Cum e să ai primele atacuri de panică la 40 de ani? „Eram în stare să mă duc și la vrăjitoare”

Până la 40 de ani, deja apuci să-ți întărești convingerea despre tine însuți că ești puternic. Ai trecut prin destule și ai impresia că nimic nu te mai poate dărâma, decât, poate, vreo boală necruțătoare. Așa i s-a întâmplat Gabrielei, o femeie obișnuită să le facă pe toate, când au început primele amețeli. Târziu, când deja nu mai putea să iasă din casă, a aflat că erau atacuri de panică.

Gabriela are 56 de ani și a avut primele atacuri de panică la 40. Ne-a scris folosind formularul Spune-ți povestea, după ce a citit povestea lui Alin, un tânăr care a trecut prin ceva asemănător.

„La mine, totul a debutat în 2007, prin toamnă. Aveam 40 de ani. Dacă calculez, de 16 ani supraviețuiesc, ceea ce e mare lucru. Viața mea în permanență a fost o agitație, o luptă, eu sunt femeia-bărbat, ca să zic așa, în sensul că viața m-a dus să țin eu frâiele”, începe Gabriela să povestească după ce-și stinge țigara. Singurul ei viciu.

„Eram în stare să mă duc și la vrăjitoare.” Începutul

Prin noiembrie 2007, când avea 40 de ani, Gabriela a început să aibă amețeli când ieșea pe stradă. O senzație la început ușoară, ca atunci când ți-e foarte cald și dintr-o dată simți nevoia să te sprijini de ceva. Nimic mai mult. Când a văzut că amețelile se repetă, s-a gândit că poate ar fi bine să meargă la oftalmolog pentru investigații.

Au urmat doi ani în care amețelile s-au agravat și au apărut și alte manifestări. Mai întâi, consecința amețelilor repetate a fost că Gabrielei a început să-i fie teamă să meargă singură pe stradă. Avea, totuși, un serviciu, așa că n-a avut ce să facă decât să iasă din casă, oricât de frică i-ar fi fost. În timp, și-a dat seama că se trezește dimineața extrem de obosită. Chiar dacă dormea, nu se odihnea. Mai târziu, prin 2008, au început adevăratele atacuri de panică, doar că Gabriela încă nu știa că despre asta este vorba.

„Să zicem că eram acasă, călcam rufe sau ceva, și dintr-o dată simțeam tot scalpul cum îmi îngheață. E o senzație ca și cum ieși cu părul ud în ger, dar numai în partea de sus a capului. Și începeau niște fiori, după care începeau să-mi tremure mâinile, simțeam că mi se urcă un nod în gât, simțeam că-mi bate inima groaznic, mi se răceau extremitățile, tremuram, mi-era când cald, când frig”, povestește ea.

În tot acest timp, Gabriela a întocmit un dosar voluminos cu analize și investigații medicale: oftalmologie, ORL, ginecologie, cardiologie și nu se mai știe ce. „Tot. Aveam un dosar foarte gros.”

„Am fost la multe spitale și peste tot mi se spunea că nu am nimic. Am ajuns, în vara lui 2009, inclusiv la un tip, nu mai știu unde, care zicea că să-mi facă o iridografie. Adică să-mi citească în irisul ochiului ce afecțiune aș avea. Prostii. Cert e că eram în stare să mă duc și la vrăjitoare.”

Gabriela, diagnosticată cu depresie anxioasă și atacuri de panică

Cu serviciul a fost groaznic. Dacă reușea să ajungă la birou, era mai ok, dar de multe ori cădea pe stradă, stătea până își revenea, se ridica și pleca mai departe. „Că nu aveam ce să fac”, spune ea.

Dezvoltase deja o anxietate anticipatorie la gândul că trebuie să se urce în metrou sau autobuz, pentru că de fiecare dată când lua unul, făcea atac de panică, simțea că nu are aer, că nu mai poate, cobora și stătea în stație până își revenea și apoi lua alt mijloc de transport. Drumul, prin urmare, dura mult mai mult decât în mod obișnuit. Și devenise un calvar.

„Mă și depersonalizam, parcă mă vedeam de undeva de departe, terminată, cădeam la metrou, aveam cearcăne, nu se uita nici dracu’ la mine, or fi zis ce e și cu drogata asta? Plecam de acasă și nu reușeam să ajung la serviciu, când îmi reveneam, îl sunam pe soțul meu și îi spuneam să vină să mă ia de la metroul cutare, că sunt căzută pe acolo”, spune ea.

Prin august 2009, deja atacurile ei de panică apăreau la intervale de aproximativ 10 minute. Pur și simplu intra în atacul de panică, își revenea și, după 10 minute, începea altul. Și tot așa. În septembrie-octombrie, deja nu mai putea să iasă deloc din casă.

„Luptându-mă cu toate simptomele astea ciudate pentru un om normal, în cei doi ani de zile am dezvoltat și o depresie anxioasă. Adică a fost totul mult, greu, profund”, mai spune Gabi.

„Dă-i pastila-minune și trimite-o acasă”

Nu e deloc ușor să vezi că te simți rău, că-ți fuge pământul de sub picioare și că medicii nu reușesc să afle ce ți se întâmplă. La început, Gabriela s-a gândit că poate are pe undeva un cancer pe care nimeni nu reușește să-l diagnosticheze. Mai târziu, când amețelile au început să fie însoțite de palpitații, a crezut că o lasă inima. Oricum, nu se gândea decât că e ceva ce se va termina cu moarte. „Nici prin cap nu mi-a trecut că o afecțiune psihică poate să te dărâme în acest hal”, spune ea.

În perioada august-septembrie 2009, Gabriela apela serviciul de ambulanță atât de des, încât medicii de pe salvare deja știau la ce să se aștepte. Veneau, îi făceau o electrocardiogramă (EKG), îi controlau semnele vitale, o urcau în ambulanță și o duceau la Spitalul „Sfântul Pantelimon“, din București.

Își amintește că, la una dintre ultimele vizite la camera de gardă, un medic i s-a adresat unei asistente spunându-i: „N-are nimic, dă-i pastila-minune și trimite-o acasă!”.

„Cum adică dă-i pastila minune?”, s-a gândit Gabriela după ce și-a mai revenit.„Adică eu vin aici că mor și el face mișto de mine? Am înghițit pastila și după ce mi-am revenit, când să plec, am întrebat-o pe asistentă ce pastilă mi-a dat. Xanax. În momentul ăla am căutat și am aflat ce e Xanaxul”, spune ea.

„Deci eu luni de zile m-am dus la spital, la camera de gardă, și îmi mai băgau câte un Xanax, dar eu nu știam ce îmi dau și ei nu îmi spuneau că am atacuri de panică. Nimeni nu mi-a spus, de-asta m-am și chinuit atât. Dacă cineva îmi spunea du-te la psihiatrie, mă duceam, că nu e o rușine. Îmi spuneau doar că după pastila asta o să-mi fie bine. Nimeni nu îmi spunea ce am. Iar eu, cu cât atacurile erau mai dese, cu atât eram mai panicată.”

Gabriela, diagnosticată cu depresie anxioasă și atacuri de panică

După ce a aflat de Xanax, a început să citească pe internet în ce situații se administrează, a început să presupună că ar fi vorba despre atacuri de panică și oarecum a început să ia în calcul psihiatria. Totuși, nu s-a dus. S-a gândit să încerce mai întâi cu un psihoterapeut.  

„Pentru mine, până atunci, psihiatria însemna spitalul de nebuni. Până când am ajuns la medicul de familie care m-a trimis la psihiatrie”, spune ea.

„Nu mai puteam să fac nimic, eram o legumă.” La Obregia

În toamna lui 2009, Gabriela intra dintr-un concediu medical în altul. Colegii de serviciu înțelegeau că ceva nu e în regulă cu ea, așa că nu au pus presiune. Se vedea că nu se simte bine, cu atât mai mult cu cât slăbise foarte mult.

„Nu mai puteam să mănânc. Timp de 10 zile nu am mâncat nimic, nu puteam decât să beau un compot de mere pasate. Veșnic aveam stările alea, una-două cădeam, simțeam nevoia să-mi fac întuneric, să fie liniște, să nu aud niciun zgomot, ca să încerc să mă liniștesc, dar era clar o minciună”, spune ea.

În cele din urmă, mama Gabrielei a forțat-o să iasă din casă și a dus-o la medicul de familie. I-a arătat dosarul cu analize, i-a spus că nu se mai poate să stea așa, acasă, lipsită de vlagă și a întrebat medicul ce să facă mai departe. Atunci, acesta s-a uitat pe dosar și ia spus că n-a mai rămas decât psihiatria.

