„Mi s-a spus că sunt o femeie frumoasă și deșteaptă și că nu am cum să fiu alcoolică”. Cum ajungi dependentă de alcool și cum te lupți să-ți treacă

Alina* are 32 de ani. A avut perioade în care a băut zilnic? Da. A ascuns alcool? Da. A dat vinul pe vodcă? Da. Şi-a propus de zeci de ori să nu mai bea? Da. A eșuat? Da. A încercat iar să se lase? Da. A pierdut prieteni? Da. A depus eforturi reale ca să renunţe la băutură? Da. I-a fost rușine? Da. E dependentă de alcool, deși e o femeie inteligentă și educată? Da.
Ca ea, sunt multe alte persoane, dar tăcerea crește odată cu stigmatizarea. Alcoolismul e o problemă reală, care probabil există în aproape fiecare familie din România. E o problemă de care statul român nu prea se preocupă, e o problemă pe care, de obicei, nu o vedem ca pe o boală, ci ca pe o alegere personală. Îi arătăm cu degetul pe bețivi, le întoarcem spatele, îi judecăm. Iar critica este cu atât mai dură cu cât persoanele dependente sunt femei. Tocmai de aceea, Alina a ales să vorbească despre ce înseamnă să fii femeie și să fii dependentă de alcool. 

Publicat în: 20.08.2020

La 16 ani, Alina locuia cu părinții și era elevă la un liceu din Piatra Neamț, orașul ei natal. Tot atunci, a început să bea. Mai întâi, ocazional, cu prietenii. „Cum e-n România”, spune ea, „că e normal să bei la o vârstă atât de fragedă”.

Nu e nimic anormal că prima dată când a pus gura pe alcool s-a și îmbătat. Era de așteptat. Organismul nu e obișnuit, nu știi cât să bei și când să te oprești ca să nu te amețești prea tare. „Prima dată când am băut, m-am și îmbătat. După aceea, era o chestie de weekend, mai ales vara, în vacanțe. Fiind oraș mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, aveam și mai multă libertate din partea părinților în ceea ce privește ora de întors acasă, locul unde te duci, oamenii cu care te duci”, povestește ea cu un ușor accent moldovenesc.

După liceu, a plecat de acasă și a mers la facultate în Iași. A intrat printre primii la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, în cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, și și-a început viața de student. Pe toată durata studiilor a locuit singură, într-un apartament al unor prieteni de familie.

De la consumul de alcool în weekend sau la întâlnirile cu prietenii a ajuns, în câțiva ani, să bea singură, acasă. Atunci a început să înțeleagă că s-ar putea să aibă o problemă cu băutura, dar nu își imagina că e dependentă de alcool. Nu încă. Nu cu adevărat. Nu ea.

Am o problemă cu alcoolul vs. Sunt dependentă de alcool. Două tipuri de conștientizare

Vorbesc cu Alina despre dependența ei prin telefon. Nu vrea să-i știu numele real, dar vrea să vorbescă despre dependența de alcool cu care se confruntă pentru că știe că acest subiect nu e destul de vizibil în România. Alcoolismul e condamnat, e stigmatizat, asta da, dar nu considerat o problemă atât de importantă de către statul român, încât să existe programe bine puse la punct pentru dependenții de alcool.

Discuțiile cu ea au avut loc în august, în mai multe zile. Au fost fragmentate pentru că nu putea să vorbească oricând despre dependența ei. Ca să poți vorbi despre asta, ai nevoie de intimitate și de o stare anume în care să vrei să povestești.   

„Când te-ai gândit prima dată că ești dependentă de alcool?”

„M-am gândit devreme că, da, beau cam mult, era de demult un grăunte de gând că sunt dependentă. Dar, din punctul meu de vedere, există două faze. Faza în care îți dai seama că ai o problemă, dar te gândești că Lasă, că rezolv. Nu vreau eu acum să rezolv, dar, când o să vreau, o să rezolv. Și faza a doua, când îți dai seama că vrei să rezolvi acum, dar că nu e așa simplu și că o să trebuiască niște efort. Deci sunt două idei: Mă pot opri când vreau fără să fac niciun efort? sau Trebuie să fac eforturi ca să nu beau? Și de chestia asta, că trebuie să fac eforturi, cam prin 2015 mi-am dat seama. Probabil că, în primă fază, încă nu vrei să îți pui etichete, încă nu vrei să crezi că ți se întâmplă ție.

Faza întâi: „Nu vreau eu acum să rezolv, dar, când o să vreau, o să rezolv”

Avea 21-22 de ani și era la facultate când și-a dat seama că a început să bea singură. La început, din plăcere. Apoi, pe măsură ce conștientiza că are o problemă legată de consumul de alcool, începea să-i crească nivelul de anxietate. Ca să scape de anxietate, bea. Și, astfel, a intrat într-un cerc vicios în care i-a devenit din ce în ce mai greu să se abțină.

„Eram încă în perioada în care îmi plăcea cum mă făcea să mă simt. Mai volubilă, mai carefree (n.r. – lipsită de griji), totul era mai colorat. Știi cum e când stai și râzi cu prietenii de o chestie de care, treaz, nu ai râde? Ceva de genul ăsta. Îmi dădea o stare de bine, încă. Dar atunci când am început să beau și singură – și într-un mod destul de abuziv – nu știu dacă mie nu cumva tocmai asta mi-a creat anxietate. Apoi intri într-o vâltoare. Ca să scapi de anxietate ce faci? Bei mai mult”.

Prinsă în această spirală, Alina a început să bea din ce în ce mai mult. Pe măsură ce bea, organismul ei se obișnuia, așa că, pentru a ajunge la stările pe care le căuta, avea nevoie de o cantitate mai mare de alcool sau de băuturi mai tari. La început, bea câte ceva acasă, înainte să se vadă cu prietenii. Apoi, bea pur și simplu, fără să mai aibă nevoie de întâlniri cu alți oameni.

