Anxietatea în cuplu are rădăcini adânci în copilărie. „Într-un cuplu funcțional există și autonomie”

Uneori visăm iubirea perfectă fără a accepta că aceasta este doar un mit, așa cum și „normalitatea” poate avea sensuri diferite pentru fiecare dintre noi. Anxietatea în cuplu apare de cele mai multe ori ca un rezultat direct al modului în care am experimentat iubirea și atașamentul în copilărie. Chiar și cuplurile în care există armonie pot experimenta anxietate, dar de cele mai multe ori prezența acesteia este rezultatul rănilor emoționale pe care le purtăm cu noi.

Modelul de atașament și anxietatea în cuplu

În teoria atașamentului, celebrul psihiatru și psihanalist John Bowlby a identificat trei tipare principale de atașament – securizant, anxios-dependent și anxios-evitant. Atașamentul caracterizat prin siguranță este însotțt de ușurința cu care un individ privește viața, mediul înconjurător, oricare ar fi dificultățile cu care se întâlnește, va trece cu bine de ele.

Un alt model de atașament este caracterizat prin anxietate și rezistență, iar persoana cu acest tipar nu are certitudinea că va fi cineva alături de ea atunci când va avea nevoie, mai mult chiar, poate fi refuzată, supusă anxietății de separare.

Al treilea model de atașament este caracterizat prin anxietate și evitare, iar persoana își trăiește viața fără sprijinul celor din jur, fără iubire, devenind independent din punct de vedere emoțional și având o hartă internă formată din respingeri repetate.

În practică se mai observă un model de atașament, al patrulea, numit dezorganizat, iar copiii ajunși adulții devin confuzi, dezorientați, încremeniți, nemișcați. De obicei, acest tipar impune și intervenție de specialitate.

Referitor la modelele de atașament învățate în copilăria mică alături de părinți (alți membri ai familiei) putem spune că aducem în interiorul nostru modelele acestora.

Într-o relație de cuplu armonioasă, fiecare partener trebuie să se cunoască pe el, să își cunoască nevoile și scopurile, să devină autonom și să-și adapteze propriul comportament astfel încât să se negocieze o potrivire cu cele ale partenerului și nu să se sprijine pe acesta.

Cum alegem un partener de cuplu după modelul părinților

Deseori ne alegem un partener de cuplu purtând cu noi modelele trăite, văzute, confuziile din relațiile părinților. Uneori, pentru noi iubirea este trăită ca o suferință, ca un sacrificiu și presupune resemnare și compromisuri toxice.

„Pentru mine o familie presupunea multe responsabilități pentru mine, iar puterea de decizie era la soțul meu. Am realizat că repet modelul de căsnicie al părinților mei, deși nu am considerat că viața lor poate reprezenta un exemplu de urmat pentru mine. Evident, mi-am ales un soț autoritar cum este și tatăl meu, un «cap al familiei» ale cărui nevoi erau mereu prioritare, iar ale mele inexistente. Mi-a fost foarte greu să realizez că duc o viață pe care nu mi-o doresc pentru mine, dar în cele din urmă am ales să divorțez înțelegând că nu voi primi din partea lui mai mult decât reguli, observații și critică. Avem o fetiță împreună și m-am gândit și la ea când am luat decizia. Nu vreau să îi ofer și ei modelul pe care l-am primit eu de la mama mea,” povestește Diana (43 de ani).

Într-un astfel de cuplu femeia este locomotiva, ea are roluri multiple, responsabilități, ea întreține familia sau relația în care bărbatul are toate drepturile, el stabilește ce e bine, ce se face și ce nu se face.

Anxietatea în cuplu poate veni din lipsa nevoilor satisfăcute, dintr-o stimă de sine scăzută, dintr-o educație rigidă în care rolurile celor doi parteneri sunt prestabilite, fie că ne reprezintă sau nu, dintr-o teamă de eșec la nivel personal care ne spune că dacă nu reușim să avem o familie „fericită” (cu toate credințele personale implicate de această noțiune) suntem vinovați și pe întregime responsabili.

Anxietatea în cuplu este o manifestare a stilurilor de atașament

Ar putea exista două profile ale persoanei cu anxietate în relație, respectiv cel anxios-evitant și cel anxios-dependent. Primul preferă să nu se dezvăluie, să nu se dedice partenerului în întregime, să rămână mereu cu „un picior în afara relației” pentru propria siguranță.

Așteptările lui sunt ca celălalt să îl rănească și dezamăgească, nu are încredere în relații și se protejează confundând autonomia cu independența. Autonomia înseamnă să iei decizii luându-l în calcul și pe celălalt, decizii care țin de tine și nevoile tale, în direcția intereselor și obiectivelor tale, fără a-l neglija complet pe celălalt.

Independența în cuplu se traduce prin „vreau să am o relație, nu să fiu într-una”. Respectiv, relația este un bun necesar, dar în care nu se va implica prea mult, iar deciziile vor fi luate ignorând partenerul care, dacă va avea opinii diferite, va fi considerat un obstacol sau o sursă de stres.