A doua zi de dimineață, Gabriela și mama ei erau la Spitalul Obregia, căutând-o pe doctorița psihiatru recomandată de medicul de familie. De cum a văzut-o, psihiatra i-a spus că are nevoie urgentă de internare, ca să o pună pe picioare.

„După ce m-a internat, am dormit o săptămână. Mă trezeam doar ca să mă duc la baie și să mănânc ceva. Săraca doctoriță, venea, deschidea ușa, mă vedea că dorm și pleca. Pentru că în perioada aia m-au băgat pe ceva somnifere, ca să mă odihnesc.”

În primele zile, mai mult a dormit, ca să recupereze deficitul de somn pe care îl avea. După primele zile, când s-a mai întremat, medicul psihiatru, care e și psihoterapeut, a început să o cheme în cabinet și să stea de vorbă cu ea. „Primul lucru de care m-a întrebat a fost: Tu ce îți dorești? Și eu i-am spus: Nimic, îmi vreau doar viața înapoi. Pentru că eu nu mai puteam să fac nimic, eram o legumă, efectiv. Și zice: Bine, luptăm împreună și vei vedea că viața ta va reveni la normal. Foarte mult m-a ajutat internarea. Nu neapărat medicația, cât ideea că o am”, spune Gabriela.

La externare, a aflat și diagnosticul – depresie anxioasă, însoțită de atacuri de panică.

„Tratamentul psihiatric mi-a dat încredere.” Medicația

În spital, Gabriela a primit un tratament pe bază de diazepam, care a ajutat-o să doarmă mult și să se odihnească. După externare, a primit tratament cu sertralină, care este un antidepresiv din clasa inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS). Inițial, doza prescrisă a fost mai mare, dar, în timp, a scăzut, astfel că acum mai ia o singură pastilă pe zi. Și, la nevoie, i s-a recomandat Xanax, denumirea comercială pentru substanța activă alprazolam, care este o benzodiazepină prescrisă de psihiatri pentru tratarea tulburărilor de panică.

Medicul psihiatru i-a atras atenția Gabrielei că nu trebuie să abuzeze de Xanax, pentru că dă dependență, așa cum fac și alte benzodiazepine, așa că ea a înțeles și s-a ferit să se lege de acest ajutor medicamentos mai mult decât ar fi fost cazul.

După prima internare a luat câte unul în fiecare seară, a mai luat inclusiv după a doua internare, din ianuarie 2010, când a stat la Obregia o săptămână pentru ajustarea tratamentului psihiatric.

„O perioadă a trebuit să-l iau, pentru că era singura pastilă care mă scotea din atac. Țin minte că și după a doua internare încă am luat, dar, apoi, la nevoie a însemnat ani în care am schimbat folia doar pentru că a expirat”, spune Gabriela.

„Uite, am făcut calculul, sunt 14 ani de când am în permanență în poșetă, într-un loc secret, cel puțin două pastiluțe de Xanax. Dar mă gândesc că nu îl am. Când îmi expiră folia, o arunc și o înlocuiesc cu alta. N-am mai luat Xanax de cinci ani. Pe mine m-a ajutat acest tratament psihiatric, pentru că mi-a dat încredere. În primul rând, încrederea în tine însuți te face să lupți împotriva bolii.”

Gabriela, diagnosticată cu depresie anxioasă și atacuri de panică

Pe lângă faptul că i s-au explicat riscurile tratamentului îndelungat cu benzodiazepine și i s-a recomandat să nu facă abuz, psihiatra de la Obregia i-a explicat, la a doua internare, și cum anume să lupte cu anxietatea și atacurile de panică.  

„În fiecare lună merg la psihiatrie.” Ce a făcut până s-a echilibrat

După prima internare, Gabriela a mers în fiecare săptămână la spital, unde medicul psihiatru o evalua. Stătea de vorbă cu ea, o întreba despre atacurile de panică, dacă a mai făcut, câte, cum se manifestă, o întreba cum se descurcă, dacă se odihnește. În ianuarie 2010, la câteva luni de la prima internare, a chemat-o din nou câteva zile în spital, de data aceasta ca să o țină sub observație pentru a-i ajusta tratamentul: „Pentru că fiecare medicație care se dă pentru afecțiunile psihice ți se stabilește mai întâi într-o doză care să te ajute în faza acută, după care medicamentele trebuie reduse treptat, nu se scot niciodată brusc. Și-atunci, medicii trebuie să aibă o precizie de ceasornicar la chestia asta, pentru că nu te joci cu creierul omului”.

