Relație abuzivă nu înseamnă întotdeauna vânătăi sau semne de „proastă purtare”. E îndeajuns să ai cicatrici emoționale și psihologice ca normalitatea ta să fie întinată. Mai simplu zis, să-ți distrugă cineva mintea prin abuzul emoțional e cel puțin la fel de grav ca o bătaie încasată de la beție. Sigur, în cel de-al doilea caz, viața ți-e pusă literalmente în primejdie.
21 de femei au fost ucise în primele șase luni din 2019 de către partenerii lor, arată datele de la Poliție. Cu un an înainte, 48 au murit, tot în familie. Crima „din pasiune” pare o practică greu de abolit în România. Țară în care 64 de persoane cad victime ale violenței domestice zilnic.
Să fii într-o relație abuzivă, însă, nu duce mereu la moartea fizică. În apartamentele din blocurile comuniste, în casele decrepite de la țară, în vilele de lux din cartiere rezidențiale, se petrece altceva: moartea spirituală a mii de femei.
O relație toxică te ucide emoțional și te poate strica aproape ireversibil, dacă nu intervii la timp. Intervenția însă nu e deloc ușoară și necesită sprijin extern, de la familie, prieteni, oameni specializați, fie ei psihologi sau chiar polițiști.
„De ce nu plec?“
Am trăit într-o relație abuzivă vreme de mai mulți ani și, dincolo de zbuciumul intern, a fost poate cel mai greu să răspund la întrebarea: „De ce nu plec?”.
La bază, e o întrebare legitimă, dar vine cu un bagaj atât de mare de răspunsuri, încât îți este aproape imposibil să te auzi verbalizându-le. Intrinsec, le știi. Le știu cumva și cei apropiați ție. Rămâi acolo pentru că ai speranță naivă, un pattern de anxietate pe care l-ai învățat – probabil – încă din copilărie, o normalitate practicată în fiecare zi, frică de necunoscut, o iubire pentru o proiecție. Răspunsurile complexe vin mai degrabă în urma multor ore de psihoterapie și, desigur, diferă de la persoană la persoană.
Din fericire, n-am fost niciodată lovită fizic. Am fost zguduită, împinsă, smucită în lupte unul la unul cu partenerul meu, pe stradă, în casă, la club. Niciodată însă nu m-a lovit direct, brutal, așa cum li se întâmplă celor mai multor victime. Tocmai de aceea, nu pot vorbi decât despre pierderile mele emoționale și psihologice în urma unei astfel de relații. De ajuns să înțeleg, în timp, că singurul antidot sunt chiar eu.
Ajungi să te distanțezi de prietenii tăi și să fii tot mai puțin activă social
Pe drumul acesta lung și întortocheat, atât de limpede pentru cei din jur și atât de tulbure pentru tine, se întâmplă ca lumea să nu stea în loc, să te aștepte. Oamenii tăi, oricât de bine intenționați și iubitori ar fi, nu pot avea răbdare cu tine la nesfârșit. Au alte vieți, alte ritmuri, alte dorințe. După mai multe tentative eșuate de a te recupera, încet-încet, mulți dintre ei se vor distanța.
Nu pentru că nu-ți sunt prieteni, ci pentru că nu se mai identifică cu cine ești tu acum. Nu mai răspunzi la telefon, nu mai vii la întâlnirile la care ești chemată, ești mereu tensionată, anxioasă, deloc prezentă, ca un om care trebuie să fie mereu în alt loc decât cel în care se află. Așa că te vei întreba: ce le mai poți da tu prietenilor tăi în situația asta? Ești prea prinsă în propria vâltoare să mai asculți, să mai ajuți, să fii atentă la altcineva. Ai resurse zero, energie zero, vrei să fii mai bună pentru ei, dar nu mai poți.
Apoi, vei trece printr-un carusel de sentimente: te simți neînțeleasă, așa că ajungi să te autoexcluzi, te simți vinovată, judecată. Prietenii adevărați nu te vor abandona, dar trebuie să știi că nici nu pot fi martori pe veci la suferința prin care treci. Îi face să se simtă inutili și, la rândul lor, disperați.
Nu mai ai deloc grijă de tine
Înveți, într-o relație abuzivă, să te ignori complet. Să nu mai acorzi atenție unor lucruri care altădată îți aduceau plăcere pentru că te făceau să te simți mai bine în pielea ta. Un masaj, două ore la coafor, o dată pe săptămână la manichiură, timp pe care să-l aloci exclusiv pentru îngrijirea corpului tău. Fie că slăbești sau te îngrași compulsiv, ajungi să mănânci dezorganizat sau deloc, să abuzezi de substanțe, să cazi într-o depresie care te înțepenește la pat.
Înveți că nu ești bună în relație, așa că te pedepsești într-atât de mult încât ajungi să te urăști fizic. Ar fi bine să te întrebi: cum poți iubi pe altcineva când nu te iubești deloc pe tine?
Psihomatizezi absolut totul și crezi zilnic c-o să mori
Corpul tău, trecut prin bombardamentele vieții moderne, la care se adaugă agresiunea psihică și emoțională, îți spune că nu mai poate. S-a șubrezit și stă pe marginea prăpastiei, cerându-ți ajutorul. Începi să nu mai știi dacă durerile din tine sunt reale sau doar închipuite. Dacă anxietatea este boala care te face să te doară tot felul de părți din corp sau chiar suferi de ceva grav, incurabil. „O să mor?”. „Sunt ipohondră?”. „Am înnebunit?”
Cu ultimele resurse, te duci la tot felul de doctori, controale medicale, analize, primești diagnostice și sentințe. Ți-e teamă constant de moarte deși ai momente când te gândești că asta ți-ar aduce liniștea. Nu vrei însă să mori fiindcă mai speri că, într-o zi, totul va fi bine. Ca soluție: încearcă să mergi la un psihiatru, uneori e nevoie de un tratament medicamentos, pe termen scurt, pentru stabilizarea neurochimiei aflate în dezordine.
Sănătatea mintală și tensiunea constantă
Ți-e teamă că o să spui iar ceva greșit, că o să-l superi, că se va enerva, că va țipa, că vă certați, că pleacă, că te abandonează! Așa că încerci să-ți creezi mecanisme prin care să eviți aceste situații. Dar nu o faci prin impunerea unor limite, ci prin autosabotare.
Găsești soluții de compromis care te distrug psihic, trăiești într-o tensiune continuă care îți provoacă o gălăgie sistematică în cap. Nu mai poți să asculți nici măcar muzică fiindcă nu mai ai loc în urechi – fac gălăgie gândurile fataliste, scenariile catastrofice, teama că poți călca oricând pe bec în relația cu el.
E un război sângeros în capul tău care te macină. Realitatea îți este distorsionată, așa că ajungi să-ți pui la îndoială propria sănătate psihică: „sunt eu nebună?”. Te simți de parcă ești pusă constant în fața unei bombe cu ceas pe care e musai s-o dezamorsezi, dar habar n-ai ce culoare are firul pe care trebuie să-l tai. E ca și când ai trăi Ziua Cârtiței în Iad.
Rămâi deseori fără bani și planuri
Pentru că nu-ți mai pasă de tine și trăiești într-o confuzie distopică, e greu să-ți mai faci planuri, să te organizezi, să-ți strângi bani pentru ceva ce te-ar face fericită. Sigur, nu banii aduc fericirea, dar te ajută uneori să o găsești. Nu e nevoie să trăiești într-un abuz financiar, e îndeajuns însă să te pierzi în problemele tale încât să uiți de nevoile tale. Multe dintre ele întreținute cu bani. Ajungi să-ți cheltuiești salariul pe compromisuri. Iar planurile ies din discuție fiindcă, de câte ori ai nevoie de o certitudine, el îți va da peste nas.
Încrederea în tine
Când trăiești într-o relație de „care pe care” sau de „I hate you, don’t leave me!” sau de „victimă/agresor”, dar niciodată într-o relație în care amândoi sunteți doi adulți de la egal la egal, încrederea în tine îți va fi făcută terci. Nu ești bună de iubit, nu ești bună să iubești, nu e OK când respiri sau miști sau ești ipocrită, superficială, slabă, curvă, proastă, prefăcută, toxică, mincinoasă, abuzatoare etc.
Să auzi asta constant de la omul cu care îți împarți viața te va zgudui din rărunchi oricât de puternică ești. Oricât de mult întorci spatele și spui „Eu nu sunt așa!” ceva din tine va fi pierit. Încerci să te scuturi, să revii la ancorele tale din realitate, dar ți-e teamă că și alea se vor dizolva. Când omul de lângă tine te oglindește zilnic ca fiind greșită, vei ajunge să te consideri o stricată. Iar încrederea în tine este tot ce ai mai de preț ca om.
Te pierzi pe tine cât încerci să-l salvezi pe el
Nu ești psiholog, salvamar, Maica Tereza, îngerul păzitor sau mama lui. Într-o relație abuzivă, o să pierzi tot ce însemni tu, toată feminitatea ta, tot ce-ai adunat, cu bune și rele, de-a lungul anilor. O să uiți cine ești și cum ai ajuns aici, fiindcă totul îți este atacat, pus la îndoială, chestionat, reproșat. Nimic din ce faci nu este îndeajuns, așa că tu nu ești îndeajuns.
Doar că tu ești mult mai mult de atât. Și nu te poți insinua în rolul de salvator. Singurul tău rol, într-o relație cu un partener, este să iubești și să fii iubită. Cu respect, grijă, atenție, empatie, sinceritate și cele normale într-o dragoste care nu va fi niciodată necondiționată.
Dacă simți că ai pierdut cel puțin unul din lucrurile astea, din cauza unei relații abuzive, încearcă să apelezi la ajutorul specializat al unui psiholog. Îți va lua timp, dar o să supraviețuiești în întregimea ta.
