Neglijarea emoțională – ce nevoi ne sunt ignorate sau invalidate și cum o experimentăm?

Momentele în care te simți neglijat(ă), abandonat(ă), respins(ă), inadecvat(ă) pot fi rezultatul unor experiențe relaționale traumatice din copilărie, unele dintre ele mai evidente, altele mai subtile, care au creat în mintea ta o poveste pe care ți-o spui despre tine, despre cine ești și cât de puțin valoros(oasă) sau important(ă) ești. Această poveste te-a ajutat în trecut să depui efort pentru a obține atenția, acceptarea, aprecierea sau iubirea de care aveai nevoie atunci, în mod legitim.

Acum însă, ești o persoană adultă, iar povestea asta a ta a rămas neactualizată de mult timp și îți creează probleme în prezent. Te face să te vezi pe tine și lumea din jurul tău la fel ca în copilărie și să acționezi cum acționai atunci. Te face să te îndoiești de tine, să-ți spui că nu ești suficient de bun sau bună orice ai face, că nu meriți, că mai devreme sau mai târziu cei apropiați te vor abandona sau îți vor face rău, că nu ai ce-ți trebuie să reușești în viață sau să fii împlinit(ă). Dar să știi că toate aceste condiționări trecute pot fi depășite dacă ai curiozitatea să înțelegi cum s-au format și care sunt consecințele lor nedorite din prezent și compasiune față de tine pentru a găsi motivația de a face schimbări benefice și pentru a-ți dezvolta părți din tine și strategii de reglare emoțională care te susțin pe direcția vieții pe care ți-o dorești.

Nevoile psihologice

Toți oamenii au nevoi psihologice. Diverși cercetători sau practicieni din domeniul psihologiei au pus reflectorul pe nevoi diferite, de la cele considerate de bază, cum sunt nevoia de relaționare, nevoia de autonomie, nevoia de a fi competent sau pe nevoi de natură relațională, cum sunt nevoile de acceptare, validare, atenție, respect sau sprijin emoțional. Se vorbește mult despre traumele din copilărie în ultima vreme și despre consecințele acestora la maturitate.

Unii dintre noi am avut parte în primii ani de viață de evenimente ușor de încadrat în categoria evenimentelor traumatice: abuz verbal, fizic, sexual, accidente grave sau moartea neașteptată a unei persoane apropiate. Alții însă nu am trăit astfel de momente marcante în copilărie și cu toate acestea trăim în prezent cu aceleași temeri sau neîncrederi pe care de cele mai multe ori le punem pe seama evenimentelor de genul celor enumerate mai sus.

Citește aici despre: Abuzul emoțional asupra copilului și efectele lui la vârsta adultă. Patru posibile consecințe

De ce apar astfel de vulnerabilități în prezent, în lipsa evenimentelor adverse marcante? Pentru că există forme de experiențe traumatice mai subtile, mai puțin evidente pe care le-am fi putut trăi pe perioade lungi ale copilăriei și ale adolescenței noastre, care au făcut ca nevoile noastre psihologice să fie ignorate, invalidate, respinse, judecate sau pedepsite tocmai de către persoanele de la care aveam cea mai are nevoie de susținere și ajutor în satisfacerea lor. Aceste manifestări ale experiențelor traumatice intră sub umbela neglijării emoționale, una dintre cele 10 categorii de traume de dezvoltare frecvent studiate.  

Bagajul emoțional al părinților noștri

E bine să clarificăm un aspect care pe mulți ne împiedică să ne dăm permisiunea de a accepta că părinții noștri ne-ar fi putut face rău, fără intenție. Dacă crezi că părinții tăi au fost perfecți, iar copilăria ta a fost minunată și cu toate astea ți se întâmplă frecvent în prezent să te îndoiești de tine, să te simți singur(ă) și neînțeles(easă), să-ți fie frică de respingere, să crezi că nu poți obține ce-ți dorești orice ai face sau, dimpotrivă, să muncești până la epuizare considerând că asta este singura soluție ca să reușești în viață, citește paragraful următor de mai multe ori și observă ce trezește în tine.

Cu foarte puține excepții, părinții doresc binele copiilor lor, vor să le ofere cele mai bune condiții și toate resursele necesare pentru ca ei să se dezvolte echilibrat și să ajungă oameni de succes și împliniți. Cu toate acestea, părinții sunt oameni care au un trecut, care au acumulat, de-a lungul vieții lor, experiențe traumatice, provocări, respingeri sau eșecuri din care au învățat ceva despre viață, despre cât de multe pericole există și cum te poți proteja de acele pericole. Aceste învățături s-au decantat în convingeri despre viață pe care ei le propagă mai departe către copii, sub forma unor adevăruri universale, din dorința de a-i proteja de la a trece, la rândul lor, prin aceleași suferințe.

Mai mult, în interacțiunile cu copiii, părinții aduc, inconștient, bagajul emoțional propriu, rănile lor nevindecate care se pot manifesta sub forma indisponibilității și lipsei de implicare față de copii (când ai o suferință internă mare, nu mai ai resurse atenționale pentru exterior), sub forma furiei și chiar a agresivității subtile (ironii, ridiculizări, bârfe și judecăți de valoare față de alții).

În acest fel, fără să-și dorească acest lucru și fără să fie conștienți de repercusiuni, părinții pot ignora, invalida, critica și chiar pedepsi nevoile normale ale copiilor lor. Iar când se întâmplă așa, copiii suferă pentru că nu se simt văzuți, înțeleși, apreciați, iubiți. Astfel învață, la rândul lor, ce e util să facă în acel context, fie să-și ignore propriile nevoi, fie să lupte pentru a atrage atenția părinților, fie să învețe bine pentru a primi apreciere și recunoaștere din partea părinților.

Iar pe aceste strategii care le-au fost utile în trecut, le trag cu ei mai departe în viața de adult, dacă nu există curiozitate și dorință de a schimba lucrurile în bine.

Ce este neglijarea emoțională

Scriam mai sus că e importantă să ne dăm permisiunea de a accepta că părinții noștri nu au fost perfecți. Fără ea nu ne putem accepta experiența internă dureroasă din copilărie și nu vom putea înțelege legătura dintre trecutul nostru și vulnerabilitățile din prezent. Și, ca urmare, nu le vom putea vindeca. Pentru a vindeca o rană, trebuie mai întâi, să o identificăm și să o acceptăm.

Așa cum am menționat, neglijarea emoțională se referă la ignorarea, invalidarea sau chiar pedepsirea copilului care semnalizează anumite nevoi emoționale către părinți. 

Iată câteva astfel de nevoi, consecințele nesatisfacerii lor în prezent și modalități de vindecare a rănilor. 

Nevoia de repere sănătoase

Nevoia de repere sănătoase, de a avea lângă tine părinți și/ sau îngrijitori care pot să facă față stresului și provocărilor vieții în mod sănătos, fără să recurgă la agresivitate și amenințări atunci când le este greu sau să dezvolte adicții sau alte dificultăți de funcționare, cum ar fi depresia sau anumite tulburări de personalitate.

Găsești aici: Topul celor mai frecvente tulburări psihice la români

De asemenea, nevoia de a avea părinți și/ sau îngrijitori care se pot bucura de viață, care știu cum să fie împliniți, care știu că este responsabilitatea lor de a-și crea o viață cu sens. Fără aceste repere sănătoase, un copil își poate dezvolta niște convingeri disfuncționale și poate porni în viață cu un sentiment de neputință sau disperare.

„Dacă părinții mei care au mai multă experiență decât mine, nu pot face față vieții, ce-mi rămâne mie de făcut, ce șanse am eu să fiu fericit/ă?” Iar dacă aceste convingeri nu sunt conștientizate și actualizate, ele te pot sabota acum, când ești o persoană matură, în situații în care simți confuzie în legătură cu tine, când nu știi încotro să apuci, atunci când te îndoiești de tine, de deciziile tale, de capacitatea ta de a face față provocărilor sau de însăși rostul vieții tale.

