Invizibilii: unde se pierd românii cu depresie și anxietate care nu ajung în statistici
Statisticile actuale privind incidența și prevalența depresiei, anxietății și a altor probleme de sănătate mintală din România sigur sunt subestimate, spun specialiștii FOTO: Shutterstock
Ca în multe alte domenii medicale, și în cel al psihiatriei, lucrurile stau bine pe hârtie și nefericit în realitate. Potrivit celor mai recente statistici Eurostat, doar 1% dintre români suferă de depresie, comparativ cu media din Uniunea Europeană, de 7,2%. Specialiștii vorbesc însă de o subraportare/subdiagnosticare a cazurilor. De ce se întâmplă asta? Explică, pentru SmartLiving.ro, psihiatrul Vlad Stroescu și psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu.
„Pe 27 decembrie 2023 am avut primul atac de panică. Noaptea. Eram la Câmpina la bunica mea. Simțeam că nu am aer, că mă strânge cineva de gât și mă durea în piept. Am sunat la 112, iar un echipaj SMURD a venit în 40 de minute. Paramedicii mi-au făcut o electrocardiogramă (EKG), mi-au măsurat tensiunea și nivelul de saturație de oxigen. Mi-au zis că nu am nimic altceva decât un atac de panică și mi-au dat o pastilă de Alprazolam (n.r. – folosit la adulți pentru tratamentul anxietății, tulburărilor anxios-depresive şi al tulburărilor de panică), ceea ce m-a liniștit”, povestește A., într-o discuție cu SmartLiving.ro, despre cum a început, în urmă cu aproximativ 6 luni, să aibă frecvent atacuri de panică.
La mai bine de o săptămână, în timp ce se afla la cumpărături, în București, a început din nou să se simtă rău. Aceleași simptome: dureri în piept și dificultatea de a respira. „Am sunat iar la 112. O ambulanță m-a preluat și m-a dus la Spitalul Universitar de Urgență București (S.U.U.B.), dar acolo, timp de trei ore, nu m-a băgat nimeni în seamă, așa că am plecat acasă. Îmi și revenisem, între timp”, a povestit tânăra.
Numai că a doua zi, a avut un nou atac de panică. De data asta, echipajul SMURD care i-a venit în ajutor i-a administrat o perfuzie cu gluconat de calciu, ca să o liniștească. „De atunci, am mai ajuns încă de vreo două ori la camera de gardă a Spitalului Municipal Câmpina. Prima oară am așteptat patru ore să fiu consultată, a doua oară m-au primit imediat. Am fost tratată bine, uman, am plecat de acolo cu recomandarea de a merge la un psihiatru”, a mai povestit A.
Însă decizia de a consulta un specialist a venit abia acum, după aproape 6 luni de atacuri de panică recurente, povestește tânăra, în speranța că va găsi un tratament adecvat. Atacurile de panică de care suferă fără să știe cauza, mai spune A., îi afectează nu numai stilul de viață, ci și familia: „Sper să găsesc, în sfârșit, o soluție, pentru că este din ce în ce mai oribil. De la o zi la alta e mai sufocant și îmi este nu greu, extrem de greu. Sufăr și îi fac să sufere, fără să vreau, și pe cei dragi. Zilnic mă sufoc, am dureri în piept, îmi amorțește capul și nu numai, iar din punct de vedere clinic, mi s-a spus că nu am nimic”.
Românii vorbesc despre depresie și anxietate pe Facebook
În ultimii ani, și în spațiul public românesc, discuțiile despre anxietate, depresie și atacuri de panică au fost tot mai frecvente și mai consistente – în podcasturi, grupuri de Facebook, emisiuni TV și cărți. De exemplu, la Editura Humanitas a apărut recent volumul colectiv intitulat „Cartea Depresiilor. 24 de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni”, coordonat de scriitorul Marius Chivu, în care 24 de artiști și personalități din lumea showbizului românesc își povestesc experiențele.
Pe Facebook, de asemenea, există numeroase grupuri de „suport”, unde zeci de mii de oameni își povestesc simptomele și trăirile, cer sfaturi despre tratamente, recomandări de psihologi și psihiatri sau caută, pur si simplu, să vorbească cu cineva pentru că se simt „singuri”. Un astfel de grup se numește „Grup de suport: Anxietate și/sau atacuri de Panică/Depresie/Agorafobie!”, are peste 30.000 de membri și adună, zilnic, zeci de postări, majoritatea anonime.
Ce spun statisticile despre depresie din România
Dacă ne uităm la cele mai recente date disponibile, România pare să stea cel mai bine din Uniunea Europeană la capitolul depresie.
Potrivit Eurostat, în 2019, media cazurilor de depresie în țările Uniunii Europene era de 7,2%.
Cele mai multe cazuri de depresie erau înregistrate în Portugalia, cu 12% din totalul populației. Urmau Suedia, Germania și Croația, cu 11%.
Cele mai puține cazuri au fost raportate de România, cu doar 1%, urmată de Bulgaria (2,7%) și Malta (3,5%).
De asemenea, în 2019, potrivit unui raport publicat de Ministerul Sănătății și de Institutul Național de Sănătate Publică (INSP), citat de Libertatea, în România erau înregistrate peste 500.000 de persoane cu tulburări mintale și de comportament, inclusiv retard mintal, schizofrenie, depresie sau stres.
Din totalul de jumătate de milion, circa 45.000 erau cazuri noi de depresie (în creștere cu 15% față de anul 2013), mai arată raportul. Dintre acestea, 67% erau în rândul femeilor.
Cât despre raportarea în funcție de mediul de rezidență, datele arată că 54% dintre persoanele diagnosticate cu depresie în 2019 erau din mediul urban.
Toate aceste date sunt, însă, de dinainte de pandemia de Covid-19, dinainte de invazia Ucrainei de către Rusia, două mari evenimente care au zdruncinat și mai mult sănătatea emoțională a românilor. Următoarele statistici pe această temă vor fi realizate de-abia în 2025.
„Institutul Național de Statistică realizează, la 6 ani, Ancheta de Sănătate prin Interviu care colectează date referitoare la bolile cronice și consumul de medicamente. Ultima cercetare s-a desfășurat în anul 2019 în baza Regulamentului (UE) 2018/255 în ceea ce privește statisticile bazate pe Ancheta europeană de sănătate realizată prin interviu (EHIS).”
Răspunsul INSP la solicitarea SmartLiving.ro
Cum de stă România cel mai bine la capitolul depresie? Specialiștii vorbesc de o subraportare a cazurilor
„Da, acele date sigur subestimează prevalența depresiei”, a declarat psihiatrul Vlad Stroescu, într-o discuție cu SmartLiving.ro.
„Deși tindem să spunem că depresia este boala secolului nostru, ea există, de fapt, dintotdeauna, o observase și Hipocrate. Studiile transnaționale arată aceeași prevalență peste tot în lume. Variază mult însă complicațiile depresiei, cum ar fi creșterea ratelor tentativelor de suicid. Dar depresia în sine nu are o variație atât de mare. Iar dacă în UE prevalența este în medie în jur de 7%, potrivit ultimului Eurostat, n-are cum să fie la noi 1%. Nu suntem noi de 7 ori mai puțin deprimați decât restul populației. Aproape sigur este o subraportare. Iar subraportarea este, de fapt, o poveste veche la noi”, explică Vlad Stroescu.
Dacă ratele de depresie au părut să crească, continuă el, este un lucru bun. De ce? Înseamnă că lumea vine mai ușor la doctor: „A crescut rata de diagnostic și la noi, dar încă suntem în urmă. Dacă datele oficiale arată o prevalență mai mică a depresiei la noi e un semn rău – și anume că nu o descoperim atât cât ar trebui.”
Cum ajungem la diagnostic
Potrivit standardelor CDC (Centers for Disease Control and Prevention), explică Stroescu, screeningul pentru depresie se face în cabinetele medicilor de familie, „deci ține de medicina primară pentru toată lumea”.
Într-o conferință din luna aprilie a anului trecut, potrivit Euronews, Alexandru Rafila, ministrul Sănătății, detalia cum ar trebui să funcționeze sistemul: „Pacienții care au depresie să poată să fie diagnosticați precoce pe baza unui chestionar și medicul de familie să poată să îi trimită la un cabinet de consiliere psihologică sau la o investigație mai complexă”.
Ceea ce înseamnă că medicul de familie, nu psihiatrul, este specialistul aflat în prima linie a diagnosticării precoce a depresiei, ceea ce se întâmplă și în alte state europene.
Dacă medicul de familie nu recunoaște însă simptomele de depresie, el nu va trimite pacientul mai departe la un consult psihiatric, explică și Mugur Ciumăgeanu, psihoterapeut specialist și formator în psihoterapie cognitiv-comportamentală, lector universitar doctor în cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie și Psihologie, precum și director de programe de formare la Asociația Româna de Terapie Comportamentală și Cognitivă.
„Medicii de familie au, teoretic, destul de puține abilități în a recunoaște depresia. Studiile făcute la nivel european arată că 20%-30% dintre cei care se adresează medicilor de familie la cabinet au anxietate și depresie. Așadar, dacă medicul de familie nu identifică aceste cazuri, el nu o să le trimită mai departe. Iar România este una dintre țările care nu au dat competența medicilor de familie să trateze depresiile ușoare și medii, cel mai des întâlnite”, subliniază Ciumăgeanu.
Este descurajant procesul? Da, spune psihoterapeutul: „De aceea cred că principalul gatekeeper al sistemului față de depresie este medicul de familie. Atât timp cât medicii de familie nu sunt abilitați să vadă depresia și problemele de anxietate, resursa mai scumpă – psihiatrul, care de obicei se ocupă de cazuri mult mai severe, nu o să fie alertată. Institutul Național de Statistică, de exemplu, procesează datele din sistemul psihiatric. Acolo se uită câte diagnostice de depresie sau de depresie cronică sunt. Evident că dacă eu sunt la al doilea, la al cincilea episod, n-o să mă mai duc la medicul de familie, ci o să mă duc direct la psihiatru, la Spitalul de Psihiatrie. Și atunci voi fi caz notat în sistemul public. Dacă nu, sunt invizibil pentru sistem”.
„Așadar, nu mă miră că România raportează cele mai puține cazuri din UE”, adaugă Ciumăgeanu, care punctează, pe de altă parte, că depresia „nu s-a înmulțit”, ci datele oficiale nu reflectă realitatea.
„Depresia poate crește atunci când există niște forțe sociale care duc la pierderi și inegalități foarte mari în rândul populației. Războaiele, crizele economice precum cea din 2008, momentele de cumpănă dintr-o societate când foarte multă lume sărăcește sunt provocatoare de depresie. Crizele sanitare, de pildă, cum a fost cea a Covidului, au dus la scăderea globală a stării de bine a populației. Iar noi, profesioniștii din sănătate, n-am văzut neapărat mai multe depresii, ci oameni fără chef de viață, să zicem. E o mică nuanță”, punctează psihoterapeutul.
Este important, mai spune specialistul, să facem diferența între cele două stări: „fără chef de viață” înseamnă o stare de „deprimare”. Deprimarea și depresia pot avea manifestări comune. Totuși, deprimarea este o stare sufletească trecătoare, pe care oricine o poate experimenta la un moment dat, pe când depresia este o boală, care se poate agrava dacă nu este tratată, și poate dura ani mulți sau o viață întreagă.
Ce se întâmplă cu cazurile care ajung la urgențe
Al doilea gatekeeper, după medicii de familie, sunt sistemele de urgență, implicit cardiologia și neurologia, spune Mugur Ciumăgeanu. De ce?
„În cazul tulburărilor cu manifestări legate de frică, noi le zicem fear based disorders, cum este atacul de panică, ai tot felul de simptome – fie îți bate inima prea tare și ai impresia că o să faci infarct, fie amețești, te ia cu leșin, vertij și crezi că faci un AVC, că ai simptome neurologice. Ca și în cazul medicilor de familie, cardiologii și neurologii nu-ți pun diagnostic de depresie. Zic nu e de-ai noștri, n-are nimic la inimă sau neurologic, la revedere, următorul pacient. Ori, în multe situații, îi dau pacientului din proprie inițiativă un anxiolitic, pe lângă faimoasa perfuzie cu calciu. Anxioliticul este foarte puternic și liniștește criza, dar personalul din urgență nu explică mereu foarte clar că el ar trebui dat, de fapt, după un consult psihiatric și cu un anumit regim.”
„Eu am campionul meu absolut în cabinet. A fost o persoană care, după 14 ani de atacuri de panică și o serie de vizite la neurologie, a ajuns în final la psihiatrie și, mai apoi, la psihoterapie.”
Mugur Ciumăgeanu, psihoterapeut specialist și formator în psihoterapie cognitiv-comportamentală
- Citește și povestea lui Alin Lepădatu, care, în urmă cu câțiva ani, ajunsese să sune la ambulanță de câte cinci ori pe zi. Avea atacuri de panică, dar nu știa ce se întâmplă cu el. A început să-și înțeleagă stările mai târziu, după ce a fost, în sfârșit, diagnosticat: „Mă dureau toate, aveam câte cinci atacuri de panică pe zi și mi se spunea «Nu ai nimic»”
Psihiatria comunitară și psihiatria de urgență, două puncte slabe
Vlad Stroescu spune, în plus, că și „psihiatria noastră are niște mari lacune”. Ce înseamnă asta? „Există zone foarte puțin acoperite – aici mă refer la psihiatria de urgență și psihiatria comunitară. Atunci, sunt foarte multe zone de unde nu avem date pentru că nu am construit încă niște structuri care să aibă acces așa cum s-ar cuveni în acele locuri”.
El explică, în plus, că nici datele privind tentativele de suicid nu par să fie conforme cu realitatea. „Aflam anul trecut, de pildă, la Conferința Anuală de Psihiatrie de la București, că ratele de suicid prezentate de Spitalul Universitar de Urgență Floreasca sunt extraordinar de mici. Mi s-a părut o rată improbabil de mică a tentativelor de suicid”.
Cum se explică?
„Putem să speculăm, să spunem că medicii protejează familiile – pentru că la urgență nu te duci la psihiatru, te duci să rezolvi urgența toxicologică, traumatologică, chiar dacă e vorba de o tentativă de suicid. Dar nu putem explica prin faptul că nu sunt. Pentru că sunt o căruță de tentative de suicid”, afirmă Stroescu.
În 2019, anul de dinaintea pandemiei, în România au fost raportate 2.401 sinucideri, remarcându-se o scădere drastică în comparație cu anul 2000, când la noi în țară a fost înregistrat un record al numărului de acte suicidare, peste 3.900, arăta un raport al INSP, citat de Adevărul.
Din totalul persoanelor care și-au pus capăt vieții în 2019, 84% au fost bărbați.
„Așadar, pe undeva, radarelor noastre le scapă”, adaugă psihiatrul Vlad Stroescu.
Nici sistemul privat nu raportează toate cazurile de depresie
„Un alt exemplu: eu lucrez în medicina privată. Iar medicina privată nu raportează nicăieri, nici măcar în dosarul electronic de sănătate (n.r. DES – un instrument informatic aflat la dispoziţia persoanelor care doresc să deţină un istoric medical bazat pe documentele emise de medici, colectate în aplicaţie), deși teoretic suntem obligați. Dosarul ăsta e nefuncțional, iar România este țara unde medicina privată este încă destul de accesibilă, spre deosebire de Marea Britanie, de exemplu, sau orice altă țară civilizată unde ajungi foarte greu la specialist, iar în privat costurile sunt exorbitante”.
La noi, mulți români apelează la medicina privată, continuă Stroescu. „Printre altele, și din motive de confidențialitate, iar de acolo nu prea sunt date, acesta este adevărul. Așadar, sunt multe lacune de date din multe părți, așa că e destul de evident că avem de-a face cu o combinație de factori”.
„Marea rușine a noastră – a psihiatrilor și a lucrătorilor din domeniul sănătății psihice – este că suntem absenți. Și din zona comunitară (medicul de familie este în comunitate), și de la urgențe. Sau suntem în număr mult prea mic. Adică un spital de urgență mare are unul sau doi psihiatri care, evident, nu pot face toată treaba. Și din medicina comunitară la fel. Nu poți să-i blamezi pe medicii de familie, care sunt copleșiți de volumul de muncă și de birocrație. Ne lipsesc specialiști, ne lipsește și o bună organizare, suntem cu mulți pași în urmă în privința asta.”
– Dr. Vlad Stroescu, medic psihiatru
A crescut consumul de anxiolitice
Pe de altă parte, consumul de antidepresive a crescut puternic la nivel global în ultimele două decenii. În 18 țări europene, utilizarea antidepresivelor a crescut de două ori și jumătate în perioada 2000-2020, potrivit unor statistici furnizate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), citate de Panorama.
Publicația notează că, deși nu e prinsă în aceste statistici, România se înscrie în tendințele europene.