Tot în acea perioadă, psihiatra, care are și specializare ca psihoterapeut, a învățat-o pe Gabriela câteva tehnici care să o ajute în momentele de anxietate mai intense. A învățat-o cum să respire ca să nu-și accentueze atacurile de panică și ce strategie să adopte când vrea să urce într-un mijloc de transport în comun.

„Atunci, nici nu puteam să merg pe stradă, eram ca un om beat. Nu aveam echilibru, eram tulbure, hiperventilam (n.r. – ritm rapid al respirației, însoțit de senzația că nu ai aer), ceea ce nu face decât să-ți acutizeze starea. Când nu ai aer și tot tragi, tragi, e mai rău, aia îți creează starea de amețeală și de depersonalizare. De-aia este bine să inspiri și să expiri cât mai puțin, să nu ventilezi foarte tare, pentru că atunci, creierul o ia razna”, explică Gabriela.

Despre mersul cu metroul sau alt mijloc de transport în comun a învățat că, atunci când ajunge în stație și simte că nu are curaj să urce, mai bine să mai stea în stație, să se mai uite la oamenii din jur, ca să-și mai distragă puțin atenția de la factorul de stres. Apoi, odată ce urca, evita să se uite pe geam, ci era cât mai atentă la oamenii din jur și număra în gând. „Cu cât reușești să numeri mai mult, cu atât pentru tine e ca o medalie. Eu așa am reușit să mă pun pe picioare. Foloseam lucrurile astea frecvent, pentru că simțeam că îmi dau siguranță, până când nici nu mai realizam că merg cu metroul”, adaugă ea.

În plus, ușor-ușor a început să facă mici schimbări în viața ei personală, astfel încât să nu mai acumuleze atât de multă anxietate și stres.

„Am învățat că orice lucru se rezolvă, că nu trebuie să mai fiu cu capul plecat. Acum sunt foarte directă, atunci nu eram așa. Țineam foarte multe lucruri în mine, pentru că pe mine mama așa m-a crescut, cu ideea de capul plecat sabia nu-l taie. Da, și? Pe ideea asta am ajuns la 40 de ani să fiu terminată. Dar nu o învinovățesc.”

Gabriela, diagnosticată cu depresie anxioasă și atacuri de panică  

De-atunci și până azi, chiar dacă atacurile de panică sunt istorie și tot ce mai ia, ca tratament, e o pastilă cu sertralină, Gabriela își menține rutina de a merge în fiecare lună la psihiatru, la o policlinică în zona în care locuiește. Medicul o întreabă cum se simte, ce evenimente mai sunt în viața ei, după care îi prescrie tratamentul, uneori ajustat, dacă e cazul.

Cum e să ai primele atacuri de panică la 40 de ani? „E greu de înghițit”

Discuția cu Gabriela a început cu ea spunând că încearcă să lase lucrurile în urmă, dar că își amintește în permanență perfect cum arăta viața ei în urmă cu 15 ani. E de părere că, dacă nu și-ar aminti, ar putea să-și piardă disciplina de acum și că ar risca să ajungă din nou în același punct.

„Când ajungi în punctul ăla, ajungi fără să știi. Este o chestie care se dezvoltă pe nesimțite și care atât de mult se acutizează, încât foarte multe persoane ajung să spună că își doresc să moară. Mărturisesc că, la mine, gândul a existat, dar nu am avut suficient curaj sau poate am avut luciditatea de care am avut nevoie ca să stau pe o linie de plutire oarecum. Dar mi-am spus de sute de ori că îmi doresc să mor, numai să nu mai trec prin stările alea”, mărturisește ea.

Cum e să ai primele atacuri de panică la 40 de ani? Să nu mai poți și să ți se întâmple asta la 40 de ani, când crezi despre tine că ești o persoană puternică, care le poate face pe toate?