Ce ți-ar putea fi util în astfel de momente este să ai compasiune față de tine. Să înțelegi că aceste dificultăți prezente au fost condiționate de experiențele tale din trecut, să accepți că nu poți schimba trecutul, dar că poți schimba viitorul. Cum poți face asta? Căutându-ți repere sănătoase, observând ce fac oamenii care par să se descurce în viață și care sunt mulțumiți și încercând să pui în practică în propria viață acele lucruri care crezi că ți se potrivesc.

Sau intrând într-un proces de psihoterapie, în care poți fi ghidat(ă) către niște repere sănătoase și în care, mai ales, vei învăța să te ghidezi singur(ă) după reperele tale interne (adică nevoile tale autentice și preferințele personale). Sau citind, documentându-te, fiind curios sau curioasă să înțelegi cum ai ajuns așa cum ești azi și ce poți face pentru a-ți construi o viață mai bună. 

Nevoia de a avea pe cineva pe care să te bazezi

Nevoia de a avea pe cineva pe care să te bazezi, de cineva mai puternic și mai înțelept la care poți apela când îți este greu, la care poți merge pentru a primi alinare. Cineva care îți acordă atenție, care este disponibil emoțional și implicat în viața ta. Cineva care te înțelege, fără să te critice, care te ține în brațe și te sărută când te doare. Cineva care știe să te îndrume, care știe să te ghideze și să-ți explice cum crede ea sau el că funcționează lucrurile pe lumea asta, așa încât să știi mai bine ce ai de făcut pe viitor.

Dacă această nevoie de a ști că te poți baza pe cineva pentru alinare sau îndrumare nu ți-a fost împlinită, poți porni în viață cu convingerea că ești singur(ă) pe lume, că nimeni nu te-ar putea înțelege și că nu te poți baza pe nimeni la greu. Dacă mai mult decât a nu avea împlinită această nevoie în copilărie, ce a venit de la părinți sau celelalte figuri de atașament a fost respingere, lipsă de înțelegere, desconsiderare, critică, rușinare, pedeapsă pentru că ți-ai arătat suferința sau pentru că ai cerut ajutorul, vei porni în viață cu convingerea că e mai bine să nu arăți că suferi și să nu ceri ajutor.

Vei crede că suferința și vulnerabilitatea emoțională sunt părți din tine care te pun într-o lumină proastă în fața lumii și te vei strădui să le maschezi cu costuri imense. Vei consuma resurse pentru a-ți fabrica o mască, un personaj public care crezi că va fi acceptat și poate chiar apreciat de ceilalți. Numai că acest personaj te va ține în capcană pentru că nu-ți vei permite să trăiești  din alt rol.

Personajul acesta poate fi persoana cumsecade, care sare întotdeauna în ajutorul altora, chiar și atunci când nu mai are resurse și care poate ajunge la epuizare cronică. Sau persoana inteligentă care tot timpul va ști cum să rezolve probleme, iar atunci când nu găsește imediat o soluție este copleșită sau dă vina pe ceilalți.

Poate fi persoana ambițioasă care reușește întotdeauna cu mult efort și care atunci când are un eșec, oricât de mic ar fi el, are impresia că este sfârșitul lumii și că nu este o impostoare. Sau persoana dură, pe care ar fi bine să nu o supere nimeni și de care ar trebui să se teamă ceilalți, care are un sentiment (iluzoriu, de altfel) al controlului asupra altor oameni. Dar care este singură, pentru că nimeni nu are curajul să se apropie prea mult de ea.

Poate fi persoana împăciuitoare, care îi îndrumă pe ceilalți să evite conflictele cu orice preț, care face compromisuri, care lasă de la ea, numai să fie liniște și pace și în felul ăsta renunță la sine. Sau persoana care se pune pe sine mai jos și le cedează celorlalți puterea și controlul și care speră, ca, într-o bună zi, să fie salvată de cineva care-i va vedea adevărata valoare și o va recunoaște. Dar care este veșnic dezamăgită pentru că niciun alt om nu îi va oferi acea iubire necondiționată pe care nu a avut-o în copilărie.    

Dacă te regăsești printre aceste personaje, să știi că acest rol, acest mod de funcționare dominant, te-a protejat în trecut. Și în unele situații te poate ajuta și în prezent. Numai că ai nevoie și de alte moduri în care să funcționezi. Ai nevoie să-ți dai voie să trăiești și din pielea celorlalte părți din tine, ai nevoie să-ți permiți să manifești și celelalte fațete ale tale, să-ți îmbogățești registrul în care funcționezi cu noi strategii.

Dacă ești persoana cumsecade, poți să-ți dezvolți și partea aceea din tine care este cumsecade și cu tine, care e atentă la resursele proprii și spune nu în mod asertiv solicitărilor din partea celorlalți atunci când resursele sunt puține.

Dacă ești persoana inteligentă care găsește soluții, ai nevoie să înveți să spui uneori “Nu știu.” Dacă ești persoana ambițioasă, ai nevoie să-ți permiți să te relaxezi, să faci pauză, să trăiești uneori bucurându-te de ce ai acum și savurând reușitele de până acum.

Dacă ești persoana dură căreia îi place să-i controleze pe ceilalți, poate îți permiți cu oamenii apropiați să-ți arăți și partea sensibilă sau să vorbești despre îngrijorările tale. Dacă ești persoana care așteaptă să fie salvată și recunoscută de către altcineva, poate te gândești tu ce resurse și calități ai și cum le poți folosi pentru a te împuternici și a prelua controlul asupra propriei vieți.

Indiferent de rolul dominant din care ai trăit până acum, misiunea ta este să dezvolți moduri noi de funcționare pe care până acum le-ai blocat. Ele îți vor crește libertatea interioară, te vor face mai adaptabil(ă) și mai rezilient(ă) și te vor ajuta să ai relații mai bune și să fii mai împlinit(ă). 

Nevoia de așteptări rezonabile

Nevoia de așteptări rezonabile, să știi că părinții tăi îți oferă sprijinul lor, atenția, validarea și iubirea fiind suficient de bun(ă) și imperfect(ă), nu perfect(ă). Dacă ți-au impus standarde nerezonabile, dacă, oricâte reușite aveai, tot ce primeai de la ei a fost “Data viitoare să faci mai mult.” sau “Colegul X e mai bun decât tine.”, vei trăi cu convingerea că ești inadecvat(ă) sau inadaptat(ă), că ești un impostor(oare), un om lipsit de valoare atâta vreme cât nu ești cel mai bun sau cea mai bună. Standardele acestea imposibile își au sursa în insatisfacțiile părinților, în eșecurile lor, în visurile lor neîmplinite.

Ce poți să faci acum este să conștientizezi sursa perfecționismul sau criticului tău interior. Apoi să-ți faci un inventar al resurselor personale, să-ți amintești situații din trecut în care ai reușit să obții ce ți-ai dorit și să identifici caracteristicile personale care te-au ajutat. Ele pot fi curaj, perseverență, modestie, conștiinciozitate, creativitate, flexibilitate, inteligență, speranță, reziliență etc.

Totodată îți poate fi util să-ți creezi ancore externe care să-ți reamintească aceste resurse personale, așa încât să echilibrezi balanța convingerilor despre tine, acordând atenție și aspectelor tale pozitive.

Nevoia de reguli stabile

Nevoia de reguli stabile, a căror utilitate este explicată. Totodată, nevoia de consecvență în aplicarea regulilor (regulile trebuie respectate tot timpul, nu doar atunci când părintele este furios și se reglează emoțional pedepsindu-te pe tine pentru că nu ai respectat niște reguli despre care nu știai că există și al căror rost nu-l înțelegi). Dacă ți-au fost satisfăcute, aceste nevoi ți-ar fi permis să pornești în viață cu un sentiment de siguranță și predictibilitate pentru că înțelegi funcția de protecție a regulilor. Și te-ar fi ajutat să-ți dezvolți capacitatea de autocontrol pentru că ai învățat să tolerezi că unele lucruri nu sunt permise sau nu sunt utile.

Fără astfel de așteptări rezonabile și reguli stabile, ci doar cu frica unei pedepse ce se poate ivi din senin atunci când nu faci pe plac cuiva, cel mai probabil ai pornit la drum cu convingerea că lumea este plină de reguli arbitrare, menite să îți reducă controlul și autonomia, menite să te pedepsească în mod nedrept. Și ca urmare, te vei lupta cu ele, vei deveni un rebel(ă) și cu greu îți vei găsi locul în societate, pentru că fiecare comunitate are propriile reguli, iar tu ai învățat că regulile sunt pentru a te pedepsi.

Dacă te regăsești în aceste rânduri, poate faci un pas în spate și te gândești la cum ar arăta lumea fără reguli. Îngroșând tușele, cum ar fi să-ți fie frică să ieși pe stradă pentru că cineva te-ar putea ataca în orice moment. Apoi gândește-te la propriile reguli, la rutinele și obiceiurile tale și conștientizează rolul lor în viața ta. 

Nevoia de granițe flexibile între cei din familie

Nevoia de granițe flexibile între cei din familie, care pe de-o parte să permită copilului reîntoarcerea la părinte pentru grijă și protecție, în momentele în care suferă, pe de alta să-i permită explorarea unor spații noi sau implicarea în experiențe noi, fără a fi contaminate de prejudecățile părinților.

Dacă părinții tăi obișnuiau să intre în camera ta (dacă aveai așa ceva) oricând voiau ei, eventual fără să bată la ușă, dacă îți citeau scrisorile sau jurnalul, dacă decideau cu cine puteai să vorbești sau să te împrietenești, e posibil să fi pornit în viață cu o predispoziție de a permite tuturor să-ți invadeze viața, să decidă pentru tine, să-ți spună ce să faci și cum să faci. Cel mai probabil, părinții tăi aveau astfel de comportamente pentru că se temeau pentru tine și au crezut că te-ar putea proteja, controlând fiecare aspect al vieții tale, fiecare gând, comportament sau relație pe care o aveai.

Dacă te regăsești în această descriere, ce te poate ajuta în prezent este să înveți să pui limite, să-ți clarifici cât de mult vrei să le permiți celorlalți să intre în viața ta și să-ți amintești că, asemenea celorlalți, ai și tu niște drepturi: ai dreptul la opinie și să-ți schimbi opinia, ai dreptul să îți urmezi propriile valori, ai dreptul să-ți satisfaci nevoile psihologice (autonomie, respect, apreciere, sprijin emoțional etc), ai dreptul să-ți stabilești prioritățile, ai dreptul să nu fii responsabil(ă) pentru emoțiile celorlalți, ai dreptul să refuzi solicitări, ai dreptul la spațiu și timp personal, ai dreptul să te schimbi, să te dezvolți, ai dreptul să ai grijă de tine și să fii fericit(ă).

În concluzie, neglijarea emoțională din copilărie a fost cauzată de rănile părinților noștri și din dorința lor de a ne proteja. O resimțit în prezent în momentele în care ne este greu pentru că gândim și acționăm în prezent așa cum am făcut în trecut. Însă ne putem schimba. Nu peste noapte, nu citind o carte sau mergând de câteva ori la psihoterapeut. Ci fiind atenți la noi toată viața, având grijă de noi înșine și încercând să alegem cât mai des posibil să gândim și să acționăm în moduri care să ne ajute și ne împuternicesc, nu așa cum ne-am obișnuit să facem și ne-ar veni natural.