Cel de-al doilea profil, cel anxios-dependent, are la bază teama de abandon, iar manifestările sunt total opuse primului model.

În acest caz, partenerul cu acest stil de atașament va fi excesiv de dependent de partener, va fi absorbit de o relație simbiotică, pentru el relația „fericită” presupunând doi parteneri care se comportă ca o singură entitate.

Orice formă de autonomie din partea lui este anulată, iar din partea partenerului privită cu suspiciune drept dovadă de lipsă de iubire sau angajament. În consecință, persoana care își manifestă anxietatea în cuplu, va avea tendința să își „sufoce” partenerul ajungând, deseori, la profeția autoîmplinită, respectiv pierderea partenerului care îi va adânci teama de abandon și credințele negative despre sine și relațiile de cuplu.

Puterea de destin a atașamentului primar

John Bowlby, părintele teoriei atașamentului, a susținut că natura relațiilor primare (cu mama și cu persoanele implicate în creșterea copilului) devine model pentru relațiile ulterioare, datorită așteptărilor și credințelor pe care copilul și le formează despre sine și ceilalți.

Mai târziu, dragostea este un proces de construire a atașamentului față de partener, având asemănări cu modelul de atașament primar.

Legătura primară de atașament determinată de disponibilitatea adultului (mama, tata, alți membri ai familiei) are o influență puternică asupra dezvoltării personalității individului și a tulburărilor de personalitate.

Cindy Hazan și Phillip Shaver au fost primii cercetători care au investigat în 1987 dacă iubirea romantică adultă poate fi conceptualizată ca un proces de atașament, și identifică două tipuri de relații de iubire construite pe clarificarea atașamentului copilului:

• Securizante – bazate pe încredere, prietenie, bucurie
• Anxioase – manifestând gelozie, preocupare excesivă față de partener, dorința de a-l controla, echilibru fragil al emoțiilor

Adulții anxioși au îndoieli cu privire la ei însiși și la ceilalți, se simt neînțeleși, nedoriți și găsesc o variantă disfuncțională de a cere prea mult de la celălalt. Ei tind să-și aleagă parteneri de viață cu un atașament asemănător, dar nu identic.

Așadar, o persoană cu stil de atașament anxios-dependent, va intra în relații cu cineva care are un stil de atașament anxios-evitant, acesta din urmă ajungând să valideze și confirme așteptările negative ale primului, menținând astfel cercul vicios.

Cum am învățat să fim parteneri de cuplu

Înainte de a căuta  o relație „perfectă” ar fi recomandat să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne cunoaștem nevoile, să fim bine fiecare cu sine, în primul rând.

Iubim așa cum am fost iubiți și cum am înțeles noi iubirea în copilărie, când am depins emoțional de părinți, iar gradul de încredere în celălalt va fi similar cu relația primară.

În cartea „Stilurile de atașament” , scrisă de psihiatrul Amir Levine și psihologul Rachel Heller, găsiți numeroase informații detaliate despre atașamentul în cuplu și încrederea în noi, despre îngrijorările în legătura cu pierderea, abandonul, anxietățile de separare, respingere, evitare, frică de intimitate, dinamică în cuplu, apropiere și îndepărtare.

Partenerul cu un grad de anxietate ridicat devine prea mult pentru celălalt, devine stăruitor, intruziv, iar celălalt răspunde cu evitare, retragere, îndepărtare fizică și emoțională. Ceea ce simt amândoi este teamă, confuzie, frustrare și furie, ajungând la starea de anxietate în cuplu.

Atunci când în cuplu este prea multă apropiere, când cei doi trăiesc aproape simbiotic sau când sunt la capetele cele mai îndepărtate ale relației, cuplul trăiește disconfort, partenerii se simt nesiguri, stau mereu în gardă.

Partenerul anxios care trăiește cu teama de abandon și respingere a învățat să facă orice pentru a-l controla pe celălalt, a învățat să se victimizeze, să manipuleze, se simte îndreptățit să ceară mereu mai mult.

În contrapartidă, partenerul anxios evitant se sperie, se îndepărtează, se simte sufocat și vrea să se retragă.

Un cuplu care funcționează se așează pe o structură înalt funcțională, în care fiecare dintre cei doi parteneri înțelege cum să ofere iubire și cum să primească iubire. Este cuplul în care cei doi parteneri sunt și autonomi.

