Compasiunea nu înseamnă milă. De ce este importantă în relația cu noi și cu cei din jur
Compasiunea înseamnă să fim disponibili, prezenți, interesați de suferința altuia, dar să și oferim sprijin. Foto: Shutterstock
Auzim adesea că ar fi recomandat să arătăm compasiune, dar ce înseamnă, mai exact și cum o practicăm? Care este rolul ei în relația cu noi înșine și ce efect are asupra relațiilor cu cei din jur. Compasiunea, deși în dicționar are drept sinonim mila, este departe de aceasta. Iată de ce avem nevoie de compasiune, nu de milă.
Diferența între compasiune, empatie și milă
Câți dintre noi nu fug de gândul că ar putea provoca mila cuiva. Mila este o poziție de oarecare superioritate în relațiile cu ceilalți. Ea ne plasează într-o zonă în care nouă nu ni se pot întâmpla anumite necazuri, ci doar celorlalți. Iar această atitudine, deși face parte dintr-un soi de gândire magică, spunându-ne nu doar că suntem speciali ci și protejați de năpastă, ne distanțează emoțional de cei care se confruntă cu situații dificile. Pe scurt, „e la ei, nu la noi”. Mila înseamnă „mergi mai departe și nu te preocupa, și așa nu poți face nimic/mai multe”. Și atunci, cum să ne dorim să provocăm mila altuiva?
Cuvântul compasiune, dacă ne uităm la are rădăcinile din limba latină, se traduce prin „a suferi cu” sau „a suferi împreună/alături de”.
Empatia și compasiunea sunt similare, dar există o trăsătură care le diferențiază. Empatia înseamnă să incercăm să înțelegem sentimentele altei persoane, să fim capabili să ne punem în locul ei sau chiar să recunoaștem situații din viața personală în care ne-am simțit similar. Este conștientizarea vieții noastre emoționale și a celor din jur. În plus față de empatie, compasiunea cuprinde un răspuns în urma acesteia, respectiv dorința de a fi de ajutor, de a contribui la remedierea sau alinarea situației unei alte persoane.
Citește aici articolul integral: „Ce înseamnă cu adevărat empatia și cum o putem dezvolta”
Compasiunea este înrădăcinată în bunătatea umană care ne ajută să îi vedem pe ceilalți ca fiind oameni, la fel ca noi, care suferă. Și nu necesită mult. Nu înseamnă că trebuie să renunțăm la tot pentru a munci în folosul comunității, ci este suficient să fim atenți la cei din jurul nostru și disponibili lor atunci când este necesar, când este nevoie.
Cum îmi ofer compasiune?
Făcând referire la îndrumările pe care le primim din partea însoțitorilor de zbor când călătorim cu avionul, mamele cu copii, în caz de urgență, sunt sfătuite să își pună întâi ele măștile de oxigen și apoi copiilor. Întâi ne asigurăm că suntem noi în siguranță ca să putem avea grijă de altul. Similar, când oferim celor din jur este sănătos să ne evaluăm corect resursele cu care oferim. Dacă ne neglijăm pe noi, cu certitudine nu avem de unde să oferim, oricât ne-am dori. Și ce mesaj transmitem neglijându-ne? Tu contezi, eu nu? Prin urmare, primul pas către compasiune este să învățăm să o practicăm cu noi.
Să luăm exemplul criticului interior. Cum ne vorbește și cum ne simțim atunci când este activ? Am acordat atenție corpului nostru atunci când apare o emoție? El oare cum se simte? Dr. Gabor Mate afirmă că „atunci când apare o tensiune în corp, necesită atenția noastră”. Corpul ne vorbește, iar dacă îl ascultăm, sunt șanse să trăim o viață mai împlinită decât stând tot timpul în mințile noastre. Așadar, revenind, cum ar fi să observăm vocea criticului interior și felul în care ea ne face să ne simțim? Cum ar fi să localizăm tensiunea, sau orice altă senzație apărută în corp și să îi acordăm atenția noastră. Să ne concentrăm asupra ei, în timp ce respirăm profund. Vă propun acest exercițiu pentru a observa cum vă simțiți ulterior. Iar dacă ne concentrăm asupra senzației din corp și i-am da o voce, oare ce ne-ar cere?
