Povestea de viață a unui pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

„Când fac ceva cu gând rău, încerc să-l repet până-l fac cu gând bun.” Viața unui pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    La 16 ani, Cristian* a început să experimenteze tot felul de gânduri obsesive care, de-atunci, nu i-au mai dat pace. El, o persoană religioasă, spunea în gând tot felul de lucruri rele despre sfinți, fără să se poată controla. În timp, obsesiilor li s-au adăugat și compulsiile – adică niște comportamente repetitive sau evitante. Niște blocaje, cum le spune el. La 32 de ani, când a ajuns în sfârșit la psihiatru, a primit și un diagnostic. La început, medicii au crezut că are depresie mistică, dar acum, la 42, lucrurile au devenit mai clare și este încadrat ca pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă.

    Publicat în: 13.09.2022

    *Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

    TOC, prescurtarea pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, spune Cristian, se manifestă în cazul lui prin evitări – „faptul că renunț dacă îmi vine blocajul și nu mai fac” și repetări – „dacă fac ceva cu gând rău, repet până fac cu gând bun lucrul acela”.

    „Când scriu pe tastatură și dau Ctrl V și am făcut-o cu gând rău, dau Ctrl Z și iarăși dau Ctrl V. Uneori nu pot să dau nici Ctrl Z, că și pe ăla îl fac cu gând rău. Câteodată pot să fie patru-cinci repetări, alteori una, alteori renunț și nu mai fac deloc ce voiam să fac. Când simt că oricâte repetări aș face nu aș reuși, renunț”, explică el.

    Cristian are 42 de ani și merge de trei ori pe săptămână la Centrul de zi din București al Estuar, o fundație care oferă opțiuni sociale și alternative adulților cu probleme de sănătate mintală din România. Acolo ne-am și întâlnit și, după câteva discuții informale, Cristian a decis că vrea să-și împărtășească experiența cu boala, în speranța că ea va fi utilă și altora.

    Stăm de vorbă în fața unei mese mici, iar Cristian se-apucă să-mi spună cum a început totul.

    „Totul se petrece numai în minte.” Declanșarea obsesiilor

    „În liceu, când aveam 16 ani, am făcut un păcat și mi s-a părut că mă mustră Maica Domnului. Am văzut asta într-o icoană de acasă, avea o privire plină de reproș, ca și cum îmi spunea nu-mi place de tine că ai făcut asta. A fost ceva vizual, atât. Nu am auzit niciodată lucruri care nu există”, începe Cristian să povestească.

    E singurul fiu al părinților lui, doi oameni obișnuiți, care mergeau la biserică o dată pe săptămână, duminica. Nimic exagerat. Nu-l obligau să țină posturile și nu erau habotnici, dar țineau la religie și la rutinele rugăciunii.

    Când s-a simțit vinovat și judecat de imaginea sfântă din icoană, în mintea lui s-a produs ceva neobișnuit, ca un fel de scindare care i-a schimbat viața definitiv. Cristian s-a revoltat atunci și a răbufnit în sinea lui, adresând tot felul de insulte sfintei Maria și altor sfinți. În gând. Totul s-a petrecut numai în gând.    

    „Am răbufnit în gândul meu, adică numai vorbe urâte la adresa Maicii Domnului. Apoi am gândit că sfinții nu fac așa ceva, că ei nu fac păcate, că nu mă înțeleg. Impresia că Maica Domnului m-a mustrat a durat o clipită, dar de atunci nu am mai putut să trec peste, gândurile mele s-au dezvoltat. La început mă gândeam: Dar stai, că lui Dumnezeu nu i-am zis nimic și apoi nu puteam să mă opresc să nu-i zic și lui Dumnezeu lucruri urâte. Totul în mintea mea, totul se petrece numai în minte.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    De-atunci, gândurile obsesive cu injurii și jigniri la adresa celor sfinte au continuat zilnic, de mai multe ori pe zi, de regulă atunci când avea momente mai dificile. Când nu-i ieșea câte un lucru pe care îl avea de făcut sau când avea emoții.

    „Nu apăreau în tot ce făceam, numai când ceva nu îmi ieșea, când eram supus la un efort anume, când priveam ceva cu neîncredere. De exemplu, când ne aducea rezultatul la o lucrare de control (n.r. – în perioada liceului), când aveam emoții. Pierdusem apropierea aia față de Dumnezeu pe care o aveam înainte”, spune Cristian.

    Agravarea simptomelor

    Zece ani, a ținut-o numai așa. Viața lui se împărțea între lumea din minte și lumea din exterior, unde Cristian nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce-i trecea prin cap. Poate a devenit un pic mai închis în sine, poate un pic mai trist, dar nu a împărtășit ce i se întâmplă nici cu prietenii, nici cu părinții.

