Ce facem la maturitate pentru a vindeca traumele copilăriei. Există 10 situații ce le pot cauza
Traumele copilăriei variază de la neglijare, neîmplinirea nevoilor, abuzuri sau incidente majore. Indiferent de natura lor, modul în care copilul le percepe și interiorizează se va manifesta de-a lungul vieții adulte, prin prisma tuturor apărărilor pe care și le-a construit pentru a face față evenimentelor adverse. Iată ce putem face la maturitate pentru vindecarea noastră, pentru regăsirea autenticității.
Un impact devastator
Simona este o tânără de 34 de ani care a plecat din țară imediat după absolvirea liceului. Până acum a trăit și a muncit în patru țări și a avut o serie de relații romantice care s-au încheiat dezastruos pentru ea.
A început un proces terapeutic din dorința de a înțelege ce se întâmplă cu ea și cum să-și găsească împlinirea. Din primele discuții am aflat că a avut o copilărie marcată de abuzuri fizice și sexuale, neglijență emoțională din partea părinților, iar bunica maternă, singura persoană care s-a purtat frumos cu ea, a murit înainte ca ea să meargă la școală.
Astfel de experiențe adverse din copilărie lasă urme adânci în ceea ce gândim și simțim despre noi și despre ceilalți și ne pot predispune către dificultăți emoționale, relaționale și fizice la maturitate. Putem experimenta un gol interior, un sentiment permanent al inadecvării, plictiseală sau neputința de a face față vieții.
Studiile din psihologie indică impactul devastator pe care îl au traumele din copilărie în viața de adult. Cum ducem cu noi povara emoțională a trecutului și cum ne putem elibera de ea?
Ce este trauma
Literatura de psihologie definește trauma ca un răspuns emoțional prelungit la un eveniment advers care ne-a pus viața în pericol sau la un eveniment advers la care am fost martori.
Așadar, trauma nu se referă la ceea ce ni se întâmplă, la evenimentul propriu-zis, cum ar fi un accident rutier, divorțul părinților sau observarea unui abuz asupra altcuiva, ci la ceea ce rămâne în noi ca urmare a ceea ce am experimentat.
Două persoane care au trăit același eveniment pot experimenta consecințe emoționale diferite, în funcție de resursele pe care le aveau la momentul respectiv, resurse interne, cum ar fi experiența de viață și resurse externe, cum ar fi sprijinul familiei.
Ce sunt traumele copilăriei și care sunt consecințele lor
Nenumărate studii au legat experiențele timpurii de funcționarea la maturitate. Dintre acestea, merită a fi remarcate studiile longitudinale care au urmărit parcursul copiilor ce au experimentat evenimente adverse de-a lungul copilăriei și adolescenței lor.
Cercetătorii au inclus în categoria evenimentelor adverse (în engleză, adverse childhood experiences, abreviat ACEs) 10 tipuri de evenimente sau situații disfuncționale: abuz fizic, abuz emoțional, abuz sexual, neglijare fizică sau neglijare emoțională din partea părinților, un părinte cu suferință mintală, un membru al familiei în închisoare, mama abuzată de către un alt membru al familiei, consumul de substanțe în familie sau divorțul părinților.
Un studiu publicat în 2017 ce sintetizează rezultatele a 37 de studii longitudinale în care au fost urmăriți 273.719 oameni de-a lungul vieții a pus în evidență consecințe negative asupra sănătății mentale și fizice la maturitate. Spre exemplu, cei care experimentaseră patru evenimente adverse în copilărie (aveau un scor ACE de 4) aveau un risc de 3.7 ori mai mare să dezvolte anxietate, de 10 ori mai mare să devină dependenți de droguri și de 30 de ori mai mare să aibă tentative de suicid, comparativ cu cei care nu experimentaseră niciun eveniment advers în copilărie.
Rolul atașamentului
Pentru a se dezvolta sănătos, un copil are nevoie să se simtă protejat, respectat, apreciat, iubit și susținut de către părinții săi. Atunci când se joacă în parc alături de alți copii, el are nevoie să vadă aprobarea și zâmbetul încurajator al mamei pentru a îndrăzni să interacționeze cu ceilalți.
Când visează urât și se trezește plângând, are nevoie să fie îmbrățișat și liniștit de mama. Când are un disconfort fizic sau emoțional, are nevoie de mamă să-l înțeleagă și să-l ajute să facă față emoțiilor.
Acei copii care au avut parte de disponibilitate, interacțiuni calde și încurajatoare din partea părinților au fost mai fericiți, au avut prieteni cu care s-au înțeles mai bine, relații mai bune cu frații și surorile, o stimă de sine crescută și încredere în capacitatea lor de face față provocărilor vieții.
Copiii învață despre ei și despre lume din interacțiunile pe care le au cu părinții, din modul în care aceștia îi ascultă, le vorbesc și îi tratează, din tipul de atașament pe care îl dezvoltă cu mama și alți membri ai familiei. Dacă sunt tratați cu respect, pornesc în viață cu convingerea că sunt valoroși și merită respectul celorlalți.
Dacă primesc susținere când dau de greu, învață că se pot baza pe ceilalți. Dacă sunt tratați cu înțelegere și blândețe când greșesc, pornesc cu convingerea că merită să fie iubiți chiar și când greșesc iar greșeala lor poate fi o oportunitate de creștere.
