Singurătatea ne poate ajuta, însă însingurarea ne poate dăuna. Cum ne găsim echilibrul

    Pentru fiecare dintre noi, singurătatea are o însemnătate și o nuanță foarte personale, venite din experiențe anterioare. Pentru unii, ea este resimțită ca un gol datorat lipsei de acces la ceilalți, lipsei unui contact autentic cu cei din jur și a unor relaționări semnificative. Pentru alții, singurătatea apare ca o nevoie de a petrece mai mult timp cu sine, fiind nu doar mai bine tolerată, ci și căutată. Suntem ființe sociale, relațiile cu cei din jur fiind extrem de importante și necesare. Există însă și situații în care prezența celorlalți nu ne scutește de sentimentul însingurării.

    Încă de la începutul vieții noastre aflăm cât de importantă este relaționarea sănătoasă. Vitalitatea noastră, starea noastră de bine, evoluția și dezvoltarea ne depind în mod direct de relația pe care atunci o avem cu mama, încă din mediul intrauterin. Ne trezim la viață aflați într-o relație simbiotică, ne trăim primii ani depinzând de cei care ne îngrijesc, iar mai apoi creștem și ne dezvoltăm treptat autonomia, învățând să avem grijă de propria persoană și să punem limite sănătoase în relațiile cu ceilalți.

    De-a lungul timpului avem totuși parte de multe provocări relaționale, iar concluziile pe care le tragem adeseori în urma unor experiențe dificile ajung să ne ghideze o mare parte din alegerile ulterioare. Fiecare persoană se descurcă așa cum știe și cum poate mai bine, iar pentru asta își dezvoltă o serie de strategii pentru gestionarea propriilor emoții.

    Dacă suntem răniți de persoanele în care avem încredere sau, cu atât mai mult, dacă suntem răniți în mod repetat chiar de persoanele care ne-au crescut ori ne-au îngrijit, apare singurătatea ca mecanism de protecție, cu rolul unei pauze de la agresiune sau de la dezamăgire.

    În aceste situații, singurătatea apare ca o soluție protectivă și poate fi mai degrabă preferată în locul contactului social. Totodată, tiparul acesta relațional îl putem repeta și în viața adultă, când vom găsi parteneri indisponibili nevoilor noastre, și vom trăi mai acut sentimentul însingurării chiar și în prezența altora.

    În același fel, dacă găsim confort în persoanele apropiate și în îngrijitori, vom trăi separarea într-un mod dificil și dureros, iar singurătatea rămâne confortabilă o perioadă mai scurtă de timp. Solitudinea, în această situație, poate apărea odată nevoia de a avea grijă de sine.

    Nevoia de a fi centrat pe sine, singur, în contact cu propriile emoții și gânduri, este esențială pentru dezvoltarea individuală, în definirea propriilor obiective, în îngrijirea propriilor emoții și în dobândirea autonomiei.

    Efectele sănătoase ale acestui tip de singurătate sunt simțite prin mai multă vitalitate, mai multă claritate și direcție în propriile gânduri, spre deosebire de lentoarea, durerea, dezamăgirea sau golul emoțional care intră îl rol în însingurarea apărută ca mecanism de apărare. 

    Singurătatea și însingurarea din zilele noastre

    În zilele noastre se vorbește din ce în ce mai des despre o „epidemie” a singurătății, nesusținută însă de concluziile care au cercetat acest aspect. În ciuda faptului că pare că suntem la fel de solitari ca predecesorii noștri, persoanele afectate au curajul de a verbaliza efectele singurătății, poate mai mult decât în anii anteriori.

    Nevoia de contact este o nevoie de bază pentru orice ființă vie, iar însingurarea și singurătatea, pe termen lung, conduc spre efecte psiho-fiziologice complexe. Din păcate, pentru aceste efecte apar modalități de adaptare și gestionare psihologice sau chimice, care nu ajută în adresarea cauzei singurătății, ci doar în gestionarea efectelor acesteia.

    Persoanele învață să își tolereze singurătatea, spre exemplu, devenind foarte abile în întreținerea relațiilor la distanță și își împlinesc într-un mod pe care îl consideră mai sigur o nevoie de contact, însă astfel nu primesc în totalitate ceea ce au nevoie. Zona aceasta de siguranță, în care păstrăm o distanță în contactul cu ceilalți este interpretată ca o protecție și vine din teama de a relaționa, de a fi vulnerabili.

    Practic, cu cât ne obișnuim mai mult cu singurătatea, cu cât devenim mai creativi în a ne ocoli emoțiile și în a ne păcăli nevoile esențial umane, cu atât vom rămâne mai singuri și chiar indisponibili pentru cei care ar dori să intre în viață noastră.

    În același mod, cât timp păstrăm vii în memorie lipsurile emoționale din perioada copilăriei și menținem mecanismele de protecție cu care ne-am obișnuit, cât timp nu vindecăm tiparele relaționale care nu ne sunt sănătoase, ne vom angaja mai puternic în sentimentul de însingurare.

    Situații în care resimțim mai mult singurătatea și însingurarea

    Atât în momentele foarte fericite, cât și în momentele încărcate, solicitante, pentru care nu suntem anterior pregătiți, avem de cele mai multe ori nevoie să fim împreună cu cineva. Putem avea nevoie de o persoană care să fie alaturi fizic cu noi, de cineva alături de care să găsim soluții sau cu care să ne împărtășim trăirile și perspectivele, sau de cineva care să se bucure alături de noi.

    Atunci când emoțiile noastre nu mai pot fi evitate și au nevoie sa fie împărtășite, singurătatea și însingurarea se simt cel mai profund.

    Cum remediem singurătatea

    Dacă o persoană a hotărât să își ia în serios propriile nevoi de contact, a făcut cel mai important pas pentru a lăsa în urmă singurătatea. În continuare, este important să își găsească cea mai potrivită și simplă modalitate de a reintra în contact cu o altă persoană. Pentru unii va fi mai simplă inițierea unui contact virtual, în scris, pentru alte persoane ar fi potrivită inițierea unei conversații video, sau chiar față în față. În timp, este important că persoana să își dea voie să exprime emoții sau nevoi pe care le are în relație cu celălalt, așa încât relația să poată fi una cât mai deschisă și autentică. 

    Cum am resimțit și ce am învățat din singurătatea „impusă”

    În situații de criză, reacțiile noastre sunt automate, iar soluțiile pe care le scoatem la suprafață pentru a ne proteja sau echilibra sunt cele care în trecut ne-au fost de folos. În același fel, în contextul pandemiei, fiecare persoană a reacționat și s-a ocupat de ea însăși așa cum a știut mai bine, folosind mai degrabă modelele vechi de gestionare a stresului. Distanțarea socială înțeleasă corect înseamnă responsabilitate pentru propria persoană și limitarea unor elemente din interacțiune pentru a ne proteja reciproc. În același timp totuși, au fost multe persoane care au resimțit mai degrabă pericolul interacțiunii și au înțeles distanța ca pe o măsură de protecție față de celălalt, ca și cum acesta ar fi fost, în fapt, inamicul periculos.

    Când o persoană deja trăiește cu teama, conștientizată sau nu, că relațiile pot fi periculoase sau că pericolul vine prin interacțiunea cu alte persoane, informația legată de necesitatea autoprotectiei (cu mască, mănuși, igienă corespunzătoare) în relație cu celălalt a fost un adevărat declanșator al anxietății. În continuare, fiecare a apelat la cel mai potrivit răspuns pentru sine pentru a-și gestiona anxietatea: unele persoane s-au izolat emoțional, considerand că lipsa totală de contact înseamnă mai multa siguranță, iar altele au preferat să se mute împreună cu alte persoane foarte apropiate, considerând că împreună pot fi mai puternici.

    Singurătatea „impusă” a declanșat în contextul recent o serie de răspunsuri automate, de supraviețuire la adversitate, foarte coerente cu istoria de viață a fiecărei persoane în parte. Odată ce am trăit mai intens și vizibil mecanismele pe care le avem în relație cu noi înșine și cu alții, ar fi recomandat să începem să lucrăm cu repararea lor acolo unde este cazul, astfel încât singurătatea și însingurarea să nu se dezvolte cu efecte toxice pe termen lung.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook