Ce învață copiii de la părinți furioși și care sunt efectele pe termen lung

    Ne putem imagina că avem în fața noastră pe cineva de două ori mai mare decât noi, de care depinde supraviețuirea noastră, și care arată amenințător. Oare cum ne simțim? Cam așa arătăm noi în rolul de părinți furioși pe copiii noștri. Furia este dăunătoare nu doar pe moment, ci pe termen lung, cât timp nu vrem să o înțelegem și acționăm sub impulsul ei.

    Cine controlează furia?

    Cât de furios ești pe o scală de la 1 la 10? Păi… 47. Cam așa ne simțim odată ce ne cuprinde această emoție care pare să ne întunece judecata și să acționeze ca o forță pe care nu o putem controla. Oare chiar așa să fie? Cam toată viața noastră este o înșiruire de decizii, de la cele mai nesemnificative acțiuni de peste zi (Ce să mănânc?), până la cele pe care le analizăm îndelung considerându-le cu impact pe termen lung (Îmi schimb jobul?). Și când vine vorba de furie, decizia tot la noi stă, nu la factorul exterior care pare să o fi declanșat.

    Emoțiile nu sunt activate atât din afară, cât din interiorul nostru. Iar în interiorul nostru stă o întreagă experiență de viață care ne-a educat să reacționăm într-un anumit fel, să înmagazinăm modele de reacție la ceea ce se întâmplă în exterior și să ajungem mai târziu niște părinți furioși.

    Poate pe unii îi înfurie un copil care cere insistent să se încalțe cu cizme vara, pe când pe alții îi va amuza, considerând preferința copilului acceptabilă. Fiecare dintre cele două modele de părinți are un discurs interior propriu, care variază de la „se/mă face de râs” sau „așa ceva e inacceptabil, va face ce îi spun eu” la „îmi place că își exprimă preferințele, iar eu îi creez cadrul necesar să o poată face”.

    Ne vom întâlni des cu furia în relația cu copiii, important este să știm ce avem de făcut odată ce o simțim. În acest sens recomand cartea „Dansul furiei” a lui Harriet Lerner din care las mai jos un fragment introductiv:

    „Furia noastră poate fi un mesaj că ne simțim răniți, că drepturile noastre sunt încălcate, că trebuințele și dorințele noastre nu sunt împlinite adecvat sau, pur și simplu, că ceva nu este în regulă.”

    Harriet Lerner, psiholog american

    De ce ne înfurie copiii

    Copiii, cum spuneam, au darul de a ne apăsa toate butoanele. Ei ne reamintesc de propria copilărie și deseori ne reactivează emoțiile de atunci, în special cele de frică și furie, care ne copleșesc și la vârsta adultă. Ajungem părinți furioși pentru că, la un moment dat, am fost copii furioși, iar această emoție a acoperit tristețea, frica și neputința.

    Pentru a fi un părinte bun pentru copilul tău este recomandat ca înainte de a-l concepe să lucrezi pentru a-ți rezolva problemele emoționale care vin din copilărie. Abia apoi vei fi un adult care nu va face schimb de roluri cu propriul copil.

    Ce înseamnă schimbul de roluri? Pe scurt, atunci când apare furia în relația cu copiii și este urmată de agresiune, fie și verbală, ești tu în rol de copil. Pentru că dificultatea de a înțelege și gestiona emoțiile este un comportament tipic copilăriei. Și dacă tu te comporți ca un copil, oare în ce rol îți împingi copilul?

    Iată un exemplu: „Dana povestește că atunci când este furioasă, simte nevoia să se descarce, iar acest lucru înseamnă de cele mai multe ori ton ridicat și lucruri trântite. Fiica ei, în vârstă de 7 ani este uneori ținta acestei furii, iar Dana spune că de fiecare dată după un astfel de episod, în care fetița stă înghețată pe loc, îi spune că nu e vina ei, nu are de ce să se teamă și că așa se eliberează de furie mama.”

    Rolul nostru ca părinți este să explicăm copilului emoțiile. Dacă este furios, nu îl vom pedepsi ci îi vom arăta că noi, ca adulți, suntem capabili să îi conținem furia (să îi facem față fără urmări) și să îl ajutăm să se regleze singur.

    Trebuie să rămânem prezenți și disponibili copilului în astfel de momente dificile. În cazul Danei, fetița este cea care trebuie să conțină furia mamei fiind astfel pusă în rolul de părinte, iar mai târziu, ori va manifesta același comportament, ori va considera că este ok ca cei din jur să țipe la ea și să trântească diverse pentru că… așa sunt ei.

    Copiii învață din ce facem, nu din ce spunem

    Dacă ne dorim ca educația copilului să fie coerentă, ceea ce îi spunem lui să facă, este în acord cu ceea ce facem noi. Dacă noi ne comportăm diferit (chiar dacă vom critica în fața copilului propriul comportament – „tu să nu faci ca mine”) copilul va învăța din ce vede întrucât noi suntem modelele lui.

    Când devenim părinți furioși, comportamentele pe care le manifestăm sunt cele pe care le va învăța copilul.

    Nu va trece mult timp până când se va lua la harță cu noi și va pune în fapt fix același model de reacție… căreia nu vom ști să îi facem față. Sau pe care o vom condamna, spunând „tu ești copil și nu ai voie” sau „nu îți permit să îmi vorbești așa ” și înfuriindu-ne și mai tare până la o adevărată competiție a nervilor în relația cu copilul.

    Procedând astfel, mesajul pe care îl transmitem copilului este „tu ești mai puțin important și semnificativ decât mine”, „tu contezi mai puțin” sau „tu nu ai acest drept”. Copilul nu este un individ inferior adultului. Este un adult în dezvoltare, cu drepturi egale. Dacă cel mic ajunge la crize de furie față de noi, acest lucru se întâmplă pentru că nu i-am modelat constructiv această emoție, permițând și manifestând noi comportamente nepotrivite.

    Ne alimentăm singuri furia

    Cum spuneam, doar pentru că cel mic face X lucru, nu este suficient pentru ca furia mea să devină explozivă și să și reacționez pe urma ei. Teroriile cognitiv-comportamentale ne învață că între stimul și reacție se mai află ceva: noi. Respectiv, gândurile prin care interpretăm stimulul respectiv, semnificația pe care o dăm evenimentului exterior nouă este declașatorul principal.

    Dacă cel mic a lovit un coleg la școală, putem deveni reactivi și agresivi cu el întrucât ne spunem că va ajunge un bully sau un delicvent. Iar această interpretare ține de fricile noastre și de exemplele din propria copilărie. Oare am avut un bully la școală sau în familie? Totodată ne putem întreba de ce copilul nostru nu își poate gestiona frustrarea provocată de furie. Unde a văzut ceva similar?

    Ideal este să ne identificăm aceste gânduri întrucât ele ne determină să ne comportăm ca niște părinți furioși, nu ceea ce s-a întâmplat în exterior. O cale de a aborda o astfel de situație este să ne spunem, în primul rând, că cel mic a avut un comportament greșit și nepermis și în niciun caz că el este un copil rău (cu un viitor dezastruos, eventual). La fel îi vom explica și lui.

    În momentul în care noi țipăm la el sau îl și scuturăm pentru ce a făcut, îi arătăm, de fapt, că într-adevăr este un comportament permis – din moment ce noi îl punem în practică cu el. Dacă sperăm să învețe ceva de pe urma unei astfel de reacții din partea noastră, să ne gândim câte lucruri constructive am învățat noi când cineva ne-a amenințat și cât de disponibili și receptivi am fost în fața unui agresor?

    Supunerea în fața unor părinți furioși (din teamă) nu este un comportament sănătos, este o reacție toxică cu impact negativ de-a lungul vieții. În consecință, cum nu ne dorim ca propriul copil să învețe că „e ok să fiu eu agresat, dar nu am voie să îi agresez pe alții”, în primul rând trebuie să ne acceptăm și controlăm noi furia. Uneori este dificil să gestionăm furia în relație cu copiii (și nu numai), întrucât pe lângă reacțiile lor comportamentale și emoționale, trebuie să ne ocupăm și de propriul disconfort.

    Putem deveni părinții de care copiii noștri au nevoie

    Părinți perfecți sunt doar cei care încă nu au copii. Nu este simplu să îți asumi rolul de formator al unui viitor adult, dar cam despre asta este vorba în parenting.

    Nimeni nu te va învăța mai bine cum să fii ca părinte decât copilul tău. Cu atenție la nevoile lui și disponibilitatea de a te modela, vei deveni părintele potrivit lui.

    Furia este o emoție sănătoasă, iar datoria noastră este să îi arătăm copilului că este permis să o avem. Tot datoria noastră este să nu ne manifestăm ca niște părinți furioși ci ca adulți capabili să își gestioneze această emoție. Și el o va simți, iar cel mai rău lucru pe care i-l poți spune este „ce motive ai tu (la vârsta ta) să fii furios?”.

    Emoțiile nu trebuie interzise, ci explicate și modelate. Și copiii simt furie, așa cum simt tristețe sau frică. Pentru a deveni un exemplu bun pentru copilul tău, este important să înțelegi ce se ascunde în spatele furiei tale, cum să o gestionezi corect și, mai ales, ce să nu faci atunci când ești furios. Doar astfel va învăța și el să manifeste această emoție în mod sănătos și adecvat.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook