseră, deodată, înstrăinați: „Acum eram, cumva, pe posturi de inamici. Ne luptam pe timp, pe cele câteva ore pe care le-am fi putut avea. De timp împreună nu se punea problema, că nu aveam cum. Fiecare voia timp pentru el”, își amkintește.

Atunci, a decis să meargă la psiholog. Terapeutul la care a mers prima dată era și ea mamă și, în loc să o ajute, îi accentua sentimentele de vinovăție. Reacții de tipul „Cum, nu le faci tu băița? Dar ar trebui, că bebelușii asta vor de la tine, ești mama lor!” venite din partea psihologului au făcut-o să renunțe la terapie după aproximativ trei luni. Dar Maria nu s-a lăsat. A mers la un alt specialist. Inițial singură, apoi și cu soțul ei. Acest al doilea psiholog i-a zis că are depresie după naștere și că, cel mai probabil, are și un șoc posttraumatic, după sarcină, care a fost, pentru ea, o traumă. Și i-a mai spus ceva: i-a spus că are oboseala empatiei, pentru că nu empatiza deloc cu copiii. 

Citește aici despre sindromul de stres post traumatic: cum se manifestă, de ce apare, când trebuie să cerem ajutorul medicului și cum se tratează.

„Nu poți să mai empatizezi cu nimeni, nu te poți pune în locul nimănui, nu prea îți mai pasă ce simt ceilalți. Cam așa era. Nu mă mai interesa stresul celor mici, mă interesa numai cum să-i fac să tacă. Nu mă interesa că și mama și soțul erau obosiți. Mi se părea că soțul meu are o grămadă de timp liber, iar el era și e un tată extrem de implicat – știa mai bine decât mine ce să facă, schimba scutece, îi manevra, mi-i lua din brațe când vedea că sunt într-o stare proastă. Deși nu am ce să-i reproșez vreodată, atunci mi se părea că el are o grămadă de timp pentru el, că face ce vrea și că eu nu fac nimic pentru mine, pe lângă faptul că sunt incapabilă. Credeam că le-ar fi fost mai bine fără mine, că nu fac decât să-i încurc”.

Maria Pârcălabu

De la o mamă incompetentă, la om de bază pentru familie

Psihologul la care a mers Maria este specialist în terapii de scurtă durată. A mers la el aproximativ o lună, timp în care ea și soțul ei au primit sfaturi legate de viața de cuplu. Tot el a trimis-o și la psihiatru, care i-a confirmat depresia postnatală. A primit un tratament, dar nu l-a urmat decât două săptămâni, pentru că nu a simțit nicio schimbare în bine. 

Pentru că suferea și de insomnie, Maria a făcut rost, fără prescripție medicală, de niște somnifere. Știe că nu a procedat cum trebuie, dar a făcut-o. A început să ia câte un sfert de pastilă și a reușit să se odihnească. „Asta a fost prima schimbare în bine, faptul că am început să dorm și să mă odihnesc. Apoi, copiii au mai crescut și au început să-și țină capul. Mai târziu, am luat o bonă – la insistențele soțului, că eu nu aș fi vrut inițial. Eu mi-am dat seama că trebuie să fac ceva pentru mine și m-am dus la nutriționist, pentru că era o problemă și faptul că pusesem 14 kilograme pe care nu reușeam să le dau jos. Am început să fac mișcare, să merg pe jos, să stau în aer liber, să merg la sală, am mai luat legătura cu prietene de-ale mele, m-am mai conectat cu lumea, am început să mai lucrez. Iar lucrurile astea m-au ajutat în legătură cu încrederea în mine. Acum începe să se simtă ca o gură de aer, am ieșit din zona aia în care nu mă simt bună de nimic”, spune ea. 

Un alt lucru care i-a fost de ajutor Mariei și care a făcut-o să se simtă din nou competentă a fost faptul că a mers la cursuri de sănătatea copilului. Astfel, în momentul în care s-au îmbolnăvit copiii, nimeni din casă nu știa să facă ce știa ea. A reușit să scadă o febră de 39 de grade Celsius, și-a ajutat copiii când au avut enteroviroză, le-a dezinfectat și pansat rănile când a fost cazul. Din mama incompetentă care nu reușea să facă nimic bine, s-a transformat în omul de bază atunci când problemele erau mai serioase. 