Gabriela: E greu de înghițit, pentru că ești obișnuit cu un ritm de viață și, la un moment dat, începi să slăbești. Primul lucru la care te gândești este că ești bolnav și mori.

Când duci prea multe greutăți

Gabriela e la a doua căsnicie. Locuiește cu mama ei din 1991, când s-a întors acasă de la primul ei soț cu un copil de 2 ani. De atunci, e în permanență cu mama ei, într-o relație pe care o definește ca fiind una de dependență.

„Locuiesc cu soțul meu și cu mama mea care are 86 de ani și care este dependentă de mine. E o chestie care vine din trecutul meu foarte îndepărtat. Am 56 de ani și mama mea încă vorbește cu mine ca și cum aș fi un copil”, spune Gabriela, care mărturisește că și-a asumat acest rol, de îngrijitor al mamei ei, pentru că nu vrea să aibă remușcări mai târziu.

De fapt, spune ea, în perioada în care s-au declanșat atacurile de panică, deja se adunaseră prea multe responsabilități pe umerii ei. A fost, poate, modul prin care organismul ei i-a transmis că nu mai poate: „În afară de grija pentru copil, mamă și soț, aveam grijile casei și un serviciu care, la momentul respectiv, pentru mine a creat un dezechilibru. Lucram pe vremea aia la o casă de expediții – am lucrat mulți ani în transport – care începuse să cam scârțâie. Eram cu sabia deasupra capului, iar situația asta a durat cam doi ani. În paralel, făcusem și un credit ipotecar, pentru că am avut nevoie. Deci problema era ce fac dacă rămân fără serviciu, că ratele trebuiau plătite. Ce fac? Ce fac? Ce fac? În capul meu se derula gândul ăsta în fiecare zi și în fiecare noapte. Eu bănuiesc că de acolo au început toate problemele”.

„La 2 ani, am fost adoptată.” Copilăria

Relația complicată dintre Gabriela și mama ei e complet explicabilă, odată ce afli trecutul. Se simte responsabilă pentru îngrijirea mamei ei, oricât de multă presiune ar însemna acest lucru. Practic, într-un fel sau altul, și-a pus viața în slujba mamei ei, ca să o răsplătească pentru ceva ce s-a petrecut demult.

„La 2 ani, am fost adoptată de această familie. Mama mea biologică e soră cu mama mea actuală. Eu inițial nu am știut că sunt adoptată, am aflat când aveam 13 ani, întâmplător, nu terminasem încă școala generală. Știu doar că am plâns două zile, atât, nu știu de ce”, spune Gabriela.

Apoi, povestește cum a aflat și care a fost parcursul adopției ei. Tatăl Gabrielei, sub influența alcoolului, i-a spus din senin, într-o zi: „Știi, tu, de fapt, nu ești copilul nostru”.

Gabriela bănuia ceva, pentru că în fiecare vară își petrecea una sau două săptămâni din vacanță la mare, împreună cu verișoara ei și cu mătușa ei. În plus, când mergea în vizită la bunici, unii vecini vorbeau uneori despre Gabriela ca și cum ar fi fata mătușii ei, dar bunica ei îi corecta rapid.

Așadar, Gabriela își dăduse deja seama că ceva e neclar, dar n-a crezut cu adevărat până nu a aflat tot ce se întâmplase:

„Bunica mea a avut 7 copii. Avusese 13 nașteri, medalie de mamă eroină, dar numai 7 au supraviețuit. Dintre ei, 3 băieți și 4 fete. Una dintre fete, mama mea biologică, s-a căsătorit de foarte tânără, în iureșul tinereții. A născut-o pe sora mea, cu care eu sunt în legături foarte strânse, ne petrecem concediile împreună, doar că suntem separate din cauza distanței, pentru că ea locuiește la Sinaia. Mai târziu, când era însărcinată cu mine, mama și primul ei soț au decis să se despartă.

Atunci era o tragedie, vorbim de anii ‘66-‘67. Părinții ei au început să se vaite: Ce ne facem, că vii cu un copil înapoi, mai ești și gravidă! Mama le-a zis că face avort, dar bunica mea a zis că mai bine să nască copilul: Îl iau pe numele meu și o să vedem ce faci după aceea. M-a născut și, într-adevăr, pe actele mele de adopție – pe care le-am văzut o dată, după care au dispărut – scria numele bunicii mele, deci m-a chemat cu numele bunicii mele inițial.

Ulterior, când aveam eu cam 2 ani, mama mea biologică și-a găsit un bărbat cu care să-și refacă viața, iar el a spus că o ia doar cu un copil. Atunci, mama a înnebunit. Ce fac eu cu asta mică? Bunica a zis că mă crește ea, dar sora ei – mama mea adoptivă, care nu a reușit să țină nicio sarcină, avusese șase sarcini și pe toate le pierduse și care, în perioada aia, tocmai pierduse încă un copil și era distrusă că nu poate să aibă unul – a decis să mă înfieze. Nu am amintiri din perioada aia.”

Gabriela nu face mare caz de vestea adopției și spune că nu a inflențat-o prea mult atunci, pe loc. A șocat-o faptul că i-au ascuns atât timp, dar s-a liniștit, le-a spus părinților ei adoptivi că tot pe ei îi iubește și că probabil că îi e mai bine cu ei decât dacă ar fi rămas cu mama biologică, după care și-a văzut de viață.

„Știind că sunt adoptată, am zis că eu trebuie să am grijă de ea”

Lucrurile s-au derulat ca în orice familie o vreme, până când greutățile vieții de adult au început să vină peste ea. În ’91, când avea 24 de ani, Gabriela a divorțat de primul ei soț și s-a întors în casa mamei, cu fiul ei de 2 ani în brațe.

Doi ani mai târziu, mama ei adoptivă s-a îmbolnăvit grav, iar Gabriela a preluat în totalitate rolul de îngrijitor al mamei sale, cu atât mai asiduu cu cât simțea că trebuie să o răsplătească pentru toți anii de adopție.

„În momentul în care am trecut prin acele momente cu ea, în urmă cu aproximativ 30 de ani, știind că sunt adoptată, cred că mi s-a întâmplat ceva la creier și am zis că eu trebuie să fiu foarte protectoare, că eu trebuie să am grijă de ea, că trebuie să o am lângă mine. Pentru că mă uitam la ea și cerea viață de undeva. Și cine putea să i-o dea? Apoi, în ’99, a avut și o recidivă. Iar eu am fost în permanență alături de ea și am ridicat-o ani de zile. În felul ăsta am devenit oarecum exagerat de protectoare”, povestește Gabriela un comportament care, deși a pornit din grijă, a devenit, în ani de zile, unul foarte nociv pentru ea.

Iar presiunea datoriei față de mama ei adoptivă s-a accentuat, poate, și din cauza decesului mamei ei biologice, în 1996. „Mama mea biologică făcea parte din viața mea, numai că eu o consideram mătușă. Faptul că am fost adoptată a făcut să mă dedic total părinților mei adoptivi. Am zis că oamenii ăștia s-au sacrificat ca eu să trăiesc, că, altfel, puteam să ajung la casa de copii sau să fiu pe stradă. Mi-au dat o educație, au investit în mine, au făcut destule, comparativ cu sora mea, care nu a avut acest noroc. Dar totul are o limită”, spune acum Gabriela, conștientă că tot acest sacrificiu i-a făcut mult rău pe termen lung și că e, poate, sursa problemelor ei legate de anxietate.

Viața personală

După eșecul primei căsnicii, Gabriela s-a recăsătorit. Pentru că soțul ei a fost, ani la rând, o fire foarte comodă, ea a făcut totul în casă. Nimic nu se făcea și nu se plătea fără ca ea să știe. Când a început să se simtă rău și îl chema pe soțul ei să o adune de pe la metrou, stâlpul familiei a început să se clatine.

S-a întâmplat chiar ca el să nu o creadă că se simte atât de rău – lucru care nu e neobișnuit în cazul persoanelor cu afecțiuni psihice, când cei din jur nu le înțeleg stările și le pun pe seama exagerării. Dar lucrurile au culminat, spune Gabriela, când el le-a spus unor prieteni, la o partidă de remi, că ea n-are nimic și că joacă teatru.

„Ulterior, după ce am fost internată în spital și venea să mă vadă, mi-a mărturisit că și-a dat seama că a greșit că nu a crezut că pot să fiu atât de bolnavă. Și mi-a spus că, atunci când intram în atacul de panică, mi se dilatau pupilele. După aceea, ani de zile m-a urmărit, până a văzut că nu se mai dilată pupilele”, spune ea.