    În exterior, a trăit normal. Adică a terminat liceul, a intrat la facultate, a terminat facultatea și s-a angajat. „Îmi vedeam de viață. Faptul că aveam astea mă necăjea, dar îmi vedeam în continuare de ce aveam de făcut”, spune el. A putut să o ducă așa, relativ bine, până la 26 de ani, când alte schimbări au apărut în viața lui.

    pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă. gânduri obsesive
    Din cauza tulburării psihice, viața lui Cristian se împarte în două: gândurile obsesive și realitatea exterioară, unde nu se manifestă și nu vorbește despre ce-i trece prin cap. FOTO: Shutterstock

    „Am venit într-o zi de la biserică și am vrut să mănânc. Și am simțit un blocaj, ca și cum stătea cineva cu o andrea lungă lângă mine și-mi spunea că, dacă continui (n.r. – să mănânc), bagă aia în mine”, explică Cristian și descrie cu mâna o andrea imaginară, ascuțită și lungă, care se pregătește să-l împungă în zona coastelor de pe partea stângă a corpului.

    „Și am continuat să mănânc și am simțit aia în mine și mi-au venit gânduri urâte dintre cele din care aveam și înainte, numai că acum era și prezența acelui țep. Când mi se întâmplă asta, mă simt ca o frigăruie, ai văzut frigăruile alea cum sunt pătrunse? Și, până îmi trece, dacă am spus ceva urât, îmi cer iertare”, mai spune el.

    „Mă simt pătruns de o prezență străină sub forma unui fel de țeapă”

    E greu să explici ceva ce trăiești numai tu, ceva necunoscut celor din jur. Cu toate acestea, Cristian încearcă să fie cât mai exact și să descrie cât poate de bine senzația pe care o are atunci când apar aceste blocaje, după cum le numește. „Mă simt pătruns de o prezență străină sub forma unui fel de țeapă, mă simt ca o frigăruie până când trece. Dacă trece, că uneori mă ține mai multe zile”, spune el.

    Atunci când apare senzația că această țeapă îl amenință înseamnă că urmează ceva rău, chinuitor, groaznic: gândurile obsesive încep să se deruleze în buclă iar și iar și iar. Ca să le evite, Cristian trebuie să se oprească din ceea ce făcea pe moment, în speranța că țeapa nu o să-l pătrundă și, deci, gândurile îi vor da pace. Dacă nu reușește să evite țeapa, gâdurile dau năvală. Atunci, singura lui opțiune e să repete diferite acțiuni până când reușește să schimbe paradigma gândurilor lui.    

    „Blocajul înseamnă că intru ca într-un fel de buclă în care atacurile sunt mult mai frecvente – asta însemnând gândurile –, dar înseamnă și creșterea în intensitate și dimensiune a acelei prezențe nasoale. Iar când am un astfel de blocaj, dacă nu mă opresc din ce fac, să-l las să treacă, ca și cum l-aș ignora, îmi vin lucruri urâte în gând, ca și cum aș fi un om răuvoitor. Îmi vine să înjur, să blestem, să dau răului. Toate, numai în gând. Uneori și la adresa celorlalți, nu numai a sfinților, dar numai în gând. Uneori stau, am impresia că a trecut, dar nu a trecut”, explică el.

    pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă. Amenințarea obsesiilor se simte, pentru Cristian, ca și cum s-ar afla pe marginea unei prăpăstii
    Amenințarea obsesiilor se simte, pentru Cristian, ca și cum s-ar afla pe marginea unei prăpăstii. FOTO: Shutterstock

    Dacă, la început, gândurile obsesive apăreau de două-trei ori pe zi, de obicei atunci când avea ceva mai dificil de făcut, în timp au apărut mai des și fără legătură cu dificultatea acțiunilor lui. Totuși, Cristian a observat că i se întâmplă mai des atunci când lucrează la calculator, chiar dacă nu are de făcut ceva complicat. De exemplu, când scrie la tastatură și trebuie să folosească tasta Shift și o altă tastă sau atunci când trebuie să facă click cu mouse-ul. În aceste situații, dacă simte amenințarea acelei țepe, se oprește din scris până trece.

    De obicei, când stă, îi e bine. Dar atunci, pe la 26-27 de ani, a avut o perioadă în care simțea pericolul chiar și atunci când bea apă sau mânca. 