„În timp, a început să-mi trebuiască mai mult. Simțeam că nu mi-e de ajuns ce se consumă cu prietenii și mă pregăteam și beam și de acasă”.

Totuși, în perioada facultății, chiar dacă începuse să bea singură, nu și-a pus problema că ar trebui să se oprească. De ce?

„Pentru că începusem lejer. Hai, juma de sticlă de vin… Mă gândeam: Ei, ce mare lucru? Toată lumea bea un pahar de vin roșu. Dup-aia, crește nivelul de consum, pentru că nu te mai atinge un pahar de vin roșu. Cred că prin anul trei de facultate m-am gândit mai serios la asta, pentru că atunci a început să mă afecteze și pe plan educațional”.

Chiar dacă nu a fost niciodată genul de elev foarte studios, care să se pregătească pentru evaluări cu mult timp înainte, Alina era obișnuită să ia note bune. Însă, la facultate începuse să nu mai acorde atenție examenelor. De obicei, se pregătea cu o săptămână înainte de examen și se descurca bine, dar, spre finalul facultății, ajunsese catimpul alocat pregătirii pentru un examen să scadă. Mai întâi de la șapte la șase zile, apoi la cinci, până când a ajuns să învețe doar cu o zi – două înainte de examene.

Când avea de învățat, se abținea de la băut pentru că, dacă ar fi gustat cât de puțin, nu s-ar mai fi putut opri. „Mă trezeam panicată, cu două zile înainte de examen, că trebuie să învăț. Când învățam, luam pauză de la băut, pentru că, dacă aș fi zis că beau doar puțin, nu m-aș fi oprit. Și s-ar fi dus planurile”.

Pentru că a tot amânat studiul, a fost nevoită să repete anul al treilea de facultate. A pus eșecul pe seama faptului că nu a învățat, iar asta era, știe și ea, o consecință a consumului de alcool.

Capacitatea de concentrare nu a fost niciodată o problemă pentru ea, atât timp cât a acordat atenție studiului, evitând să bea. Dovadă faptul că, în anul următor și-a luat licența și, ulterior, a făcut și un masterat tot la Universitatea Alexandru Ioan Cuza.

Faza a doua: „Atunci mi-am dat seama că e o problemă mai mare ca mine”

Chiar dacă semnalele de alarmă legate de consumul excesiv de alcool au apărut prin anul al treilea de facultate, au mai trecut câțiva ani până când a acceptat că e posibil să fie dependentă de alcool și a decis, împinsă de părinți, să depună eforturi ca să se lase de băut. 

„Nimeni nu știe exact de ce devii dependent. Că m-am întrebat de ce mi s-a întâmplat mie, dintre toți prietenii ăștia cu care beam cot la cot. Că poate să fie pe fond genetic – nu e cazul la mine – , pe fond depresiv și așa mai departe. Prietenii mei puteau să se distreze, să se îmbete chiar, dar în limitele acceptabile. Nu m-am simțit mai slabă în comparație cu ei, dar am fost invidioasă că ei pot să se modereze. Și că, chiar dacă exagerează de câteva ori, nu o fac ca mine. Deci am simțit o oarecare invidie”, spune Alina.

Dacă, în perioada ei de studenție, începuse să bea înainte să meargă la câte o petrecere sau să iasă în oraș cu prietenii, în timp, a ajuns să bea destul de mult și când stătea acasă și voia să se relaxeze la un film.

Creșterea consumului de alcool nu a avut loc după vreun eveniment anume. Nici de tristețe, nici de supărare. A început să bea din ce în ce mai mult, gradual, pe măsură ce i-a crescut toleranța la alcool.

„Ce e nașpa la alcool – mai ales la o persoană care are probleme cu alcoolul – este că începi să legi cam toate emoțiile de alcool. Ești vesel, vrei să bei. Ești trist, vrei să bei. Când am mai avut recăderi și mă întreba cineva de ce am băut… Nu știu! Asta este cel mai insidios”.

Alina își amintește bine când a auzit prima dată de alcoolism. Era copil și se uita la un serial pentru adolescenți. „Într-un episod, unul dintre personaje, o femeie, a devenit alcoolică. Țin minte că eram copil și mă gândeam: Dar ce e așa de greu să se oprească? Mulți oameni rămân cu acest gând despre adicție și când devin adulți, mulți au impresia că Ce e așa de greu să te oprești? Oprește-te! Așa credeam și eu despre acea femeie din serial, care într-un episod a devenit alcoolică și în alt episod s-a oprit și apoi totul a fost frumos. Și așa credeam și despre mine, ziceam că o să mă pot opri când vreau. Nu dacă vreau, deci aveam cumva stabilit că vreau, era doar o chestiune de timp când anume o să vreau să fac asta. Nu stabilisem momentul. Dar, de vreme ce spuneam că o să mă opresc când o să vreau, era clar că, în mintea mea, ceva îmi spunea că trebuie să mă las de băut. Încă nu devenise situația atât de gravă încât să-mi dau seama”.

Ce a făcut-o, totuși, să realizeze gravitatea situației? Faptul că începuse să facă o prioritate din a bea și, în cele din urmă, faptul că a început să nu-și mai amintească tot felul de lucruri: cum a ajuns acasă, cu cine a fost, ce a făcut.

„A fost încetul cu încetul. Mi-am dat seama că deja dădeam prioritate ideii de a bea. Am conştientizat că am o problemă când nu mi-am mai amintit ce făcusem, dar nu la modul fun (n.r. – amuzant). Nu mai țineam minte cum am ajuns acasă. Mi-a fost frică. Atunci mi-am dat seama că e o problemă mai mare ca mine. Mi-a fost frică pentru că se putea întâmpla orice”, mărturisește Alina.

Apoi spune că nu doar ea a considerat că e cazul să ia măsuri în privința problemelor cu alcoolul: „Au intervenit și părinții mei și a urmat un lung șir de încercări”.

„Hai să găsim o soluție, că tu nu poți singură”. Dezintoxicare la Socola

La începutul lui 2016, Alina se întorsese la Piatra Neamț și locuia cu părinții. Văzând-o zi de zi, aceștia au observat că fiica lor bea mult și des, așa că au început să aibă tot felul de discuții și certuri pe tema asta.  

„Erau tot felul de epioade care se repetau, beții. Beam mai des, beam și în timpul săptămânii. Ei (n.r. – părinții) îmi ziceau Hai să găsim o soluție, că tu nu poți singură. Ai încercat, nu poți. Mai încercasem și înainte cu un psiholog, dar a fost cam apă de ploaie. Și, pentru că mi s-a recomandat un medic de la Socola (n.r. – Institutul de Psihiatrie Socola din Iași), așa că m-am dus acolo, la dezintoxicare”.

A stat internată trei săptămâni, timp în care a luat tratament medicamentos și s-a văzut zilnic sau o dată la două zile cu un medic psihiatru și cu un psiholog. După ieșirea din spital, a mai mers o vreme la psiholog și a mai luat pastile, care trebuiau reduse gradual.

A funcționat? Nu. Dar Alina nu știa, atunci, că recidiva este o parte des întâlnită a procesului de recuperare de orice dependență. Și nu știa că rata de recidivă pentru abuzul de alcool este de 90%, mult mai mare decât, de exemplu, pentru abuzul de droguri (40% – 60%).

„N-a funcționat pentru că, la o lună după ce am ieșit din spital, am băut din nou. Ideea era ca pastilele să fie scoase gradual. Deși nu aveam eu un tratament prea puternic, știam că e periculos să bei alcool dacă iei pastile. Și, înainte să încep să beau, parcă îmi programasem să uit să iau pastila”.

„Cum te-ai simțit prima dată când ai băut iar?”, o întreb, imaginându-mi că o să aud o poveste despre păreri de rău și dureri de cap. Spre surprinderea mea, nu a fost așa: „Primele pahare după ieșirea de la Socola au fost super, dar problema a fost că nu au rămas doar câteva. Am zis că s-a întâmplat o dată și că asta e, dar s-a întâmplat din nou la ceva timp”.

De-atunci, Alina a trecut, în continuare, printr-un lung șir de încercări de a se lăsa de băut. Niciodată nu a avut simptome fizice în perioadele când s-a lăsat. Cel mult, a avut un mic tremur al mâinilor. „Am citit și eu povești de groază despre sevraj, dar eu nu am avut sevraj fizic, din fericire. De obicei, a doua zi, o ușoară stare de anxietate, atât”, spune ea.

Experiența de la Alcoolicii Anonimi: „Pentru mine nu a funcționat, dimpotrivă”

La câteva luni de la încercarea de la Socola, Alina s-a dus la un centru al Alcoolicilor Anonimi (AA), un program de dezalcoolizare despre care tot auzise. „Știam de program, mergea pe o idee diametral opusă faţă de cele de la Socola. Că medicamentele nu te pot ajuta deloc, dar nici tu nu te poți ajuta, Dumnezeu te va ajuta. Dintre cei 12 Pași de la Alcoolicii Anonimi, la pasul al doilea scrie că îți lași voința unei puteri superioare. Nu zice nimeni că trebuie să fie Dumnezeu, știu că, la un moment dat, mi-au zis că poate să fie un copac. Și am întrebat cum naiba să las voinţa unui copac?”, spune ea.

Ce s-a întâmplat cât a stat acolo? În primul rând, nu avea intimitate. Alina a stat într-o cameră cu alte două femei, așa că singurele momente când mai apuca să petreacă timp singură erau când ieșea afară, în curte, și citea. „În rest, erau numai zone comune, nu aveai unde să stai și singur, erau tot timpul ședințe, iar eu am nevoie să pot să stau și singură”, povestește ea.

Fiecare om care a trecut pragul centrului cât a stat Alina acolo trebuia să citească Big Book (o carte tematică) și să completeze un caiet de sarcini. „Trebuie să lucrezi pașii din caietul ăla. Îți dai seama, zici că ești la caligrafie. Trebuie să citești Big Book-ul și să completezi caietul. Erau acolo și exerciții valide, cele în care trebuia să povestești despre tine, dar erau și de-astea, de exemplu să definești alergia, așa cum e ea definită în Big Book. Erau construite ca să se vadă că ai citit Big Book-ul. Erau tot felul de exerciții de-astea, cum ar fi Unde te vezi peste cinci ani?, cu care eu nu rezonam deloc. Nu li se potrivește multora metoda asta, dar, fiind prima, e considerată panaceu”, spune Alina.

La centru mai erau și trei psihologi. „Ideea era să vorbești cu fiecare și apoi să-ți alegi unul cu care să continui. La început, am crezut că mă înțeleg cu unul dintre psihologi, dar mi-a zis că sunt foarte contrariantă, că de ce pun atâtea întrebări și că de ce nu doar citesc Big Book-ul, să înțeleg despre ce e vorba? Am citit Big Book-ul, care, apropo, are vreo 80 de pagini, scrise prin 1930!”.

Centrul în care a fost ea era unul mixt. Adică se aflau acolo și femei, și bărbați – toți cu dependențe, fie că era dependență de alcool, de jocuri de noroc, de droguri sau etnobotanice. Numărul bărbaților din centru era considerabil mai mare decât al femeilor. „Cred că cel mai mult au fost, la un moment dat, cinci fete și vreo 18 bărbați. Eram cu toții destul de tineri, erau mulți puștani cu etnobotanice. Abia dacă erau vreo doi trecuți de 40 de ani”, își amintește ea.

Fără televizoare și acces la internet sau telefon, s-a simțit ruptă de lume. De fapt, spune ea, asta era și ideea. Să nu te mai gândești la nimic altceva decât la abstinență. Însă, pentru o persoană inteligentă, sceptică și care pune lucrurile sub semnul întrebării, programul pus la cale în 1935 de către Bill Wilson și Robert Smith, doi foști alcoolici, și bazat pe religie nu este unul care să poată fi adoptat cu ușurință.

„Țin minte că era perioada alegerilor din Statele Unite și voiam să știu ce se întâmplă, eram curioasă și i-am cerut unui tip de acolo telefonul, ca să mă uit să văd despre ce e vorba. Și mi-a zis: Dar ce contează? Nu trebuie să-ți pese de asta, lasă totul acum și concentrează-te asupra ta. Și mi-am dat seama că și absența poate să devină o dependență. Sunt oameni atât de încrâncenați în abstinență, încât fac din asta absolut toată viața lor. Până la urmă, o dependență ce e? E ceva ce te împiedică să ai o viață echilibrată. Și, dacă tu ești abstinent pentru că ți-ai pus niște ochelari de cal și nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și te gândești doar să nu beau, să nu beau, să nu beau, atunci tot nu ești ok”, spune ea.

În altă zi, ar fi vrut să se uite, împreună cu alte fete din centru, la un film. Așa că au cerut permisiunea să vadă unul de pe memory stick: „Și mi s-a răspuns: Dar nu vreți voi să vă uitați la un film religios? Mi s-a zis inclusiv că ateismul meu nu este bine văzut”.

Tânăra nu a rezonat deloc cu programul de la Alcoolicii Anonimi. Spune că e învechit, plictisitor și că s-a simțit constrânsă, dar nu pentru că nu avea voie să consume alcool, ci pentru că nimeni dintre cei din jur nu părea să vrea să o înțeleagă.

Cu toate acestea, au existat și părți bune: ședințele de grup, unde se vorbește liber și unde îți dai seama că nu ești tu singurul care ascunde băutură în coșul de rufe sau că nu ești tu singurul care s-a îmbătat și a făcut cine știe ce lucru rușinos. „Asta e partea bună, pentru că te mai eliberează oarecum de rușine și de ideea că tu ești cel mai rău om de pe planetă și doar tu ai făcut asta”, spune Alina.

„Pentru mine, programul Alcoolicii Anonimi nu s-a potrivit, nu am rezonat deloc cu programul 12 Pași. Mi se pare arhaic. A fost o experiență plictisitoare. Tot programul ar fi fost de șase luni, dar eu aș fi înnebunit dacă stăteam atât. Am rezistat șase săptămâni”, spune ea.

Alina mai atrage atenția asupra unei probleme, când vine vorba despre programele de dezalcoolizare din România. În afara internărilor în spital, pentru care se acordă concediu medical plătit, pentru alte programe nu ai de ales, ca dependent de alcool, decât fie să îți iei concediu fără plată, dacă angajatorul îți permite, fie să renunți la locul de muncă. Altfel, nu ai cum să petreci între o lună și șase luni într-un centru de dezalcoolizare. „Cum să stai o lună fără niciun venit, fără niciun sprijin?”, se întreabă Alina. În centrul în care a fost ea, tariful lunar era de aproximativ 2.000 de lei.  

După șase săptămâni la Alcoolicii Anonimi, Alina și-a sunat părinții – avea voie să vorbească la telefon câteva minute pe zi – și le-a spus că vrea să plece acasă: „Le-am zis că pot să mai stau în centru, dar că nu o să se schimbe nimic pentru mine. Ce-a fost de citit, am citit, ce-a fost de împărtășit, am împărtășit. Dar că ceva nou nu mai am ce să învăț, doar că îmi crește frustrarea că sunt înconjurată de oameni, dar totuși izolată”.

„12 pași mi s-a părut o prostie. În primul rând, a apărut prin 1930. Pentru mine, cât am stat acolo, a fost oribil. Încercau să-mi spună să nu mă mai gândesc la nimic, să nu-mi pese de nimic altceva decât să nu mai beau. Pentru mine nu a funcționat, dimpotrivă, am ajuns să beau mai mult. Și pentru multe persoane nu funcționează 12 pași”.

O altă problemă pe care Alina a sesizat-o în programul Alcoolicii Anonimi este că responsabilitatea eșecului este pusă pe umerii dependentului în totalitate. Cu alte cuvinte, dacă nu reușești să te lași de băut sau dacă te lași, dar nu te menții, ești considerat responsabil pentru că nu ai folosit așa cum trebuie programul.

„La 12 pași vin oameni care într-adevăr suferă și, dacă nu funcționează pentru ei, nu li se spune că e greu să scapi de dependența de alcool, li se spune că nu au folosit ei programul cum trebuie. E un program care te face pe tine vinovat. Tu oricum te simți în ultimul hal, că ești dependent – poți fi de băutură, de jocuri de noroc, de droguri – tu oricum te simți nașpa. Și te duci acolo și ce ți se spune? Să crezi în Dumnezeu și că e vina ta pentru ce ți se întâmplă”, spune ea.

La plecarea din centru, Alinei i s-a spus că nu e pregătită să plece și că se poate întoarce oricând. „Dar mi-am dat seama că nu funcționează pentru mine. Am plecat și, a doua zi, am băut”.

„La Socola e bine că faci detox”

Încercarea Alinei și a părinților ei de a pune capăt dependenței de alcool nu s-a oprit însă după experiența în centrul AA. O perioadă, o lună și jumătate-două, a mers la un alt psiholog. Nici de data aceasta nu a funcționat, pentru că nu s-a lăsat de băut. „Au tot fost perioade de băut, nebăut, băut, nebăut”, spune ea.

Apoi, în toamna lui 2017, a decis să meargă din nou la Socola: „De data asta, am stat o lună. La Socola e bine că faci detox, că îți bagă perfuzii, te mai curăță. Dar, de data asta, am dat de un psiholog cu care nu am rezonat. Îmi spunea: Uite ce înseamnă să bei. Păi, serios? Îmi spui tu mie ce înseamnă să bei? Mai bine hai să discutăm puțin despre fond, nu despre formă”.

Atunci a fost ultima dată când a luat medicamente ca tratament pentru dezalcoolizare. Mai ia și acum uneori, la nevoie, Anxiar (substanța activă este lorazepamul), un tratament care se prescrie pentru anxietate. „Nu știu dacă e mai mult un efect placebo să știu că e în geantă. Pe mine nu m-au prins niciodată pastilele, nici drogurile. Fiecare are viciul lui”, spune Alina. 

Terapie la ALIAT: „Mi se pare că sunt work in progress”

În mai 2018, în perioada în care începuse să bea cel mai mult și mai des, Alina a decis să meargă în Suceava la un psiholog de la Clinica ALIAT, specializată în adicții. De atunci, face terapie individual, o dată pe săptămână, iar de la începutul lui 2020 efectele terapiei au început să se vadă.

„Foaia s-a schimbat de la începutul anului. A fost o schimbare mai radicală, chiar dacă au mai fost momente rare și scurte de consum anul ăsta. Cred că am decis că trebuie să pun punct, că nu prea mai avea unde să ducă. La un moment dat, știi – știi, simți, ţi-e frică, habar nu am exact ce e – că nu e cazul să mai continui”.

Înainte de acest an, Alina a avut perioade în care a băut legat zile sau săptămâni la rând. A avut zile când se trezea dimineața și se gândea ce să bea ca să-și facă curaj pentru o nouă zi. Chiar și la începutul anului se gândea la băut destul de mult. Acum a ajuns în punctul în care gândurile legate de consumul de alcool nu-i mai ocupă zilnic mintea.

„La început, e undeva în colțișorul minții, mai ales când faci lucruri pe care le asociezi cu băutul, că e ca un fel de automatism, dar se estompează în timp. De exemplu, am fost ieri în supermarket și, na, treci pe lângă rafturi întregi (n.r. – cu sticle de alcool). N-am avut vreun sentiment anume. Dar mă gândesc că testele adevărate sunt când se întâmplă ceva mai în afara statu quo-ului (n.r. – în afara evenimentelor de zi cu zi, la evenimente speciale). Dar, așa, zi de zi, nu mă mai gândesc. Acum sunt bine, sunt în espectativă”, mărturisește Alina.

„Au trecut deja doi ani de când merg la terapie la ALIAT. Mi se pare că sunt work in progress (n.r. – că progresează), dar parcă sunt la final draft (n.r. – ultimul capitol, mai aproape de reușită), cel puțin în anul ăsta. Mie carantina mi-a prins bine din punctul ăsta de vedere. Ce recăderi am avut din ianuarie până acum au fost de scurtă durată și nu intensive”, spune ea.

Pentru că, da, există și momente de recădere, zile în care mai bea. Dar acum știe că și acestea fac parte din proces și nu se mai judecă atât de aspru pentru ele.

„Am trecut de faza în care fiecare zi e o luptă. Am și eu triggers (n.r. – mecanisme de declanșare) unde trebuie să mai lucrez. Mai am uneori acel sentiment de vinovăție și rușine, dar nu mai e așa un sentiment de disperare, ca și cum nu mai vezi luminița de la capătul tunelului. Asta e, ne mai împiedicăm”.

În terapie, Alina discută cu psihologul ei despre posibile cauze care au dus la consumul excesiv și dependența de alcool. Spune că, deși e important să identifici factorii declanșatori, ca să știi în ce puncte ești vulnerabil, această căutare este foarte complicată după ani întregi de consum inconștient.

„E foarte greu să identifici cauzele după atâția ani. Poate dacă te duci la câteva luni – un an după ce ai început să bei și este proaspăt începutul, cred că poți identifica mai ușor. Dar, așa, după ani de consum, unde intervine și dependența, e mult mai complicat. Probabil că am și un comportament destul de adictiv în general. M-am apucat de fumat, fumez mult. Îmi place nu știu ce, fac mult din acel nu știu ce. Și a contribuit mult și asta”, crede Alina.

„Orice alcoolic are niște rușine în minte”

Consumul excesiv de alcool poate să modifice starea de spirit și comportamentul unei persoane. Când se îmbată, unii devin melancolici sau triști, unii veseli și gălăgioși, alții – agresivi. Alina spune că, la ea, comportamentul varia în funcție de starea pe care o avea când se apuca de băut. Însă ceea ce rămânea constant era faptul că, de fiecare dată, nega că a băut, deși pentru cei din jur era evident că a făcut-o.

„De cele mai multe ori, îmi accentua starea pe care o aveam atunci când începeam să beau. Adică, dacă eram într-o stare bună, deveneam și mai expansivă. Dacă eram într-o stare tristă, deveneam mai depresivă. Dar ceea ce făceam mereu era să neg. Niciodată n-aș fi recunoscut în momentul când eram sub influența alcoolului că am băut. Nu și nu și nu! Chiar dacă era evident, negam, eventual făceam și pe ofensata”.

Încerc să o conving pe Alina să-mi povestească și câteva experiențe personale. Nu vrea să o facă. Chiar dacă e protejată de anonimat, ea însăși încă nu e pregătită să discute cu lejeritate despre unele momente prin care a trecut, deși le discută în terapie. „Nu ai cum să nu fii rezervat la asta, e ceva atât de intim. Și rezerva vine și din faptul că sunt femeie și există mentalitatea asta că femeia nu trebuie să fie bețivă”, mărturisește Alina.

„Sunt convinsă că ai vrea să-ți povestesc niște momente foarte nașpa, dar nu o să le dau, pentru că mi-e și mie rușine de ele. Momente de blackout (n.r. – după care nu și-a mai amintit ce a făcut), de prostii. Crede-mă, le-am avut pe toate. Dar nu vreau să vorbesc despre ele pentru că mi-e foarte greu. Nu sunt încă atât de departe în progresul meu încât să le discut cu lejeritate. Dar, crede-mă, orice alcoolic are niște rușine în minte. Asta înseamnă dependența, până la urmă, pentru că este o dependență foarte puternică. Am avut perioade de blackout. Când ajungi la o dependență atât de mare, ai momente de blackout. Pur și simplu bei și nu mai ții minte”.

Rușinea și vinovăția sunt sentimente pe care mulți dintre alcoolici le cunosc bine. Bei și ți-e rușine că ai băut. Bei și, a doua zi, te simți vinovat. Ca să scapi de rușine și de vinovăție, te afunzi din nou în băutură. Iar lucrurile se derulează în continuare ca într-o spirală din care nu ai puterea să ieși de unul singur: „Partea proastă atunci când vrei să scapi de dependența de alcool și nu poți este că, după ce bei, te simți vinovat. Ca să uiți de vinovăție, bei din nou. Și din nou, și din nou. Te simți nașpa că ai băut, te simți vinovat, îți pare rău, regreți. Și cui pe cui se scoate și te adâncești mai mult. Nu rezolvi nimic”.

În cazul ei, sentimentul de vinovăție este puternic legat și de unele pericole în fața cărora s-a aflat, de-a lungul timpului, fără să le conștientizeze atunci cu adevărat. Unul dintre ele, care a marcat-o puternic, este faptul că a condus mașina după ce băuse.  

„Ai condus băută?”

„Da, spre rușinea mea, da”.

„Crezi că te-ai pus în pericol?”

„Nu doar că cred, știu asta. Și nu m-am pus doar pe mine în pericol. Din fericire, nu am avut niciun accident, dar crede-mă că și acum mai am coșmaruri cu chestia asta. Acum, a trecut, gata, răsuflu ușurată. Dar, de fiecare dată când mai aud la televizor că nu știu cine în stare de ebrietate a avut accident, a lovit sau a omorât oameni, mă simt cu musca pe căciulă, chiar dacă nu a fost cazul meu. Dar asta poate pentru că am avut noroc. Mai sunt oameni care cred că ei conduc mai bine beți. Când îi aud, îmi vine să-i dau cap în cap. Cum adică, mă, conduci mai bine beat? Asta e una dintre cele mai mari prostii pe care le-am făcut. Tocmai de-asta n-am avut acces la mașină o perioadă”.

Părinții i-au interzis Alinei în unele perioade să conducă mașina sau să plece de acasă. Încercau, în felul acesta, să o protejeze și să o țină departe de tentația alcoolului. Însă, spune ea, un astfel de control nu funcționează.

„La un moment dat ajunseseră să-mi spună: Dar de ce vrei să te duci la magazin acum, la ora asta, să-ți iei țigări? Culmea e că răbufneam, pentru că, cu cât încerci să controlezi pe cineva – mai ales o persoană care are probleme de dependență – găsește soluții și răbufnește și mai mult”, spune ea.

„Persoanele care au probleme cu alcoolul sunt cele mai bune la De-a v-ați ascunselea”

Nu e o generalizare forțată să spui că majoritatea dependenților de alcool dau mulți bani pe băutură. Nici că alcoolicii care locuiesc cu familia sau cu partenerii de cuplu ajung, de multe ori, în situația de a ascunde sticlele pe te-miri-unde.

Alina le-a bifat pe amândouă.

„Ca femeie, te gândești să-ți iei o pereche de pantofi, dar ți se pare prea mult să dai 300 de lei pe ei. Dar, dacă stau să adun cât am dat pe băutură, să zicem, aș fi avut cei 300 de lei. Nu mi-am făcut niciodată socoteala, cred că mi-a fost frică să o fac”.

O întreb dacă a ascuns vreodată alcool. „Cred că persoanele care au probleme cu alcoolul sunt cele mai bune la De-a v-ați ascunselea. Am ascuns alcool de toți cei cu care am locuit. Cel mai frumos este când uiți unde l-ai ascuns și trebuie să-l cauți a doua zi. Într-un fel, un om care crede că are dreptate, nu ar avea nimic de ascuns, dar trebuia să-l ascund, pentru că ar fi urmat certuri, discuții”.

Chiar dacă băutura ei preferată este vinul, în timp, Alina a ajuns să bea tărie. De ce? Din două motive. Pe de o parte, pentru că vinul este mult mai greu de ascuns. Pe de altă parte, pentru că trebuia să bea cantități mari de vin ca să se amețească. Cu vodcă, ajungea mai rapid la rezultatul dorit.

„Băutura mea preferată este vinul, dar, având în vedere că este mult mai greu de ascuns vinul și de consumat în cantități care să mă aducă la starea pe care mi-o doream, am trecut pe tărie. Oarecum din rațiuni logice. Ca să obțin efectul dorit și pentru că e mai ușor de ascuns, poți să o pui într-o sticlă de apă minerală și nu bate la ochi că ai o sticlă de apă minerală în geantă. Că, ce să faci? Nu poți să umbli cu trei sticle de vin în geantă”, spune ea.

Viața profesională, relațiile cu ceilalți, pierderea încrederii de sine

Alina a început să simtă efectele consumului excesiv de alcool dinainte de terminarea facultății, când a trebuit să repete anul al treilea. Chiar dacă și-a luat licența în anul următor, chiar dacă a făcut, mai apoi, un masterat la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, chiar dacă a avut tot felul de joburi, spune că viața ei profesională a fost afectată de dependența de alcool.

„A afectat-o enorm (n.r. – viața profesională), într-un mod negativ. Dar, până la urmă, îmi place să cred că mai sunt tânără. Din păcate, dependența de alcool te afectează pe toate planurile. De la pierdut prietenii, la viață profesională și te afectează și mental, pentru că îți scade încrederea de sine. Te bagă în spirala aia de: beau, dup-aia mă simt nașpa și, ca să nu mă mai simt nașpa, beau iar. Și uite-așa, în carusel”.

Părinții ei i-au fost alături și au sprijinit-o cum au putut mai bine. Uneori mai răbdători, alteori încercând să o constrângă. „Au fost și momente mai dificile, dar fără sprijinul lor nu știu unde s-ar fi ajuns. Au fost momente dificile, pentru că ei, încercând să-mi controleze mie băutul, au încercat să mă controleze pe mine”, spune Alina.  

Acum, are o relație. Spune că iubitul ei, deși a prins-o în cele mai grele momente, i-a fost alături în ciuda acestora.

Cât despre prieteni, mulți dintre ei s-au îndepărtat. Cei cu care nu avea o relație foarte apropiată pur și simplu și-au văzut de drum, iar cei mai apropiați au încercat să-i spună, voalat, că are o problemă cu alcoolul și că ar fi bine să încerce să și-o rezolve.

„Prieteniile oricum se mai distanțează, după o vârstă, oamenii își fac familie, au copii, dar, la mine, fiind și asta cu alcoolul, a agravat. De multe ori, m-am marginalizat eu singură, pentru că, uneori, în loc să ies, preferam să stau acasă și să beau”, spune Alina.

„În facultate eram mișto, sunt o persoană volubilă și oamenilor le făcea plăcere să stea cu mine, dar, încetul cu încetul, am început să beau foarte mult și am devenit nașpa. Și nu prea mai voia nimeni să petreacă timp cu mine. Când ești alcoolic, nu mai vrea nimeni să stea cu tine, pentru că ești mereu ori deprimat, ori… și e neplăcut. Că nici nu poți să vorbești, că este tabu, mai ales ca fată”.

De multe ori, Alina nu a înțeles de ce o evită prietenii când bea. Dar, după ce a fost de partea cealaltă a baricadei când a sunat-o o prietenă care băuse, și-a dat seama cât e de neplăcut pentru o persoană treză să stea de vorbă cu una care a băut prea mult: „La un moment dat, m-a sunat o amică. Băuse, am vorbit cu ea și mă întrebam dacă așa fac și eu cand beau, pentru că e stresant. E stresant să porți discuții interminabile la telefon, când celălalt oricum uită discuția sau nu te poți înțelege cu el. Și mă gândeam: OK, that makes sense (n.r. – are sens comportamentul celor care evită astfel de discuții)”.

Stă să se gândească puțin. Crede că uneori era, poate, considerată ciudată, cu stările ei ba de veselie exagerată, ba de tristețe accentuată.

„Mă dor toate prieteniile pe care le-am pierdut”

Câteodată se simte singură. Crede că a greșit în relațiile de prietenie, dar nu are ce să facă decât să meargă mai departe și să depună eforturi ca să scape de dependența de alcool. De la începutul anului, de când încearcă să fie abstinentă, a observat că reacțiile oamenilor față de ea s-au mai schimbat.

Acum, încearcă să-și reia vechile legături de prietenie. Cu unele merge, cu altele, nu. „Trebuie să accept. Într-un fel, cred că e nevoie și de timp. Au trecut cinci sau șase luni, hai să treacă mai mult timp și mai vedem după. Mă dor toate prieteniile pe care le-am pierdut”, spune ea.

Un aspect important în deteriorarea unei relații de prietenie este, în opinia Alinei, pierderea încrederii. Tu îți pierzi încrederea în tine, dar și cei din jur își pierd încrederea în tine. Lucrurile pe care le spui ajung, în timp de dependență, să nu mai aibă vreo valoare.

„Tot timpul, când bei, le spui celor din jur: Gata, mă las, de mâine nu mai beau! Și e o minciună, pentru că o să bei mâine. Și îi minți pe cei de lângă tine și, la un moment dat, nu te mai ascultă, ei o văd ca pe o minciună pentru că a fost o minciună atâta timp. Așa că nu ai cum să dovedești că, gata, de acum sunt serioasă. Așa că aștepți să se vadă prin comportament, nu ai cum să dovedești altfel că vrei să te lași. Vrei să dovedești, dar nu ai cum”.

„Ce ai sfătui o persoană care ia în calcul că ar putea să fie alcoolică?”

„Dacă deja se consideră alcoolică, să înceteze de acum. Să nu se ducă mai mult, pentru că este foarte greu să te duci de pe o pantă și mai în sus. Aș spune că e bine că-și dă seama că are o problemă. Și i-aș mai spune să încerce să nu bea o lună. Sau două luni. Și, dacă are o problemă să nu bea două luni, poate își dă seama dacă e dependență sau nu”.

„Și dacă își dă seama că nu poate să se abțină?”

„Aș spune să se gândească de ce. Tu singur trebuie să îți dai seama de ce ai băut. Tocmai la asta vreau să găsesc eu răspunsul”.

„Dar ce-ai sfătui o persoană care o relație apropiată cu un alcoolic? Cum ar trebui să se comporte, dacă ar vrea să îl ajute?”

„Din păcate, cred că ar trebui să îl lase în pace. Dacă cineva nu vrea să fie ajutat, nu poți să-l ajuți. S-ar putea să considere spusele tale ca pe un atac. Dacă nu ți-a cerut ajutorul și dacă nu e în pericol, nu, nu trebuie să te duci să-i spui. Depinde de fiecare om, dar eu știu că, la început, când mi s-a spus că am o problemă, am negat. Și nu o să recunoască nimeni din prima, pentru că este o chestie foarte rușinoasă, mai ales ca femeie”.

„O fată nu poate să bea așa!”. Stigmatizarea

Alina a acceptat să își spună povestea pentru că știe că, la fel ca ea, sunt multe femei pline de rușine, care nu vorbesc despre problema lor din cauza stigmatului. Multe femei care se simt extrem de singure în lupta cu alcoolismul. „Dacă pe o singură femeie o ajută să nu se mai simtă singură, e bine. Pentru că este cea mai mare prostie asta, să te simți singur. Și să te simți absurd că nu ești o femeie delicată. Dacă citește o singură femeie articolul, aș vrea să simtă că poate să schimbe ceva”, spune Alina.

A simțit stigmatizarea pe pielea ei. De la faptul că oamenii nu o credeau că spune adevărul despre cât a băut, pentru simplul fapt că li se părea ireal ca o femeie să bea atât de mult, până la faptul că i s-a spus că e imposibil ca o femeie frumoasă, educată și deșteaptă ca ea să fie alcoolică. De parcă dependența de alcool ar face o selecție înainte de a decide pe cine să atingă. De parcă doar cei urâți și săraci ar putea fi alcoolici, iar cei frumoși, deștepți și cu bani nu au voie să aibă probleme – în niciun caz probleme atât de rușinoase.

Alina își amintește cum, la una dintre întâlnirile Alcoolicii Anonimi la care a fost după ce a ieșit din centru, unul dintre bărbații alcoolici din grup i-a replicat că se laudă când spune că a băut un litru de vodcă într-o zi. „Un tip mai în vârstă s-a uitat la mine și a zis: Hai, mă, că minți, o fată nu poate să bea așa! De obicei, oamenii mint spunând că beau mai puțin, nu că beau mai mult. Eu nu încercam să bravez. Dar, da, într-o zi, de-a lungul zilei, mi s-a întâmplat să beau atât, un litru de vodcă. Dacă stai să te gândești, înseamnă patru sticluțe mici, de 250 de mililitri. Dacă bei una de dimineață, una la prânz, una după amiază și una seara, ai băut un litru. Dar m-a amuzat când a zis că n-are cum să facă asta o fată. Vreau să scrii cât de tabu este alcoolul pentru femeile alcoolice. Oamenii râdeau de mine, ziceau că e imposibil ca o femeie să bea așa mult. Mi s-a spus clar că sigur mint, că e imposibil să fi băut atât. Dar eu chiar atât am băut!”.

Nu e singurul exemplu că problema ei a fost minimizată de către oamenii care – culmea! – ar fi trebuit să o înțeleagă cel mai bine.

Există încă ideea preconcepută că alcoolul devine o problemă doar atunci când nu reușești să mai păstrezi un loc de muncă, atunci când, din cauza exceselor, ți se destramă familia, când nu te mai îngrijești, când nu îți mai îngrijești locuința. Când devii disfuncțional, într-un fel sau altul. La ea nu a fost cazul și tocmai de aceea unii nu i-au luat în serios dependența de alcool.

A întâlnit astfel de reacții din partea celor care erau, la rândul lor, dependenți, dar și din partea unor cadre medicale.

„E și o chestie despre clasă, că mie mi s-a spus, când m-am dus la Socola, că sunt o femeie frumoasă și deșteaptă și că nu am cum să fiu alcoolică, că nu are sens să mă stresez, că nu sunt chiar alcoolică. Ca și cum ar exista niște parametri. Nu există! Poți să fii și frumoasă, și proastă, și urâtă, și deșteaptă și să fii alcoolică, chiar nu contează! Culmea e că zic asta specialiști, oameni din spital, medici. A fost o prostie! Poți să fii și superb, și urât, și să fii alcoolic. M-a scos din sărite că mi s-a spus că nu pot să fiu alcoolică pentru că sunt funcțională, deșteaptă și frumoasă. Ca și cum asta înseamnă că nu poți să fii alcoolic. Oamenii văd alcoolismul ca și cum trebuie să cazi în șanț. Și asta e cel mai rău, pentru că, atunci când ceri ajutor, ți se spune că ești foarte ok”.

În loc de încheiere: „Dacă reușesc să mă fac bine cu totul, vreau să fac un program de terapie doar pentru femei”

Pe parcursul eforturilor ei, Alina a învățat că alcoolismul e o boală, ca orice altă dependență. A învățat că, dacă ești dependent de alcool, ești arătat cu degetul. A învățat că, așa cum tu, ca alcoolic, crezi, la începutul conștientizării, că te poți lăsa oricând, așa cred și ceilalți. Ceilalți nu știu că e o boală, nu știu că nu poți să te lași și cred că, de fapt, nu vrei să te lași. A învățat că lucrurile sunt de o sută de ori mai complicate pentru femeile alcoolice decât pentru bărbați. A învățat că dependența de alcool duce la o tăcere din ce în ce mai accentuată, că alcoolismul este mult mai extins decât se vede în jur, pentru că fiecare alcoolic încearcă să își ascundă problema, din cauza stigmatizării și a vinovăției care îl macină.

După ce a învățat toate aceste lucruri de una singură, Alina a decis să se înscrie la Facultatea de Psihologie din Iași, așa că, din toamnă, va fi din nou studentă. Ce planuri are? Vrea să termine Psihologia și să devină terapeut, ca să ajute femeile dependente de alcool.

„Alcoolismul la femei este nebăgat în seamă. De multe ori, când se vorbește despre dependența de alcool, se vorbește despre bărbați. Mi-am dat seama cât de greu e pentru femei să vorbească despre dependențele lor. Stigmatul de alcoolic există și față de bărbați, dar față de femei este dublu. Eu mi-aș dori ca, dacă reușesc să mă fac bine cu totul, să fac un program de terapie doar pentru femei. Să le ajut să nu se mai simtă vinovate, că despre femeile care au probleme cu alcoolul se spune numai: Bețiva! Distrusa! La bărbați, când se discută, se spune: A, are o problemă!”

Sunt multe idei preconcepute despre alcoolici, spune Alina: „Nu e ca și cum, dacă ești alcoolic, trebuie neapărat să fii bărbat și să stai pe străzi sau în gară. Poți să fii alcoolic și dacă ai bani”.

În opinia ei, alcoolismul la femei este cu atât mai ignorat cu cât este vorba despre femei casnice. Gospodine, cum le spune Alina: „Am fost la un centru unde erau gospodine. Ele nu beau mult, dar beau tot timpul. Sunt multe femei alcoolice tăcute. Există o tăcere. Alcoolica tăcută, o gospodină care își trăiește chinul simplu. Păi femeia asta stă, își face ciorba ei și mai ia încă o bere și încă una. Nu doar bărbații beau. La bărbați e altfel. Nu e acceptat cu totul nici la bărbat, dar e oarecum acceptabil. La femei e mult mai nașpa”.

Alina are 32 de ani. S-a apucat de băut la 16 ani și acum, după 16 ani, simte că lucrurile încep să se schimbe în bine pentru ea: „Sunt optimistă, deși nu e stilul meu să fiu optimistă. Dar fake it till you make it (n.r. – prefă-te până îți iese)!”.