Atunci când cineva din exteriorul familiei a pus în pericol siguranța copilului, iar părinții au acționat pentru a-l apăra, copilul a învățat că poate face față pericolului, nu mai vorbim despre traumele copilăriei. Sursa rezilienței lor de la maturitate, a perseverenței în fața dificultăților și a încrederii în sine rezidă în sentimentul că au existat în mintea unei alte ființe ca persoane fundamental bune care merită atenția și iubirea celorlalți.
Abuzurile părinților modelează alegerile adultului
Simona nu a avut parte de înțelegere și susținere din partea părinților. Dimpotrivă, își amintește bătăile și criticile constante ale mamei, înjurăturile tatălui când venea nervos acasă, abuzurile sexuale ale unchiului său, despre care a avut curaj să le spună părinților la câțiva ani după ce s-au întâmplat, iar ei au pedepsit-o pentru că „și-a permis să spună o asemenea minciună” și nepăsarea lor de fiecare dată când avea nevoie de ceva pentru școală.
A reușit să facă față copilăriei pentru că primea aprecieri la școală și adolescenței pentru că se agăța de speranța că într-o zi, când va fi mare, va fi liberă să-și trăiască viața așa cum își dorește. Acum este mare, dar viața sa este departe de cum și-o imagina. Intră în relații cu parteneri abuzivi, schimbă locurile de muncă de fiecare dată când primește un feedback critic și este convinsă că pe ea nu ar putea-o iubi nimeni niciodată. Toate aceste convingeri negative despre sine și comportamentele ei generatoare de suferință sunt condiționate de traumele copilăriei sale.
Cum se transmit efectele traumelor copilăriei
Copiii nu își pot alege părinții, nu pot decide să plece de acasă când nu sunt tratați corect. Suntem condiționați biologic să fim loiali și să depindem de părinții noștri, așa încât singura noastră șansă de supraviețuire în interiorul familiei este să modificăm ceva în interiorul nostru, să modelăm imaginea pe care o avem despre noi pentru a corespunde realității externe.
Ceea ce înțelege un copil care este bătut, criticat, umilit, abuzat este că el este inadecvat, că este prea defect pentru a fi iubit. La fel și un copil care nu a primit susținerea necesară din partea părinților, mai ales în situațiile critice din viața sa. Între traumele copilăriei includem și părinții cu standarde prea înalte pentru copii, cu așteptări nerealiste, pentru care critica este un motivator.
Învățăm despre noi cine suntem din ceea ce ne-au reflectat oamenii importanți din viața noastră. Ne prețuim pe atât de mult pe cât ne-am simțit prețuți de părinții noștri. Îndrăznim în măsura în care greșelile noastre au fost iertate. Creștem în urma evenimentelor adverse în măsura în care am fost susținuți și apărați de părinți.
Peter Levine, doctor în biofizică medicală și psihologie explică cum „trauma șochează creierul, uluiește mintea și îngheață corpul.” Creierul copiilor traumatizați, fie că au fost victimele propriilor părinți, fie că nu au avut susținerea lor în situații adverse, se dezvoltă diferit de creierul celor fără traume. Zonele cerebrale responsabile de conștientizarea propriei persoane, a propriului corp au o activitate mai restrânsă, pentru că ei au învățat să se îndepărteze, să se deconecteze de propriile trăiri pentru a se putea liniști.
Ceea ce le-a fost de ajutor în trecut cu traumele copilăriei, creeză cele mai mari probleme în prezent, pentru că o persoană care nu este în contact cu propriile trăriri și emoții, nu va ști niciodată să facă alegeri care să o conducă la mulțumire de sine.
Acea persoană nu se va baza niciodată pe busola internă, ci va căuta repere în exterior, care de cele mai multe ori o vor conduce la dezamăgire. Nu va ști să-și asculte inuiția care-i spune că partenerul care și-a permis să o umilească este un abuzator de care trebuie să scape imediat. Nu va putea experimenta bucurie și entuziasm pentru că deconectarea de sine conduce și la deprivarea de plăcere și la o neînțelegere a ceea ce produce împlinire personală.
Cum putem depăși povara traumelor copilăriei
Pentru că suntem răniți în relații și aflăm despre noi că suntem inadecvați în relații, putem să ne vindecăm și să ne reparăm imaginea de sine tot în relații. Traumele copilăriei pot fi vindecate la maturitate, de relații iubitoare pe termen lung, care pot rescrie tiparele disfuncționale de relaționare cu sine și cu ceilalți.
De cele mai multe ori însă, va apărea auto-sabotarea. Fie vor alege parteneri care îi vor trata la fel ca părinții lor, fie, dacă vor întâlni oameni care îi respectă și îi iubesc nu vor putea păstra relațiile, pentru că vor fi neîncrezători, vor discredita dovezile de iubire și se vor plânge de cele mai mici scăpări ale partenerilor lor.
Pentru a putea depăși condiționările trecutului, este nevoie mai întâi de a înțelege legătura dintre traumele copilăriei și dificultățile actuale, de a identifica strategiile de reglare emoțională dominante care s-au format în trecut și consecințele lor nedorite din prezent. Dar mai ales este nevoie de susținere emoțională, de încurajare și apreciere din partea unei persoane cu compasiune.
Aceste elemente pot fi găsite într-un proces terapeutic. Totodată practica mindfulness, yoga sau terapia prin artă pot ajuta persoana să reintre în contact cu propriile senzații și nevoi pentru a putea face alegeri ghidate din interior și a se putea conecta cu sine pentru a experimenta plăcere, bucurie și împlinire.