    „De la 16 la 26 de ani aveam cuvintele urâte în minte, dar treceam peste ele. Îmi lăsau o stare neplăcută în interior, dar nu o stare de otrăveală. Când a apărut și asta cu țeapa, nu mai puteam să beau apă, să vorbesc, să merg. Începusem să am blocaje și când era vorba să mănânc sau să beau. Adică dacă beam apă simțeam că-mi vin gânduri urâte și că intră chestia aia în mine. În exterior nu mă manifest, dar mă simt cumplit pe dinăuntru.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    „Am spus numai duhovnicului meu, nu aveam încredere în psihiatru”

    La debutul bolii, Cristian avea 16 ani și nu i-a trecut prin minte să spună celor din jur prin ce trecea, de teamă că-l vor crede nebun. S-a dus, în schimb, la preot, la 18 ani: „În clasa a 12-a am spus numai duhovnicului meu, când m-am spovedit. Îmi dădeam seama că nu e în regulă și m-am dus și m-am spovedit”.

    Dar din punct de vedere medical ai cercetat problema?

    Cristian: Nu, medical am cercetat numai când nu mai puteam să beau apă, să merg, să vorbesc, din cauza acelor blocaje.

    Deci la 26-27 de ani a apărut țeapa și la 32 m-am dus la medic. În tot acest timp, eu m-am luptat în continuare singur, în tot acest timp am slăbit 10 kilograme pentru faptul că uneori nu mâncam, alteori nu beam apă.

    Nu te-ai gândit să mergi la medic?

    Nu aveam încredere în psihiatru, pentru că ce știam eu despre psihiatru era ce vedeam la televizor: că se ocupă de oameni care sunt agresivi, nebuni, pe care îi leagă, asta era impresia mea despre psihiatru. M-am dus în momentul în care nu am mai putut să fac nimic altceva decât să mă duc la psihiatru.

    pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă. Teama că va fi respins l-a făcut ca, o perioadă, să nu le spună apropiaților despre problemele lui psihice.
    Teama că va fi respins l-a făcut ca, o perioadă, să nu le spună apropiaților despre problemele lui psihice. FOTO: Shutterstock

    „Părinților le-am spus numai când n-am mai putut să fac față la serviciu”

    La 31 de ani, cu un an înainte de a merge la psihiatru, le-a spus și părinților prin ce trecea. A făcut-o numai în momentul în care starea de rău devenise insuportabilă. Nu mai făcea față la serviciu, îi era din ce în ce mai greu să comunice și chiar să mănânce. Ajunsese să aibă puțin peste 50 de kilograme, ceea ce devenise îngrijorător.

    „Părinților le-am spus numai în momentul în care n-am mai putut să fac față nici la serviciu. Până atunci mi-a fost rușine să le spun alor mei. Altcuiva, cui? Unui prieten? Nu. Îmi era jenă, mi-era să nu fiu scos din comuniune. Nu am avut prieteni așa apropiați încât să le spun tot ce gândesc.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    Tot cam pe-atunci, obsesiile îl împiedicau uneori și să se deplaseze: „Dacă îmi venea un astfel de atac în momentul în care trebuia să urc în tramvai sau în autobuz, îl lăsam să treacă și îl așteptam pe următorul, așteptam până când puteam să îl iau fără să intre țeapa asta în mine”, spune el.

    La psihiatru, cu permisiunea duhovnicului

    După ce le-a spus părinților prin ce trece, iar aceștia au reacționat cu compasiune, Cristian a început să ia în considerare și mersul la un medic psihiatru. Totul s-a petrecut cu acordul preotului.

    „Mătușa mea ne-a recomandat o psihiatră care avusese succes cu o cunoștință de-ale ei, iar apoi am fost și la o mănăstire lângă Iași, unde am fost și m-am spovedit și m-am împărtășit, că un părinte la care mă spovedisem ultima dată îmi dăduse canon (n.r. – penitență) ca 15 ani să nu mă împărtășesc. Dar a murit părintele acela și, în momentul în care îți moare duhovnicul, îți cade canonul, nu mai ești obligat să-l ții. Îl ții de la următorul duhovnic. Și cel de la mănăstirea de lângă Iași m-a văzut în ce stare sunt, că nu mă mai puteam bărbieri, și m-a împărtășit acolo și a fost de acord să merg și la psihiatru”, spune el.

    Ai cerut permisiunea preotului ca să mergi la psihiatru?

    Cristian: Nu neapărat, a vorbit maică-mea și a zis că da, dar că să nu iau medicamente tari. Dar am luat ce mi-a dat psihiatrul. Înainte să le spun alor mei și să merg la medic, am fost la mai mulți duhovnici.

    Ți-a recomandat vreunul să mergi și la medic?