Un studiu publicat în 2021 de către Organizația Mondială a Sănătății, filiala din România, mai scrie Panorama, arată că numărul de rețete emise și decontate pentru antidepresive a crescut în 2020 față de 2019, pentru toate categoriile de vârstă, inclusiv la persoane sub 18 ani.
Același document citat arată că și consumul de anxiolitice (ex. Xanax sau Diazepam, medicamente care inhibă anxietatea), clasă de medicamente diferită de antidepresive, a crescut în primul an de pandemie. De asemenea, medicii au diagnosticat mai multe depresii și tulburări de anxietate față de anii de dinaintea pandemiei.
„Anxioliticele sunt folosite și abuzate de toate categoriile de vârstă”, e de părere psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu, consultat de SmartLiving.ro.
„Din câte știu eu, tinerii, în special, reușesc să obțină foarte ușor rețete pentru Xanax, Bromazepam sau alte anxiolitice. E ceea ce se numește pill mill, știu acest termen de la studenții mei. Deci, sunt student, am 20 și ceva de ani, sunt în sesiune, sunt mai stresat, poate am suferit o despărțire, am și ceva experiență cu consumul de substanțe și cu sistemul psihiatric, dar nu numai, și încep să mă duc la doctor și spun: am așa niște anxietăți, stări de panică etc… și obțin pastile. Așadar îl storc pe medicul respectiv de niște anxiolitice, care nu sunt atât de puternice ca opiaceele sau ca medicamentele care se dau pentru ADHD la adult, dar își fac treaba destul de bine. Ele pot fi folosite și ca droguri recreaționale”, explică psihoterapeutul.
„La categoria mijlocie de vârstă, sunt oameni de 30-40-45 de ani, de obicei cu profil urban, corporatist, care au obiceiul să meargă la psihoterapie și din când în când, în perioade grele ale vieții, au învățat lecția: că Xanax-ul le face bine. Ori să doarmă, ori să funcționeze mai bine, să se liniștească când au ședințe”, continuă Ciumăgeanu.
„Mai mult decât atât, apare și a treia categorie, care nu era foarte numeroasă acum câțiva ani: persoane în vârstă. Care au prins gustul anxioliticelor și care nu mai au Extraveralul ăla vechi. Înhață Xanax, Bromazepam, ceva anxiolitic și se liniștesc, dorm mai mult. Practic, noi avem o populație care a învățat că reduce o parte din agitație, supărare sau tensiune cu aceste substanțe”.
O mentalitate arhaică și lipsa psihoeducației
Ioana Scoruș, psiholog și psihanalist cu practică privată notează, în cartea „Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România, șase abordări” (Ed. Humanitas, anul apariției 2022) că, în România, încă există o percepție arhaică asupra psihoterapiei.
„Apropo de percepția arhaică, de exemplu, românul continuă să refuze apelul la psihoterapeut (pe care-l echivalează psihiatrului sau psihologului) pentru că îi este teamă ca ceilalți să nu-l considere nebun. Aceasta este o transmitere culturală trans și intergenerațională, așa încât puțini sunt părinții care acceptă să ceară ajutor de specialitate pentru copiii lor, cu atât mai puțin pentru ei înșiși”.
Psihologa vorbește și despre „lipsa cunoștințelor minime ale românilor, care pleacă atât din școală, cât și din familie”.
„Această școală, spus pe șleau, nu mai există demult. Eșecul reformării sistemului de învățământ face, de 30 de ani, victime în rândul tinerilor absolvenți. Școala de astăzi este doar o etapă a drumului degradării, pe care nimeni nu o poate opri, ori nu este interesat să o oprească. Ceea ce-și propune, declarativ, școala românească a devenit doar o sforăitură sinistră. În realitate, niciun standard de calitate nu este îndeplinit.
În aceste condiții, cum ar putea face parte psihoeducația din normativul școlii românești? Dacă în Vest, psihologul însoțește copilul de la grădiniță până în viața de adult și, mai apoi, la senectute, la noi, în practică, nu există implementat nici nici măcar conceptul de psihoeducație. Cum să existe atunci demersul de însoțire a omului prin viață?
Poate părea, pentru mulți, un soi de tichie de mărgăritar, dar doar pentru aceia care nu știu că nimic nu este posibil în viața asta fără sănătate psihică”, a mai scris Ioana Scoruș în volumul colectiv care tratează problema sănătății psihice în România.
