Teama de respingere: Fugi de relații sau le faci pe plac tuturor?

Teama de respingere semnifică o relație defectuoasă cu noi înșine, pe care vom ajunge să o proiectăm în toate relațiile pe care le avem. În spatele ei se ascunde nevoia de a fi văzuți, validați, acceptați așa cum suntem și iubiți, dublată de convingerea că nu vom primi aceste lucruri dacă nu facem tot ce stă în puterea noastră pentru a-i mulțumi pe cei din jur, pentru a fi la dispoziția lor. Renunțarea la sine este o atitudine care întărește această teamă.

Cum și când apare teama de respingere

De cele mai multe ori, în spatele unei temeri se află o dorință sau mai degrabă o nevoie neîmplinită. Teama de respingere ascunde nevoia de a fi văzuți, recunoscuți, apreciați, acceptați și iubiți.

Atunci când această nevoie nu a fost în mod sănătos satisfăcută în perioada copilăriei noastre în interacțiunile cu părinții, dar și mai târziu, în relațiile cu prietenii apropiați sau în cele de cuplu, iau naștere anumite mecanisme prin care ajungem să credem că nu primim ceea ce așteptăm din cauza felului nostru de a fi, a valorilor sau a opiniilor noastre, a modului în care arătăm sau chiar a celui în care vorbim.

Efectele neacceptării noastre așa cum suntem, de către persoanele importante din viața noastră, pot fi copleșitoare pentru psihic și astfel apar teama de a nu simți această durere și, mai apoi, încercările nebenefice de a evita aceste experiențe considerate traumatice.    

Reamintirea unui episod de respingere a surprins în investigațiile RMN activarea acelorași zone din creier ca atunci când simțim durere fizică. În zorii civilizației, a fi respins și, astfel, a trăi singur, însemna o vulnerabilitate mult prea mare pentru specie, omul învâțând rapid că are nevoie de semeni pentru a supraviețui. Iată cum, evitarea unei respingeri care ar putea avea un impact atât de puternic, devine un lucru prioritar, chiar și cu prețul renunțării la sine.

De ce nu este sănătos pentru noi să fim mereu pe placul celorlalți

Să trăiești respingerea nu este lucru ușor! De cele mai multe ori învățăm acest lucru încă de când suntem mici – teama intensă că părinții vor pleca de lângă noi și vom rămâne singuri atunci când făceam vreo greșeală, că prietenii de joacă ne vor vorbi de rău și ne vor evita atunci când nu eram de acord cu  ei, se vor prepetua până în viața de adult. Astfel, dacă nu găsim soluții de a o gestiona, vigilența noastră de a nu-i supăra pe cei din jur pentru a nu fi părăsiți atinge cote epuizante.

A fi pe placul celor din jur este, așa cum singuri intuim, un demers sortit eșecului. Diversitatea și variabilitatea așteptărilor celorlalți ne solicită atât de intens capacitățile de adaptare, încât din teama de respingere ajungem să ne deformăm propria identitate.

Încercăm astfel să nu periclităm acceptarea, validarea sau recunoașterea celor pe care tot noi i-am investit cu puterea de a decide asupra modului în care ne ducem existența – dacă ne plac și ne acceptă, atunci suntem ok; dacă nu ne plac și nu ne acceptă, atunci suntem vinovați, rușinați și merităm chiar o astfel de atitudine din partea lor.

Teama de respingere ne cenzurează autenticitatea

Respingerea lasă urme de suferință adânci în stima de sine, ne înfurie sau ne paralizează acțiunile, ne întristează până la depresie, ne aduce în pragul unui discurs interior și al unui comportament față de noi înșine lipsite de vreo urmă de toleranță.

Teama de respingere ne limitează în mod artificial acțiunile. Atenția noastră, atât de focusată pe a fi pe placul celorlalți, pe a le cunoaște așteptările și pe a face tot posibilul pentru a le împlini, elimină din start acele comportamente și acțiuni care ne-ar putea reprezenta în chip autentic, mai ales atunci când credem că a fi noi înșine atrage dezaprobarea și refuzul celor din jur. În acest context, ajungem să trăim inautentic și să nu putem spune „nu” atunci când este nevoie. 

Când nu suntem siguri pe noi, pe ce credem, pe cât valorăm, pe ce putem face și pe ce nu putem onora, toate acestea transpar în exterior – devenim mai agitați sau mai pasivi decât ar cere contextul, am transpira mai mult sau poate am avea ticuri, am respira îngreunat sau ne-am bâlbâi.

Poate la o primă întâlnire romantică acestea pot fi de-a dreptul adorabile, dar într-un interviu pentru job, de exemplu, pot aduce întocmai respingerea atât de evitată.

Presiunea de a corespunde unor așteptări imaginate

Socializarea, în varianta ei firească, generală și atât de necesară, poate avea de suferit atunci când purtăm în noi teama de respingere. Astfel, devenim retrași, pasivi, neimplicați în discuții, desprinși din contextul unui „aici și acum” unde se întâmplă viața, argumentând că ar fi lucruri care pentru noi nu ar conta.

În realitate, de cele mai multe ori, acestea contează și, sub imperiul frustrărilor acumulate de lipsa de voce, de reacție, de expresie a cine suntem cu adevărat, devenim defensivi și agresivi cu cei pe care încercăm, din răsputeri, să-i satisfacem.

Un alt aspect aici ar fi că, sub presiunea de a corespunde așteptărilor grupului din care facem sau vrem să facem parte, ajungem să avem comportamente care nu sunt în concordanță cu valorile noastre intime, cu ceea ce credem noi despre lume și viață. Iar din separarea dintre ceea ce simțim și ceea ce facem pot rezulta conflicte interioare generatoare de insomnii și somatizări.

În relațiile de cuplu este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru cel cu teamă de respingere să-și exprime nevoile, dorințele, așteptările. De cele mai multe ori, acesta va sfârși prin a urmări permanent indiciile partenerului, dacă este mulțumit sau nu, pentru a putea să-și ajusteze comportamentul și atitudinile în consecință.

Prețul plătit se va regăsi, printre altele, într-o stimă de sine scăzută, în lipsa de perspectivă asupra viitorului, în motivație și energie vitală reduse.

Cum vindecăm teama de respingere

Pentru a gestiona teama de respingere cu care trăim, demersurile încep în relația pe care o avem cu noi înșine. Astfel, este necesară diminuarea vocii criticului interior prin punerea la îndoială, cu mintea deschisă și curiozitate, a acelor păreri negative despre noi înșine.

Putem exersa, așa cum o facem și atunci când învățăm ceva nou sau când mergem la sala de sport, mărirea unghiului atât de personal din care privim un refuz sau o dezaprobare, pentru a câștiga și perpectiva contextului sau a motivelor care țin strict de cel care ne respinge, și nu de noi.

Găsirea, cu intenție, a cel puțin unei consecințe neutre (dacă nu pozitive) care poate decurge dintr-un refuz este o altă cale de a gestiona respingerea.

Relațiile cu cei din jur  au și ele o importanță deosebită în procesarea respingerii și a efectelor ei asupra stării de echilibru interior.

Acest lucru înseamnă că, pe timp de liniște emoțională, este necesară orientarea atenției către relațiile de prietenie pentru a le crește, recuperarea poate a unor legături mai vechi, implicarea în activități de voluntariat, dezvoltarea unei rețele „de siguranță” la care ne putem întoarce atunci când respingerea ne lasă doar teamă și singurătate de jur împrejur.

Îmbunătățirea relației cu noi înșine

Grija pentru stima de sine este un alt demers care diminuează teama de respingere. Aceasta deoarece, la capătul unui proces de cunoaștere personală și de valorizare onestă a ceea ce este bun deja în noi sau a aptitudinilor la care lucrăm să le dobândim, vom ști că nu acceptarea și nici respingerea celui de lângă noi vor da măsura reală a ființei noastre și că, respingerea, atunci când trecem totuși prin ea, vine să ne învețe, poate, lucruri noi despre celălalt și despre noi în raport cu celălalt. 

Curajul de a sta cu starea interioară inconfortabilă resimțită atât de acut în urma respingerii, de a procesa și de a întelege de ce anume ne este teamă de fapt și îndrăzneala de a ne arăta emoțiile, sunt alte posibile căi prin care putem lucra cu teama de respingere.   

În abisul acela întunecat al temerii de a fi respins stă șansa de a schimba cursul trăirilor interioare și de a resemnifica intensitatea suferinței în acel catalizator pentru schimbările pe care ni le dorim atât de mult în viață.