    Cristian: Nu.

    Crezi că ar fi fost util pentru tine dacă ai fi mers mai devreme la medic?

    Cristian: Nu m-a afectat în vreun fel faptul că m-am dus mai târziu la medic, decât că am trecut prin niște stări mai grele, dar viața mea socială nu s-a alterat.

    Aveai o percepție negativă asupra psihiatriei înainte să mergi la medic?

    Cristian: Da. Maică-mea îmi propusese la un moment dat să merg la psihiatru, dar am preferat să nu, speram să îmi treacă așa. Dar mi s-au agravat problemele.

    A ajuns, în cele din urmă, la o doctoriță psihiatru care lucra și la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia”, și într-o policlinică. Nu s-a internat în spital atunci, ci a optat pentru asistență medicală în regim ambulatoriu, adică a primit un tratament și mergea cam o dată pe săptămână la evaluare medicală și, eventual, o ajustare a tratamentului.

    A luat atunci un antipsihotic care a făcut ca atacurile să dispară destul de rapid, așa că în decurs de o lună a simțit că starea lui s-a îmbunătățit. „90% nu mai aveam probleme”, spune Cristian, care rămâne, în fond, un om al cifrelor și al preciziei matematice.

    Primul diagnostic: tulburare afectivă și depresie mistică

    Nu e ușor, ca medic psihiatru, să pui un diagnostic, mai ales la primul contact cu pacientul și mai ales dacă acesta nu e internat. Prima doctoriță i-a pus un diagnostic de tulburare afectivă și de depresie mistică.

    Cristian face o trecere în revistă a tratamentelor pe care le-a luat. Primul tratament psihiatric, pe care l-a luat vreme de un an, l-a făcut să se simtă ca și cum s-ar fi vindecat „pe interior”. De ce spune că pe interior? Pentru că, fizic, începuse să aibă niște stări de moleșeală de câte 5-10 minute pe zi, în care nu putea să facă nimic.

    Aceste stări de moleșeală păreau, atunci, minore comparativ cu beneficiile tratamentului: gândurile obsesive dispăruseră în mare parte. Trebuia, spune el, doar să fie atent la ele atunci când își făcea rugăciunile de dimineață și de seară. Însă, per total, la finalul primului an de tratament, obsesiile dispăruseră aproape de tot. „Mai aveam 5%-2% din ce fusese”, spune el, cu aceeași atenție la calcule.

    După un an, s-a întâmplat însă un alt lucru care l-a dezechilibrat: „Am făcut iar un păcat și, din momentul ăla, antipsihoticul a început să-mi dea efecte adverse. Adică aveam o moleșeală în picioare, aveam căderi de circa 30 de centimetri în jos, ca atunci când faci semigenuflexiuni. Se întâmplau fizic, aveam uneori și șase-șapte căderi pe minut, dacă stăteam în picioare. Cădeam și mă ridicam”, explică el, dar evită să detalieze păcatul.

    Atunci, psihiatra a hotărât să-i schimbe antipsihoticul cu unul care i-a redus starea de moleșeală, dar care nu-i mai controlează atât de bine gândurile obsesive. „Mai am și acum astfel de căderi, dar mai am două-trei pe zi, nu mai am șase pe minut”, spune el. De atunci, de la 33 de ani, a rămas cu același tratament psihiatric.     

    Al doilea diagnostic: pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    La patru ani de la primul diagnostic, după ce psihiatra lui s-a pensionat, Cristian a ajuns la un alt medic. „Când i-am spus psihiatrei de la policlinică faptul că tind să repet ce fac, ca să fac cu gând bun, atunci mi-a zis că e tulburare obsesiv-compulsivă. Iar doctorița de la spital, care m-a și internat atunci, la 36 de ani, a zis la fel, a confirmat diagnosticul”, spune el.

    Dacă te-ai uitat la filme în care apar personaje cu tulburare obsesiv-compulsivă, s-ar putea să crezi că această afecțiune psihică se rezumă la aprins și stins lumina în mod repetat și la spălat excesiv pe mâini. În realitate, lucrurile pot fi mult mai complexe de-atât. Comportamente repetitive sunt compulsiile pe care individul se simte presat să le realizeze ca răspuns la o obsesie.

    EXTRA INFO

    Ce simte un pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, a cincea ediție (DSM-5), definește tulburarea obsesiv-compulsivă ca afecțiunea care presupune prezența obsesiilor, compulsiilor sau a ambelor.