Chiar și așa, viața de cuplu nu s-a schimbat prea mult până relativ recent. În 2018, Gabriela a divorțat de cel de-al doilea soț, au stat separați trei ani, după care s-au împăcat. „Și-a schimbat total stilul de viață. Înainte lucra în taximetrie și pe mine m-a terminat chestia asta, pentru că el era mereu în orice alte parte decât acasă. L-am primit înapoi în 2020, pentru că mi-a dovedit că ceva s-a schimbat. Eu sunt mult mai puternică decât înainte și i-am spus că trebuie să mă ajute. Și oarecum lucrurile s-au mai schimbat”, spune ea.

Psihoterapia

Primul contact cu psihoterapia a avut loc înainte de internare, când deja bănuia că ar avea atacuri de panică, deși niciun medic nu-i spusese asta. Nu a apucat să meargă mai mult de două ședințe, pentru că deja se simțea foarte rău și, în scurt timp, n-a mai putut să iasă din casă. „El a sperat că, prin ședințele de psihoterapie, mă poate pune pe picioare. Din păcate, nu a fost suficient, a trebuit clar să am suport medicamentos”, spune ea. Primul lucru pe care l-a învățat atunci, dar care i-a folosit, în realitate, mai târziu, a fost că din atacul de panică nu se moare.

A doua oară când a stat în fața unui psiholog a fost la Spitalul Obregia când, la prima internare, a trebuit să treacă printr-o evaluare psihologică. În timp ce i-a dat niște teste clinice, psiholoaga de la Obregia i-a luat geanta și a vărsat pe o măsuță tot conținutul: „Mi-a luat agenda – aveam o agendă mică, grosuță, o țin minte. Și zice: hai, hai, numără în continuare! Și se uita în agendă. Zice: De câți ani plătești facturi? De câți ani faci liste de cumpărături? De câți ani faci liste de plecat în concediu? Mi le-a pus în geantă la loc și a zis că le păstrează până plec din spital”.

Mai târziu, în 2016-2017, când a avut niște probleme medicale care au speriat-o și a fost nevoită să treacă printr-o intervenție chirurgicală, medicul psihiatru la care merge lunar la cabinet i-a recomandat să facă și psihoterapie. A luat scrisoare medicală de la psihiatru și a mers la un psiholog la care a beneficiat de ședințe de psihoterapie decontate prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate. La început, când nevoia a fost mai acută, avea ședințe săptămânale, iar după vreo trei luni, a început să facă la două săptămâni și, ulterior, o dată pe lună.

Iată aici ce poți face ca să mergi la psiholog gratuit.

„Te ajută să mergi la psiholog, pentru că știi că e un om care, indiferent ce vorbești cu el, nu te va judeca. Indiferent ce vorbești, nu va ști nimeni, nu te va vinde, nu este un prieten, consider că este un copac înflorit, căruia îi vorbești din parc. Știi că nu-ți face rău, dar te bucură în același timp și te încarcă pozitiv. Pe lângă faptul că am vorbit și îmi știe toată viața, făceam niște ședințe de relaxare – e o tehnică pe care ei o aplică și care te ajută să te duci în străfundul tău, să stai un pic cu tine și să te liniștești”, spune Gabriela.

Te schimbă în vreun fel atacurile de panică? Viața, azi.

După ce a ieșit din spital, o perioadă, Gabriela a mai avut atacuri de panică. Dar spre sfârșitul lui 2010 deja nu mai făcea. Acum, când se gândește la perioada prin care a trecut, se simte mândră că a reușit să o depășească. Și nu e puțin lucru să știi că ai fost acolo, într-o gaură neagră, și că ai ieșit din ea. E unul dintre motivele pentru care a și vrut să-și povestească experiența. Să știe și alții că se poate.

„Dacă m-aș întoarce în timp, de la momentul când aveam 14 ani aș schimba tot. Adică aș fi mult mai puțin permisivă și aș face lucrurile în așa fel încât să mă pun pe mine pe primul loc și apoi pe ceilalți. Pentru că e greu când trăiești pentru alții. Ajunge să fie greu pentru tine și, la un moment dat, după ce îți asumi, la un moment dat nu mai poți”, spune ea.