„Când ai depresie, este foarte important să găsești niște punctele în care te simți bine cu tine și în care simți că poți să faci lucruri. De acolo, poți să le extinzi și în rest. Încrederea crește cu cât faci mai multe lucruri care îți ies bine. Dacă lucrurile pe care le faci au o finalitate bună, capeți încredere că poți să le faci și pe cele pe care, înainte, credeai că nu poți să le faci. Dacă lucrurile nu îți ies bine și toată lumea din jur te critică și îți arată ce nu ți-a ieșit bine, te afunzi și mai rău. Faptul că mamele se sacrifică pentru copii reprezintă o greșeală majoră. Te sacrifici și apoi te răzbuni pe ei. E în firea omului, poți să ajungi și să le reproșezi apoi”, mai spune Maria care, acum, s-a întors la o pasiune de-a ei mai veche și scrie literatură fan fiction. 

Ce spune psihologul: Atenție la presiunea adaptării la viața de mamă și rudele „atotștiutoare”

În general, o femeie însărcinată e preocupată de starea de sănătate a fătului, vrea să ducă sarcina la bun sfârșit și să fie sigură că are un copil normal. Pentru multe femei, sarcina reprezintă nu numai o perioadă de bucurie, ci și o perioadă stresantă. Chiar și cele mai relaxate gravide pot să aibă temeri legate de sănătatea copilului și naștere, care este, în sine, o sursă de neliniște. Imediat după naștere, apare un scurt moment de liniște, de detașare.  

Psihoterapeutul și psihologul clinician Viki Dumitrache spune că primul pas către labilitatea unei proaspete mame poate fi chiar acest contrast dintre frica de dinainte și relaxarea de după naștere: „După ce vine copilul pe lume, apare o mare ușurare. E un contrast de la apogeul care se crease înainte de naștere – pentru că, după ce rămâi însărcinată, timp de nouă luni te pregătești pentru treaba asta – și ce se întâmplă după naștere, pentru că deodată cazi ca de pe un tobogan. În cele cinci minute de după ce se naște copilul, ai posibilitatea să-ți verifici toate fricile: dacă are câte cinci degete la mâini și la picioare, dacă plânge, dacă e sănătos, dacă e drăguț, dacă medicii spun că e totul în regulă cu el, ce scor Apgar a luat (n.r. – sistem de evaluare rapidă a nou-născutului imediat după naștere). Acest contrast între frica de dinainte și faptul că poți să verifici toate aceste lucruri, trecerea de la frică la relaxare, poate să fie un prim pas către labilitate”.

Dar clipele de relaxare nu durează prea mult, pentru că, după ce se asigură că are un copil sănătos, proaspăta mamă realizează că, de acum înainte, trebuie să gândească pentru doi – pentru ea și pentru copil. Dacă, înainte de a naște, femeia era autonomă, adică stăpână pe timpul și pe acțiunile ei, după naștere toate aceste lucruri se schimbă. Fragilitatea și dependența bebelușului de mamă sunt o nouă sursă de temeri pentru aceasta. 

Citește aici câteva sfaturi de la o mamă-psiholog: cum să nu ajungeți la epuizare după ce aveți copii.

„Odată cu nașterea unui copil se încheie un capitol de frici legate de o persoană necunoscută, adică bebelușul, pe care îl ai înăuntrul tău, dar nu poți să îl vezi. Când se naște bebelușul, se deschide un alt capitol, în care mama vede copilul și începe să se teamă dacă îl va satisface sau nu, dacă îl va putea înțelege sau nu. Mama își învinge durerea personală și fricile ca să aibă grijă de copil, încearcă să se adapteze la nevoile copilului și să se lase transformată, îngrijind mai întâi copilul și abia apoi pe ea însăși. Așa că mamei i se distrug toate obiceiurile pe care le avea înainte legate de spălat, de îngrijirea personală, de înfrumusețare, de socializare, de distracție, de relaxare”, explică Viki Dumitrache.  

Psihologul atrage atenția că dispariția acestor ritualuri aparent banale ale mamei, la care ea renunță în încercarea de a îngriji copilul, poate duce la un disconfort major: „Dacă soțul e la job și e ora 11 dimineața și tu te uiți pe geam și vezi alte femei tinere care merg pe tocuri pe stradă și râd, cu frappe-ul în mână, iar tu știi că ești nespălată pe păr, ești obosită și copilul plânge fără oprire, se naște în tine o disperare atât de mare a momentului, că ți-e frică să nu iasă la iveală răutatea din tine”.

Depresia postnatala poate să apară și la tați
Sindromul depresiv poate să apară și la bărbați, dar acesta este deseori neglijat

Dincolo de schimbarea obiceiurilor mamei, o altă cauză a depresiei postnatale este presiunea pusă asupra mamei de către toți membrii familiei care sunt „atotștiutori”. „Brusc, se activează relația noră-soacră sau mamă-fiică, care înainte de copil era neglijată. Aceste persoane dau tot felul de sfaturi mamei, lucru care o derutează pe mamă, pentru că poate primi sfaturi contrare de la persoane diferite”, mai spune Viki Dumitrache.