    Obsesiile sunt gânduri, impulsuri sau imagini recurente și persistente care sunt resimțite ca fiind intruzive și nedorite. Obsesiile provoacă anxietate și disconfort, deși persoana afectată încearcă să le ignore sau să le suprime prin alte gânduri sau acțiuni (prin realizarea unei compulsii).

    Compulsiile sunt comportamente repetitive (cele mai banale fiind spălatul mâinilor, ordonarea, verificarea) sau acțiuni mentale (rugăciune, numărare, repetarea cuvintelor în gând) pe care individul se simte nevoit să le realizeze ca răspuns la o obsesie sau conform unor reguli care trebuie aplicate în mod rigid. Compulsiile au rolul de a preveni sau de a reduce disconfortul și anxietatea. Totuși, aceste comportamente sau acte mentale repetitive nu au o legătură realistă cu ceea ce sunt destinate să prevină. Deseori sunt clar excesive.

    Poți afla mai multe despre tulburarea obsesiv-compulsivă de AICI.

    Compulsiile – adică evitările sau comportamentele repetitive – apar de mai multe ori pe zi. De exemplu, în cazul lui Cristian, dimineața, la trezire, îi e greu să se îmbrace. Așteaptă să treacă amenințarea gândurilor obsesive și de-abia după aceea poate să-și pună hainele de zi pe el. La fel când trebuie să tragă perdeaua, ca să deschidă balconul.

    Uneori, i se întâmplă și când are oameni în jur, dar nimeni n-ar putea să-și dea seama, pentru că nu arată nimic în exterior. „Decât că devin tăcut și tind să mă retrag”, spune el.

    „Pot să mănânc numai singur la masă”

    Stările de moleșeală s-au redus odată cu schimbarea antipsihoticului, dar acest tratament nu-i mai ține sub control gândurile obsesive la fel ca primul.

    „Și acum, în momentul în care fac ceva și fac cu gând rău, încerc să-l repet până-l fac cu gând bun, pentru că, dacă îl fac cu gând rău, rămâne țeapa, starea aia rea în mine și o simt ca pe un brânci să mă duc către cele rele. Dacă continui cu ce am de făcut, fără să repet, intră țeapa aia în mine și spun lucrurile alea urâte, mă transform într-un răuvoitor. Nu fac lucrurile rele în realitate, doar le gândesc, de parcă aș dori să se întâmple.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    În exterior, nu se manifestă. Știe că nu ar face rău cuiva, dar faptul că nu poate să scape de gândurile obsesive îl afectează.

    „Simt acea prezență neplăcută în mine – deranjantă, înțepătoare, acaparatoare. Acum pot să fac unele activități, dar pe altele, nu. Pe cele care mă predispun la astfel de atacuri mi-e mult mai greu să le fac”, spune el.

    Din cauza obsesiilor și a compulsiilor, poate face unele activități numai singur. FOTO: Shutterstock

    Care sunt activitățile care favorizează atacurile?

    Cristian: Cele foarte interactive. Am probleme și în comunicare, trebuie să nu fiu nevoit să discut încontinuu. E bine să am pauze. De exemplu acum, când discut cu tine, când vorbești tu, eu fac pauze și asta mă ajută.

    Acasă, întind rufe, pun mașina de spălat, fac cumpărături de la magazin, astea sunt lucruri pe care le fac.

    La calculator am scris o carte, dar am scris-o foarte greu. De obicei nu mai puteam să scriu de la jumătatea rândului, trebuia să dau Enter și să scriu de la capătul rândului. Mi-e greu să apăs pe Shift și încă o tastă, după care mi-e greu să dau Ctrl C, Ctrl V, mi-e greu să dau click cu mouse-ul, mi-am pus click-urile pe tastatură, pe taste.

    Mai sunt și altele, pot să mănânc numai singur la masă, fără să mă deranjeze nimeni. Dacă trebuie să fac ceva pentru altcineva, inclusiv să vorbesc în timp ce mănânc, nu pot, îmi stric rostul mesei. Deci mănânc numai singur la masă, nu mănânc cu părinții, ei mănâncă împreună. 

    Îți lipsește să mănânci cu cineva la masă?

    Cristian: Nu. Poate că mi-ar plăcea. Am observat, când a venit un prieten din Anglia și am ieșit cu el în oraș, că am putut să mănânc. I-am spus dinainte că eu am probleme și că nu pot să mănânc decât singur, dar am stat cu el la masă și am reușit să mănânc. Dar doar atunci.

    „La Estuar am prieteni față de care nu am acea strângere de inimă să le spun că sunt bolnav”

    După ce a primit diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă, medicii i-au recomandat să facă psihoterapie. A aflat de la o prietenă despre fundația Estuar, care oferă, printre alte servicii, și ședințe gratuite de psihoterapie adulților cu probleme de sănătate psihică. În acest fel, a ajuns la Centrul de zi din București al fundației, unde merge din 2016. La început, pentru ședințe de psihoterapie, mai apoi pentru întâlniri de grup.

    Acum, participă la grupurile de Comunicare, Engleză și Dezvoltare personală, ceea ce înseamnă că trei zile pe săptămână își face drum la centru.

    „Îmi place comunitatea de la Estuar. Consider că aici am o activitate de recreere, mă destind, intru în contact cu niște prieteni față de care nu am acea strângere de inimă să le spun că sunt bolnav, de teamă că aș putea să fiu privit cu alți ochi. Pentru că am observat că, în societățile care nu au un grad de civilizație înalt, nu există înțelegere pentru persoanele cu probleme psihice. Că nici eu nu știam de psihiatru decât din filme. Când aflam de cineva că are probleme psihice mă gândeam că e ca un nebun din filme care provoacă probleme.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    Faptul că merge de trei ori pe săptămână la Estuar îl ajută să-și satisfacă nevoia de socializare și de relaxare.

    În urmă cu câțiva ani putea să mai socializeze și altfel, de exemplu îi plăcea să meargă în parc să joace șah, dar în ultima perioadă stările de moleșeală sunt prezente în aproape fiecare după-amiază și îl împiedică să mai plece de acasă exact în intervalul orar în care se adună șahiștii.

    „Mă întind pe pat și de 20 de ori într-o zi.” Blocat în casă după-amiezile

    Primele stări de moleșeală, cum le spune el, au apărut pe la 28-30 de ani, dar nu țineau mult. Trebuia să se așeze cinci-zece minute, după care treceau. De la 36 de ani, însă, au devenit foarte dese și îl blochează în casă în majoritatea după-amiezilor.

    De-asta nu poate să mai meargă la șah în parc și de-asta nu se duce nici în excursiile organizate de Estuar la munte sau la mare. Pur și simplu, trebuie să fie acasă pe la 2.00-3.00 după-amiaza, ca să se poată întinde pe pat. 

    „Acum starea mea de moleșeală s-a generalizat. Dimineața mai pot să ies să mai fac ceva, până pe la 1.30-2.00, după care rata mea de autonomie e foarte mică. Adică pot să mai fac lucruri doar dacă stau în casă, am nevoie să stau întins pe pat. Stau întins 1-2 minute, îmi revin, mai pot să fac ceva 5-10 minute, după care iar stau întins. Mă întind pe pat și de 20 de ori într-o zi.”

    Cristian, pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    Are și zile mai bune, când poate să stea afară și până pe la 4.00-5.00 după-amiaza, dar rar. Însă faptul că nu poate să anticipeze când sunt aceste zile bune îl descurajează să rămână pe-afară, prin oraș, pentru că moleșeala poate să-l apuce oriunde și oricând după ora 2.00 după-amiaza.

    „Dacă nu am stările de moleșeală, ies afară și mă plimb în jurul blocului, merg 500 de metri în față și 500 înapoi, dar chestia asta mă împiedică să plec departe de casă. De exemplu, să merg la mare cu Estuar. Nu pot, pentru că sunt trei ore cu trenul, stau patru ore acolo și încă trei ore la întoarcere. Și eu am nevoie să mă întind pe pat, nu pot”, mai spune el.

    Viața profesională ca pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă

    Cristian a absolvit Tehnologia Informației la o universitate de profil. După absolvire, a lucrat patru ani în industrie, iar apoi în mediul universitar. A reușit să lucreze, în ciuda tuturor dificultăților prin care a trecut, până la 36 de ani. Dacă e să calculezi de când s-a declanșat boala, s-a luptat vreme de 20 de ani să facă față într-un mediu educațional și, ulterior, profesional foarte competitive, deși în el se dădeau cele mai mari lupte. 

    „La liceu și la facultate, de fapt până a apărut țepul ăla, îmi făceam treaba. Eram mâhnit pe partea asta (n.r. – pentru că avea gândurile obsesive), dar am reușit să-mi fac treburile. Lucram de câțiva ani când am început să simt țepul”, spune el.

    Când și-a dat seama că nu mai face față la serviciu, nu s-a grăbit să se pensioneze pe caz de boală. A tot sperat că își va reveni și că va reintra în câmpul muncii. Prin urmare, a stat un an fără vreo sursă de venit. „Aveam o sumă de bani economisită, pentru că eu am trăit cu conceptul că o parte din salariu e bine să o economisești, că nu știi ce vremuri vin. Aveam, deci, o sumă de bani economisită și un an am stat fără niciun fel de venit, am cheltuit în anul ăla câteva mii de euro. Ulterior m-am pensionat”, explică el.