„Prima dată când am încercat să fiu atentă la senzațiile din corp m-am gândit că nu simt nimic și e ceva în neregulă. Practic, eram atât de deconectată de mine încât nici nu știam cum să stau cu ceea ce simt fizic. În realitate, traversam o perioadă extrem de dificilă, cu mama bolnavă într-un stadiu terminal și să fiu atentă la mine ar fi însemnat să nu mai fiu complet atentă la ea. Iar asta nu puteam să îmi permit. Repetând exercițiile alături de un terapeut, am început să conștientizez bătăile accelerate ale inimii, presiunea din piept, durerile constante de la baza coloanei și greutatea de pe umeri. Practic, dacă îmi atingeam umerii țipam de durere. Și atunci am început să conștientizez că și eu contez. Că aveam nevoie de ajutor, de odihnă, de atenție și la nevoile mele. De acolo a început călătoria mea către propria persoană,” povestește Anca, 48 de ani, din Focșani.
Pornind de la povestea Ancăi, oare ce ne spune criticul într-o astfel de situație? Uneori, vocea lui poate spune „ea are nevoie de tine, iar tu ești egoistă și te vaiți”, „tu ești sănătoasă, ea se luptă”, „ce fel de fiică ești?”, „încetează cu văicărerile și fă ceea ce trebuie”, iar acestea sunt doar câteva exemple (identificate împreună cu Anca). De îndată ce își îndrepta atenția către ea, era copleșită de sentimentul de vinovăție.
Compasiunea pornește, uneori, de la un astfel de exercițiu: „Ce i-ai spune mamei tale dacă rolurile ar fi inversate?” sau „Ce i-ai spune celei mai bune prietene aflate în situația ta?” sau, dacă e cazul, „Ce i-ai spune fiicei tale dacă ar fi în locul tău?”. Pentru Anca ultima întrebare a avut sens, ea având o fiică. Fiicei i-ar fi spus „Vreau să ai grijă de tine și să fii tu bine pentru că te iubesc”. Compasiunea începe cu iubirea de sine.
Cum ofer compasiune celorlalți?
Compasiunea începe cu disponibilitate față de cealaltă persoană. În primul rând, este necesar să cultivăm ascultarea activă, care presupune ascultare fără critică, prezență, dorință de a înțelege povestea celuilalt, fără a contrazice și fără a emite judecăți personale. Practic, chiar dacă situația lui este similară cu a ta, verifică întâi dacă o dezvăluire i-ar fi utilă. Uneori, aceasta poate normaliza situația celuilalt, care se va simți mai puțin singur. Alteori însă, poate muta atenția de la el către povestea noastră, deconectându-ne de nevoile lui.
Odată ce ascultăm activ, ajutorul oferit se bazează întotdeauna pe întrebări adresate celuilalt. Nu decidem noi ce ar fi potrivit și nici ce are nevoie. Nu facem lucruri fără să ne asigurăm că nu ajutăm „cu forța” sau, din nou, dintr-o poziție de superioritate în care știm noi ce este mai bine pentru cealaltă persoană.
Mai mult, chiar dacă noi am trecut prin situații similare, putem împărtăși ce a funcționat pentru noi, dar alegerea noastră poate să nu fie potrivită pentru un altul. Suntem diferiți, iar dacă vrem să fim alături de cineva în mod autentic, punem întrebări: „Cum aș putea să îți fiu alături?” sau „Vreau să te sprijin și sunt aici pentru tine, rămâne să îmi spui tu cum îți pot fi util?”. Exercițiile menționate mai sus sunt și ele valoroase și pot fi puse în practică.
5 niveluri ale compasiunii
Dr. Gabor Mate, fondatorul metodei terapeutice numită „compassionate inquiry”, definește 5 niveluri ale compasiunii. Primul dintre ele, este compasiunea pe care o resimțim dacă vedem un copil sau animal maltratat, și este o compasiune pe care o resimțim cu toții, în cazul în care nu suntem complet deconectați de emoțiile noastre și ale celorlalți și rămânem impasibili… Pe scurt, reacția la acest nivel este „cineva suferă și mi-aș fi dorit să nu treacă prin asta/ Mă doare să văd pe cineva suferind”.
La nivelul doi compasiunea implică și curiozitatea, respectiv, nu este suficient să vezi pe cineva suferind și să îți pară rău pentru ființa aceea, ci să întrebi de ce este în suferință, ce i se întâmplă. Dr. Mate exemplifică acest nivel de compasiune în relație cu persoanele cu dependențe, despre care, rareori cei din jur se întreabă: „Oare ce suferință e acolo?”. În loc să întrebe, majoritatea va face presupuneri că persoanele în cauză au făcut alegerile greșite sau au, pur și simplu, această „boală”. Curiozitatea din compasiune pune întrebarea „Ce se întâmplă cu viața acestui om?” și „Ce se întâmplă cu acest om de manifestă aceste comportamente?”.
Al treilea nivel implică recunoașterea faptului că nu există nimic într-o altă persoană care nu există și în noi înșine. Dacă ne privim comparativ cu o persoană fără adăpost, dependentă, am spune că diferențele sunt evidente, dar totuși, vorbim despre un sine gol care caută să umple lipsurile cu ceva din exterior. În cazul lor, alcool sau substanțe. În cazul nostru, al celorlalți, în diferite moduri, oare nu facem același lucru? Să nu uităm că dependențele de muncă, de sport, de shopping, chiar dacă sunt considerate pozitive sau trecute cu vederea mai ușor, funcționează în baza aceluiași mecanism.
Modul în care virăm către o dependență sau alta este dat de contextul nostru de viață și nu toți ne-am născut și am trăit în aceleași împrejurări. Diferențele între astfel de adicții sunt evidente, dar mecanismele sunt similare. Când devenim workaholici, ne întrebăm ce efecte are acest lucru asupra noastră și a celor din jur, sau cum ne afectează relațiile? Nu. De regulă, vrem să fim „înțeleși” că este alegerea noastră și nu ne putem opri. Recunoașterea din compasiune apare atunci când realizăm și acceptăm că nu suntem atât de diferiți de ceilalți.
Citește și articolul: „Rănile din copilărie. Cum ți-a modelat viața relația cu părinții”
Al patrulea nivel cuprinde adevărul din compasiune. Te poți gândi că manifești compasiune dorindu-ți să îi protejezi pe ceilalți de suferință, durere. Și dacă nu este așa? Compasiunea înseamnă să îi protejăm de un rău nenecesar, de durerea care poate fi evitată. Dar uneori, adevărul poate fi dureros, de aceea avem tendința de a ne proteja de el. Este motivul pentru care suntem „puternici” în suferința din doliu, spre exemplu, pentru că nu acceptăm adevărul pierderii. Așadar, uneori, este mai sănătos să nu evităm întrebări care ar provoca durere atunci când procesarea ei ne va aduce mai aproape de vindecare. Să nu uităm că în viață nu trecem peste probleme, ci trecem prin ele.
Recomandăm și articolul: „Doliul – cum putem trece peste moartea cuiva drag”
Un ultim nivel plasează posibilitatea în compasiune. Respectiv, atunci când vezi o persoană suferind, îi vezi doar suferința și comportamentul generat de aceasta, alături de apărările și reacțiile manifestate, sau vezi dincolo de ele, sinele autentic al persoanei respective, care reprezintă mult mai mult de atât? Niciunul dintre noi nu ne putem vedea fără ajutorul unei oglinzi, iar dacă unei persoane în suferință îi vom oglindi doar acest aspect, nu o vom ajuta. Cum ar fi să îi oglindim posibilitățile, nu cele din viitor, ci cele prezente, provenind din resursele personale?
În încheiere, ca recomandare, dacă vrem să fim oglinzi utile pentru cei din jurul nostru, să nu uităm să ne îngrijim de noi înșine, întrucât numai astfel vom putea reflecta o imagine „curată”.
Compasiunea presupune să devenim mai atenți în primul rând la noi înșine, să căutăm să ne înțelegem, să ne acceptăm, să avem grijă de împlinirea nevoilor personale și apoi de ale celorlalți.
Pentru acest lucru este util să învățăm să trăim mai des în prezent, să practicăm compasiunea și ne observăm mai des propriile gânduri. Să nu uităm că ceea ce numim mintea noastră nu există doar în interiorul nostru, ci și în lumea relațională, în conexiunile cu ceilalți și cu mediul. Așadar, să ne antrenăm focusul atenției, să devenim mai conștienți și să ne cultivăm compasiunea.