De altfel, inclusiv preocuparea din anii mai recenți față de ceea ce înseamnă parentingul, adică față de o creștere asumată, conștientă și informată a copiilor, poate reprezenta o sursă de presiune pentru multe mame. „Parentingul a devenit un subiect extrem de controversat. Este vorba despre apariția, în spațiul public, a multor mesaje contrarii legate de creșterea copiilor. Unii susțin protejarea copilului cât mai mult, alții condamnă creșterea copilului într-o bulă. Unii aclamă reziliența copilului (abilitatea de a face față unei situații dificile, n.r.), dar nimeni nu știe cum să o facă. Toată lumea cere mamei să se uite mereu în ochii copilului, să se plieze mereu pe nevoile lui”, spune psihologul, care adaugă că manifestările cele mai frecvente ale depresiei postnatale sunt oboseala și frica – frica femeii că nu va fi capabilă să înțeleagă și să satisfacă nevoile copilului, dar și frica să nu-și piardă controlul, având în vedere schimbările bruște care intervin în viața ei. 

Citește aici topul celor mai mari 5 frici ale părinților în legătură cu copiii lor și cum trebuie gestionate acestea.

Ce spune psihiatrul despre depresia postnatală: Formele severe impun medicamente și internare

Depresia postnatală poate avea și forme severe. În astfel de situații, mama devine incapabilă să-și îngrijească copilul și poate avea nevoie de internare și de tratament medicamentos, explică medicul psihiatru Petru Ionescu. 

„Poate experimenta o tristețe profundă, lipsă de energie, incapacitate de a se spăla, alimenta, îngriji, insomnie severă sau somnolență excesivă. Adesea, există multă anxietate și chiar atacuri de panică. În unele situații, greu de anticipat, mama se gândește să-și ia viața sau să ia viața copilului. Poate să apară inclusiv o depresie psihotică ce agravează foarte mult lucrurile”, atrage atenția specialistul.

„Riscurile și gravitatea simptomelor se evaluează de către medicul psihiatru, ținând cont de mediul de suport al mamei și de numeroși alți factori, iar apoi se convine o strategie specifică acelei situații”, mai spune dr. Petru Ionescu. De altfel, sprijinul familiei și prietenilor este extrem de important în tratarea femeii care suferă de depresie postnatală. 

Depresia postnatală la bărbați: „Sunt afectați cei empatici”

În general, depresia postnatală este asociată femeilor. Totuși, medicul psihiatru atrage atenția că un sindrom depresiv apare și la proaspeții tați, dar că acesta este adesea neglijat. Psihologul Viki Dumitrache are aceeași părere despre depresia postnatală la bărbați. „Nu de puține ori, sunt și bărbați care fac depresii postnatale, cei care sunt empatici și trăiesc în timp real cu partenera fricile și emoțiile, cei care nu mai dorm noaptea bine și se suprasolicită. Bărbații care sunt fair play și care au etica iubirii își pun nopțile cot la cot cu partenerele lor și îngrijesc bebelușul amândoi. Chiar dacă merg și la serviciu, ei participă, mai nou, la creșterea bebelușilor”, spune Viki Dumitrache.

La bărbați, manifestările sunt diferite, pentru că ei nu își manifestă la fel de ușor emoțiile. „Bărbații fumează mai mult sau se apucă de fumat, sunt mai îngrijorați. Sunt speriați de delicatețurile emoționale, așa că preferă să-și manifeste testosteronul în acțiuni de forță. Totuși, formele de manifestare depind de mai multe aspecte, inclusiv dacă în jurul lor mai există și alte cupluri cu copii”, completează Viki Dumitrache. 

Psihologul atrage atenția asupra faptului că înstrăinarea din cuplu poate, și ea, să contribuie la depresia postnatală, atât în cazul femeilor, cât și al bărbaților.  

Depresia postnatală, o problemă despre care e bine să vorbim

Din cele aproximativ 100 de femei cu care Viki Dumitrache își amintește că a vorbit despre depresie postnatală în ultimii cinci ani de terapie, 80 au făcut doar două ședințe de consultanță. Celelalte au făcut mai mult de 10 ședințe, iar unele păstrează și acum legătura cu psihologul. 

Deși proaspetele mame cred că sunt privite cu ochi răuvoitori atunci când își verbalizează trăirile depresive și simt că sunt stigmatizate atunci când nu mai fac față în creșterea copilului, depresia postnatală este o afecțiune despre care în ziua de azi se vorbește mai des decât în urmă cu 30 de ani. 