    Cristian speră că se va simți mai bine și că va putea să se angajeze din nou. FOTO: Shutterstock

    La început, a fost încadrat cu gradul 2 de invaliditate, ceea ce înseamnă fără drept de muncă. Avea o pensie ceva mai mare, dar nu putea să se angajeze. Prin urmare, peste o vreme, a făcut cerere să treacă la gradul 3, ca să poată lucra cu jumătate de normă.

    Și ai lucrat vreodată de când ai acest grad?

    Cristian: Nu. Nu am reușit să-mi găsesc, pentru că firmele preferă să angajeze cu normă întreagă. Și oricum, în general la firme îți vine un proiect, tragi tare până îl termini, după care e mai lejer. Dar există acea perioadă de forcing pe care eu nu pot să o duc, eu lucrez 3-4 ore maxim pe zi, dacă ei au nevoie de cineva care să lucreze mai mult, eu nu pot să fac față.

    Cristian spune că anul acesta ar fi cam ultimul în care ar putea să treacă din nou de la gradul 3 la gradul 2, ca să ia o pensie ceva mai mare. Dar nu vrea să o facă, pentru că asta ar însemna o trecere definitivă, în condițiile în care el tot speră că o să-și găsească de muncă. „Că o să mă fac bine și o să-mi găsesc.”

    Pensie de 1.000 de lei. „Dacă aș trăi singur, nu aș putea cu banii ăștia”

    Când a făcut trecerea de la gradul 2 la 3, a pierdut cam 300 de lei din pensie. „La vremea aia, de la 1.140 la 830 de lei”, explică el. Între timp, pensia de pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă a mai crescut, iar acum Cristian ia 1.000 de lei. Cum să te descurci cu acești bani?

    „Dacă aș trăi singur, nu aș putea cu banii ăștia”, spune el, pe bună dreptate.

    Cât încă mai sunt părinții lui, cu care locuiește și cu care a locuit întotdeauna, se gospodăresc așa cum pot, în trei. Iar Cristian – culmea! – chiar pune niște bani deoparte, în eventualitatea unor vremuri mai grele. „Împărțim tot ce cheltuim la trei persoane. Maică-mea cu taică-meu au pensii mai bune. Eu am pensia mică, dar pe o lună, cu tot ce cheltui, 700-800 de lei, 200 de lei tot pun deoparte”, spune Cristian.

    „În momentul ăsta, nu sunt în stare să duc o familie.” Viața personală

    Chiar dacă n-a avut prieteni destul de apropiați încât să le spună despre gândurile lui obsesive, Cristian a avut prieteni înainte de boală și mai are și-acum. Sunt câțiva oameni, cinci-șase, cu care vorbește constant la telefon.

    De la 26 la 28 de ani și jumătate a avut și o relație de cuplu. Singura. „Am avut o prietenă, a durat doi ani și jumătate, cam asta a fost tot. Dar a fost o înșelare, pentru că eu, la început, credeam că îmi place de ea, ne-am simțit bine împreună, dar ulterior relația s-a răcit”, povestește el.

    Relația s-a răcit atunci când a aflat că ea vrea să se căsătorească și să aibă o familie, iar el i-a spus că are niște stări neplăcute și că, în felul în care se simte, nu se poate căsători. „Iar eu mi-am dat seama că a fost o înșelare”, întărește el.

    Ce înseamnă înșelare?, mă întreb și îl întreb: „Păi, după ce ne-am despărțit, am cunoscut o altă fată și, când am privit-o prima dată în ochi, am simțit că pe ea am așteptat-o toată viața. Dar m-a refuzat. Adică am simțit ce înseamnă dragostea și nu am avut-o. De-asta mi-am dat seama că ce fusese în trecut a fost o înșelare și că am greșit având acea relație. Nu că ar fi fost o relație rea, dar acum, dacă m-aș întoarce în timp, nu aș mai pierde acei ani”, spune el.

    Viața de pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă nu e ușoară, dar Cristian nu a renunțat să spere că își va găsi o parteneră. FOTO: Shutterstock

    Nu a renunțat atunci nici la gândul de a avea o relație, nici la fată, așa că a căutat-o din nou peste câțiva ani. Din nou, a fost refuzat. „Atunci am zis că nu o mai caut decât dacă mă fac bine fizic, pentru că, în momentul ăsta, nu sunt în stare să duc o familie, nu am energia necesară ca să fiu cap de familie. Eu, care în momentul ăsta mă întind pe pat de 20 de ori pe zi, ce să fac? Dacă aș avea un copil și ar avea nevoie de ceva?”, mai spune el.