Dificultăți generate de anxietatea în cuplu

„Am avut o relație destul de dificilă, care a durat vreo 8 luni, cu o parteneră pe care eu am simțit-o foarte nesigură, înțelegând abia mai târziu că de fapt, era extrem de anxioasă. Mie mi-a fost dificil să întrețin o relație în care, la foarte scurt timp după ce a început, au apărut nenumărate suspiciuni din partea ei că o mint, că o înșel, că nu țin la ea, că nu îmi pasă, etc. Mă simțeam ca investigat de poliție zilnic. Chiar îi atrăgeam atenția că exagerează cu reproșurile și neîncrederea, lucru care punea mai multe paie pe foc. Problema cea mai mare era că și atunci când îi dădeam explicații și reasigurări, tot nu mă credea. Nu aveam nicio șansă să o liniștesc, iar asta m-a epuizat. Avea calități și am apreciat-o pentru ele, dar această presiune constantă de a fi nedezlipiți m-a copleșit. Evident, când am decis să închei relația, m-a acuzat că toate suspiciunile ei au fost adevărate…” povestește Robert, 38 de ani.

De multe ori, anxietatea în cuplu devine naturală așa încât partenerii de cuplu nici nu mai știu care este starea de bine și de normalitate.

Când persoanele cu anxietate ajung să formeze și întrețină un cuplu, nemulțumirea și neîmplinirea vor fi prezente pe fundal dar, în absența cunoașterii, înțelegerii și acceptării alternativelor sănătoase de a relaționa, în absența unui demers psihoterapeutic, vor tolera și menține relațiile așa cum sunt.

Anxietatea în cuplu poate fi zona noastră de confort

Schimbările ne pun în dificultate pentru că, deși simțim disconfortul și nevoia de a face ceva, ne este foarte greu să ieșim dintr-o zonă de confort, în care suntem mult prea obișnuiți, chiar dacă este toxică. Dinamica învățată și exersată zi de zi este de o vârstă cu fiecare dintre noi, iar schimbarea nu este simplă, avem nevoie de însoțirea unui specialist, avem nevoie de un alt cadru și o altă disciplină, de modele sănătoase.

Persoana anxioasă are de exersat autonomia emoțională, să învețe să stea cu emoțiile și să umple golul interior. Persoana evitantă are nevoie de educație în a tolera emoțiile celuilalt și apropierea, are nevoie să învețe să ofere și să nu se retragă.

Psihoterapeutul Domnica Petrovai, în cartea „Iubește și fii iubit/ă”, scrie că teama de abandon înseamnă teama de a permite cuiva să te cunoască, din credința că poate nu i-ar plăcea ce ar vedea și s-ar îndepărta, ceea ce te face să devii insistent, sufocant. Pentru cei evitanți, teama de sufocare înseamnă că celălalt ar putea depinde de tine și tu ai nevoie de timp singur, departe de partener, ești prea independent.

8 pași pentru a vindeca anxietatea în cuplu

Problemele din cuplu devin pietre de hotar, blochează relația, devin frustrante, aduc furie între parteneri, vorbe grele, distanță fizică, resentimente, iar anxietatea în cuplu apare ca un musafir de care nu mai poți scăpa.

De conectare uneori nici nu mai poate fi vorba atunci când fiecare se uită în partea opusă a relației și caută probleme și nu rezolvări. Uneori permitem anxietatea în cuplu și rănile emoționale întrucât am experimentat durere în relațiile trecute, cu părinții, aceasta devenind un stil de viață.

Totuși, depinde de noi să ne trăim viața diferit, să depășim scenariile care ne-au fost oferite, să ne cunoaștem mai bine și să ne educăm în a fi bine cu noi înșine în primul rând, iar apoi cu alții.

Iată pașii simpli pe care îi poți face pentru a decide ce poți schimba în relația ta de cuplu:

• Privește relația ca și cum ai fi un observator. Încearcă să o privești din perspectiva ta, dar și a celuilalt. Cum simți când ești în locul lui? Ce vezi la tine?
• Acordă atenție nevoilor tale. De cele mai multe ori, dacă ești deconectat/ă de ele, se ascund în spatele emoțiilor puternice. Vezi ce se află acolo și ce poți să faci tu pentru tine, iar apoi ce poți cere celuilalt.
• Răspunde cu sinceritate la întrebarea „Îți dorești să rămâi în această relație?”. Gândește-te la motivele pentru care aceasta este o relație bună pentru tine, pe care să ți-o dorești.
• Observă ce aduci tu în relație din trecutul tău. Poate ai ales un partener care repetă modelul parental și atunci ar fi bine să te întrebi dacă părinții tăi te-au ajutat să te simți iubit/ă, valorizat/ă, protejat/ă, securizat/ă emoțional… sau nu.
• Conștientizează că schimbările nu încep cu ce vrei să facă celălalt diferit ci cu ce poți face tu diferit. Asumă-ți partea ta de schimbare și începe cu tine.
• Cere ajutorul unui specialist, fie că apelezi la psihoterapia individuală sau la cea de cuplu. Terapeutul poate facilita schimbarea atunci când ambii parteneri sunt dispuși să se angajeze în a face lucrurile diferit în cuplul lor.

Să reținem că întâlnirea dintre doi oameni este precum contactul dintre două substanțe chimice: dacă există o reacție, amândoi suferă o transformare, spunea cândva psihologul și psihiatrul elvețian de renume Carl Gustav Jung.