„Acum s-a creat un spațiu în care putem să ne exprimăm, în care se pune problema sensului vieții, în care fiecare are dreptul la particularitățile sale, acum se bate monedă că suntem unici, că avem dreptul la emoțiile noastre.  Acum avem voie să ne recunoaștem și să ne îngrijim problemele pe care le avem. Așa că a izbucnit numărul de femei care spun că au depresie postnatală”, spune Viki Dumitrache. 

Depresia posnatala se poate trata cu ajutor
Dacă suferi de depresie postnatală, este important să ceri ajutor de la partener, familie și prieteni

Contextul psihosocial în care ne aflăm poate fie să favorizeze, fie să inhibe exprimarea propriilor probleme. „Pe vremea lui Ceaușescu, nici nu ne trecea prin cap că avem voie să suferim, pentru că nu exista psiholog. În absența acestei oportunități, fiecare se orienta cum putea: vorbea cu prietenii, se apuca de grădinărit, ținea jurnale, se ducea la vrăjitoare sau se apuca de băut – își inhiba emoțiile, pentru că nu exista varianta de a-ți exprima emoțiile. Cu cât ne dăm voie să ne exprimăm emoțiile, cu atât ies mai multe la iveală. Nu înseamnă că atunci nu exista depresia, ci că nu se vorbea despre ea. Dacă depresiile ar fi fost legitime, multe dintre ele ar fi fost declarate. Ele au fost înăbușite și s-au transformat în alte boli psihosomatice mult mai grave. Mintea poate să pretindă că nu i se întâmplă nimic, să intre în negare sau să nu-și asume, dar cu consecințe grave asupra corpului”, explică psihologul. 

Ce poți să faci când crezi că te confrunți cu depresia postnatală

Depresia postnatală nu poate fi prevenită 100% și nici nu se poate estima cu precizie apariția ei, dar, potrivit medicului psihiatru, pot fi evaluați factorii de risc și se poate încerca minimizarea acestora. Abordările terapeutice și planificarea familială precoce fac o uriașă diferență, spune psihiatrul Petru Ionescu.

Psihologul Viki Dumitrache e de părere că partenerii de cuplu ar trebui să ia în calcul o eventuală depresie postpartum chiar dinainte de conceperea unui copil. Înainte de a decide că vor să aibă un copil, cei doi parteneri ar trebui să discute despre felul în care își imaginează că ar arăta primul an de după nașterea copilului, pentru că e posibil ca ei să aibă viziuni complet diferite în ceea ce privește această perioadă.

Orice femeie care suspectează că are depresie postnatală trebuie să discute și să se informeze despre aceasta, ca să înțeleagă că este vorba despre o tulburare tranzitorie. 

Dacă suferi de depresie după naștere, este important să ceri ajutor de la partener, familie și prieteni. „Contează ajutorul primit de la partener, pentru că mama are nevoie să își ia liber de la copil. Orice mamă are nevoie să se odihnească și să-și ia două ore pe zi de libertate, în care să facă orice altceva decât să stea cu copilul și în care să știe că bebelușul ei este păzit, îngrijit și iubit de o altă persoană în care ea să aibă încredere”, spune Viki Dumitrache. 

Menținerea relațiilor de prietenie este și ea importantă în cazul femeilor care nasc. Ele trebuie să ceară ajutorul prietenelor, dar și să învețe cum să o facă. Dacă ai nevoie de sfaturi, cere sfaturi, punctual. Dacă ai nevoie doar să fii ascultată, explică-le acest lucru prietenelor tale. Altfel, riști să fii copleșită de sfaturi în momentele în care nu ai nevoie de ele, ci vrei doar să împărtășești prin ce treci. „Ca să îți întâmpini fricile, e bine să vorbești despre ele repetitiv, până le tocești”, mai spune psihologul.

Când discuțiile cu partenerul, familia și prietenii nu sunt suficiente, apelează la ajutorul unui psiholog. Există însă și situații când cel care te poate ajuta este medicul psihiatru. 

În opinia medicului psihiatru Petru Ionescu, de cele mai multe ori, mamele aflate în depresie după naștere pot fi tratate și monitorizate la domiciliu. Ele trebuie să facă vizite periodice la psihiatru și să fie urmărite cu atenție de către familie. În cazurile grave, cu stări puternice de anxietate, atacuri de panică, gânduri legate de moarte sau psihoze, internarea și tratamentul femeii aflate în depresie postpartum sunt obligatorii. În aceste situații, copilul trebuie îngrijit de o altă persoană, deoarece se află în pericol, până la însănătoșirea mamei. 

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare