Ce greșeli facem atunci când oferim ajutor

Suntem educați să oferim ajutor atunci când stă în puterea noastră, iar acesta este o dovadă de empatie, compasiune și integrare socială. Este sănătos însă să ne verificăm motivația atunci când îl oferim, dar și să răspundem la o întrebare esențială: Ne-a fost solicitat ajutorul? De multe ori intervenția noastră nu are deznodământul pe care îl speram.

Ce învățăm despre noi atunci când oferim ajutor

Dacă ne confruntăm cu sentimentul neputinței, al inutilității sau cu o stimă de sine scăzută, dacă trecem printr-o perioadă în care problemele par să se adune și soluțiile nu se întrevăd și ne simțim triști, copleșiți, lipsiți de resurse, este recomandat să ne implicăm în acte de voluntariat. Acestea, însemnând ajutorul acordat altora, ne vor reda sentimentul utilității, ne vor reorienta către resursele interioare, diminuând frustrarea asociată inutilității și neajutorării. Capacitarea pe care o simțim prin ajutarea altora ne este utilă și pentru propriile scopuri și obiective.

Ajutorul are însă și o latură întunecată. Aceasta se reflectă în câteva practici pe care nu le sesizăm sau cărora le dăm o interpretare fantezistă, menită să ne pună într-o lumină pozitivă. „Sunt un om bun dacă îi ajut pe alții, nu-i așa?”

Putem trece în revistă motivele pentru care oferim ajutor, dar și persoanele pe care, mai puțin conștient, le etichetăm drept neajutorate și dependente de disponibilitatea noastră. Putem fi atenți și la modul în care ne implicăm în oferirea de ajutor, dacă aceasta ține cont de resursele noastre sau vine din teama de a spune „nu”.

Când oferim ajutor în mod greșit?

Deseori oferim ajutor în detrimentul nostru, din incapacitatea de a pune limite sănătoase în relațiile cu cei din jur. Respectiv, atunci când ni se solicită ajutorul, în loc să ne evaluăm disponibilitatea și resursele, ne simțim incapabili să refuzăm. Ajungem să ne implicăm în sarcini care ne consumă timp, energie, uneori și bani, aducând cu sine stres. Totodată, sperăm inconștient că fiind mereu disponibili celorlalți, nu pierdem relația cu aceștia.

Multe persoane se tem să refuze, considerând că acest lucru îi va îndepărta pe cei din jur, și îi va dezvălui pe ei înșiși drept persoane egoiste. Să nu uităm însă că există și un egoism sănătos, acela care ne învață să ținem cont de noi înșine și nevoile noastre. În egală măsură, când oferim ajutor fără limite, sperăm să întreținem în fața altora o anumită imagine despre noi înșine: „te poți baza pe mine”, „sunt de încredere” sau „ai nevoie de mine”.

Atunci când insistăm în a fi utili altora („ai nevoie de mine”) stima noastră de sine este de cele mai multe ori precară, considerând că doar astfel putem fi acceptați de ceilalți și doar astfel ne putem susține relațiile: făcând ceva pentru celălalt, construind și alimentând nevoia de a ne avea în preajmă.

Nu odată ajungem în relații de tip dependent și la sentimentul de epuizare. Ne putem pune întrebarea: „Sunt convins că merit iubire și atenție pentru cine sunt și nu pentru ceea ce fac?”. Pentru cei dintre noi care se confruntă cu nesiguranța, răspunsul este însoțit de anxietate.

Recomand ca lectură „Manualul stimei de sine” de Dr. Glenn R. Schiraldi

Complexul salvatorului

Complexul salvatorului este modul prin care cei care oferă în mod constant și fără limite ajutor obțin validare din partea celorlalți, aprobare, apreciere, creștere a stimei de sine. Motto-ul unei astfel de persoane este „Am nevoie să ai nevoie de mine” și este modalitatea prin care știu sau speră să primească iubire.

Din păcate, din exterior nu reușim să obținem niciodată acceptarea pe care noi ar trebui să ne-o oferim în primul rând. Nevoile „salvatorului” cad mereu în plan secundar, sunt negate sau evitate, iar consumul resurselor personale este copleșitor. Uită, astfel, că singura persoană pe care o au de salvat sunt ei înșiși.

Cum alegem cui și când să oferim ajutor?

Uneori etichetăm oamenii ca fiind neajutorați și intervenim când nu suntem solicitați, atrăgând chiar resentimente. Pentru că atunci când tu consideri și te comporți de parcă altă persoană nu se poate descurca singură, te situezi pe o poziție de superioritate, asumându-ți „salvarea” celuilalt pe care îl împingi în rolul de neajutorat sau victimă. Rol din care se poate revolta foarte ușor pe tine, cel „care le știe pe toate”.

Ca să decizi corect, întreabă persoana ce dorește de la tine și dacă îi poți fi util. Nu te avânta în preluarea sarcinilor altora dacă acest lucru nu este solicitat și nici dacă nu ai disponibilitatea reală pentru a face asta. De cele mai multe ori, oamenii au nevoie de responsabilizare, de compasiune și încredere din partea celor din jur, simțindu-se astfel încurajați în a găsi propriile soluții la problemele cu care se confruntă.

Efecte negative ale ajutorului pe care îl oferim

Atunci când oferim ajutor fără discriminare, intrăm în relații dependente, cu persoane care caută să fie salvate. Respectiv, aceia care mereu se vaită, spun că nu știu să rezolve anumite situații și se bazează pe alții să intervină.

Fără să ne dăm seama, suntem manipulați în astfel de relații disfuncționale care apelează la slăbiciunea noastră de a fi utili, nevoia ca alții să se sprijine pe noi pentru ca, la rândul nostru, să ne simțim valoroși. Nimeni nu iese câștigat într-o astfel de relație, întrucât cel care se complace în postura de victimă va fi încurajat să rămână acolo, iar salvatorul este suprasolicitat.

Cum corectăm tendința să oferim ajutor oricui, oricând

Vindecarea unui astfel de tipar comportamental începe cu conștientizarea modului în care relaționăm cu cei din jur.

Psihoterapia ne poate ajuta să înțelegem motivele pentru care întreținem această capcană a ajutorului oferit și să găsim alternative sănătoase pentru a ne crește stima de sine și a ne oferi noi înșine acceptarea și validarea pe care le căutăm în exterior, în astfel de compotamente.

În felul acesta putem începe să redefinim relațiile cu ceilalți, cu mai multă încredere în propria valoare și respectarea limitelor reciproce. În felul acesta, putem ajunge să avem relații sănătoase cu cei din jur.

Pentru toți cei care recurg la comportamente precum cel al salvatorului, care au dificultăți în a pune limite în relațiile cu ceilalți, care fie evită contactul cu propriile emoții sau nu le conștientizează, care știu să ofere, dar nu să ceară și accepte ajutor, recomand cartea „Cum să te simţi mai bine, să te faci mai bine, să rămâi mai bine. Terapie profundă de autoajutorare pentru emoţiile tale” scrisă de Albert Ellis, fondatorul terapiei comportamentale raţional-emotive.