„Dacă e să mă întrebi despre o fericire lăuntrică, nu am avut-o niciodată. Niciodată în viață nu am făcut ceea ce mi-am dorit eu, ci ceea ce și-au dorit ceilalți. Asta înseamnă că te autocondamni. Numai că, de câțiva ani, mă gândesc mai mult la mine.”

Gabriela, diagnosticată cu depresie anxioasă și atacuri de panică  

Ce înseamnă că se gândește mai mult la ea? Nimic măreț. Face zilnic lucruri mărunte care o ajută să treacă peste fiecare zi puțin mai mulțumită decât acum 15 ani. Se duce lunar la manichiură și la pedichiură, are un serviciu unde se simte apreciată și, o dată pe an, merge în concediu. Încearcă să se pună pe primul plan, ceea ce, înainte, nu reușea să facă.

„Când ajung acasă de la serviciu, mă întind în pat o oră, o oră și jumătate. Este ora mea de liniște. De la psihologul pe care l-am avut ultima dată am învățat un lucru. Mi-a spus așa: Găsește-ți o perioadă din zi, când vrei tu, în care să fii tu cu tine. Să te joci, să croșetezi, să te gândești – nu la tâmpenii – dar să ai o oră a ta. Așa că eu la ora 5.00 dimineața sunt în picioare, până la ora 6.00 îmi beau cafeaua, nu mă deranjează nimeni. Este ora mea, în care mă simt bine, iar după-amiaza, când vin, mi-am mai rezervat o oră”, spune Gabriela, mulțumită de acest pas mic în rutina unei zile, dar mare pentru sănătatea ei psihică.

Ce să faci dacă experimentezi atacuri de panică

Am întrebat-o pe Gabriela ce crede că ar fi util ca alții să știe despre atacurile de panică, din perspectiva ei, care nu este una de specialist. „Primul lucru și cel mai important este că din atacul de panică nu se moare. Chestia asta trebuie să ți-o spui veșnic. Eventual, ia un caiet și scrie de câte ori vrei tu, de mii de ori! De panică nu se moare!”, spune ea fără să stea pe gânduri.

Apoi, crede că e important să recunoști semnele unui atac de panică. În felul în care le-a experimentat ea, atacurile de panică arătau așa:

• Debutau cu o neliniște groaznică, de parcă presimțea că urmează să se întâmple ceva rău, fără să știe ce.
• Avea senzația că îi îngheață scalpul.
• Simțea că i se urcă un nod în gât, ca și cum ceva urcă din interiorul tău, ca un monstruleț care te strange de gât până nu mai poți să respiri.
• Începea să îi bată inima tare.
• Îi tremurau mâinile și picioarele.
• I se răceau și i se încălzeau, alternativ, extremitățile.
• Simțea că nu mai are aer.
• Nu mai vedea, se dezechilibra, își pierdea cunoștința.
• Dura câteva secunde sau minute.

„Eu intram în atacul de panică, îmi lăsam repede draperiile – parcă mă ataca cineva – mă întineam repede în pat, încercam să respir normal, să închid ochii, să-mi imaginez altceva, dar nu funcționa. Până nu se oprea tremurul ăla, nu mergea. Dar, încet-încet, se liniștește organismul. Totul e să-ți schimbi gândul de la aoleu, mor”, spune Gabriela.

Atunci când atacurile de panică se repetă și devin frecvente, poți dezvolta o anxietate anticipatorie. Adică să-ți fie teamă că o să ai un atac de panică, iar asta poate chiar să ți-l declanșeze.

Dacă ai printre prieteni sau cunoscuți o persoană care suferă de atacuri de panică, o poți încuraja să-ți vorbească despre ce simte, astfel încât să îi dai un sentiment de siguranță. Încurajeaz-o să nu hiperventileze, ci să respire cu calm, apoi încearcă să-i distragi atenția de la atacul de panică, sugerează Gabriela, pentru că, în final, aceste lucruri pe ea au ajutat-o, în paralel cu tratamentul medicamentos.

„Încearcă să-i distragi atenția la ceva important. Că dacă doar îl ții de mână și doar că nu-i ții lumânarea, nu-i faci nimic și nu-l scoți din atac. Și îi mai poți spune că de atacurile de panică se poate scăpa, dar că uneori acest lucru depinde de un tratament foarte strict, pe care trebuie să-l respecte”, mai spune Gabriela.