    Faptul că s-a îndrăgostit la prima vedere în urmă cu câțiva ani nu înseamnă că exclude posibilitatea să întâlnească pe altcineva. E deschis în acest sens, dar crede că, dacă o fi să fie, o să-și dea seama din prima.

    Câteodată îl mai îngrijorează perspectiva gândului că e posibil, mai ales cu o problemă de sănătate ca a lui, să nu-și găsească o parteneră. Ar vrea să aibă pe cineva alături, o femeie care să țină la el și la care, la rândul lui, să țină. Dar această îngrijorare nu-l dă peste cap. Momentan, vrea să se facă bine sau măcar mai bine, pentru că stările de moleșeală din fiecare după-amiază îl țin pe loc: „Dacă trebuie să mă întâlnesc la ora 7.00 seara la un suc, eu ce fac? Că eu stau în casă la ora aia. Să mă întâlnesc la 10 jumate dimineața? Mă descurajează”.

    Viața, azi

    În prezent, viața lui Cristian arată cam așa: dimineața se duce la cumpărături, apoi, în zilele de luni, marți și miercuri, merge la Estuar, unde participă la activitățile de grup, se relaxează și stă de vorbă cu prietenii lui de acolo, după care se retrage spre casă, pregătit să se întindă pe pat de câteva ori. Între aceste moleșeli, cum le spune el, ori încearcă să mai lucreze ceva la calculator, ori, dacă nu poate să lucreze, citește ceva documentație.

    Printre picături, cu toate compulsiile lui care l-au făcut ba să se așeze de zeci de ori pe pat în fiecare zi, ba să nu poată scrie decât pe jumătatea stângă a paginii, Cristian a publicat, recent, o carte de programare. A scris-o în limba engleză.

    Dacă, înainte de a lua tratament psihiatric, starea lui se agravase încât uneori nu putea nici să se urce în tramvai sau să vorbească, de când ia pastile se simte o îmbunătățire. Poate că nu mai e la o îmbunătățire de 90%, cum simțea cu primul tratament, dar undeva la 70%-80% tot estimează că ar fi.

    De când ia tratament psihiatric, se simte mai bine. FOTO: Shutterstock

    De fiecare dată în discuțiile cu persoane care au probleme psihice și care locuiesc cu părinții, vine, invariabil, și momentul în care vorbim despre cât de mult îi îngrijoarează gândul că, la un moment dat, aceștia nu vor mai fi. Dincolo de dependența emoțională în astfel de cazuri, se pune problema autonomiei și a banilor.

    Pe Cristian nu-l sperie neapărat gândul că părinții lui, acum în vârstă, nu vor mai fi, cât îl sperie perspectiva că aceștia se vor îmbolnăvi, iar el nu-i va putea ajuta. „Nu mă preocupă cum ar fi fără ei cât mă preocupă gândul că vor fi bolnavi și mie îmi va fi greu să-i îngrijesc. Ferească Dumnezeu, părinții mei sunt bătrâni și, dacă se întâmplă ceva și se duc la spital, mie o să-mi fie greu să mă duc după ei la spital”, spune el.

    Altfel, s-ar descurca singur. Deja știe că în prima parte a zilei și-ar face cumpărăturile și tot ce mai e nevoie pe-afară, iar în a doua parte a zilei ar face treburile de prin casă. Totuși, speră neîncetat că se va face bine: „Speranța există întotdeauna. Îmi doresc să am familie, copii, un job, să trăim vremuri bune, cu pace și fără amenințări”.

    EXTRA INFO Fundația Estuar are, în prezent, centre de zi în București, Cluj, Ploiești și Giurgiu. Dacă vrei să susții adulții cu probleme de sănătate psihică prin Fundația Estuar, o poți face donând pentru umătoarele cauze:

    •  Centru de zi – în centrele de zi se asigură participarea pe perioada zilei a persoanelor cu probleme de sănătate mintală la un program prestabilit, într-un mediu controlat, care să le ofere siguranță, confort, mijloace de socializare și oportunități de dezvoltare personală adaptate la condițiile clinice ale tuturor participanților;

    •  Psihoterapie – orele de psihoterapie sunt o necesitate pentru orice persoană care se confruntă cu probleme de sănătate mintală;

    •  Locuință protejată – în locuințele protejate, persoanele cu probleme de sănătate mintală care nu se pot descurca financiar au asigurat costul de locuire, suportul logistic și primesc sprijin de specialitate.

    Îți recomandăm și

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare