„Ești toxic!“ „Ești narcisist!“ „Mă invalidezi!“ Când folosim excesiv termenii psihologici în relații?

Unii dintre noi aduc în relații termenii psihologici. În primul rând, deschiderea pe care o avem în prezent față de cunoașterea vieții psihice și emoționale, spre dezvoltarea noastră personală și îmbunătățirea calității vieții, are numeroase beneficii. Există însă și excese și este bine să ne amintim că și un lucru bun, pozitiv, dus la extrem devine nociv. Iată când greșim apelând la ce am învățat din psihologie.

Diagnostice în relații

Uneori nu suntem „pe aceeași lungime de undă”, alteori energia noastră diferă, disponibilitatea noastră poate fluctua, resursele de a oferi, de asemenea. Motiv pentru care, în relații cu ceilalți, nu vom fi mereu „varianta noastră cea mai bună”, ideal este să putem fi varianta noastră autentică și acceptați atunci când nu corespundem așteptărilor sau dorințelor celorlalți. De aici până la a fi puși sub lupă de fiecare dată, la a fi etichetați sau de-a dreptul diagnosticați, este un pas uriaș, de care ar fi bine să fim conștienți.

Prin urmare, dacă partenerul/a tău/ta are un moment de egoism, dacă este mulțumit/ă de propria persoană, dacă uneori se prioritizează sau eșuează în a-ți oferi empatia de care ai nevoie… nu înseamnă că este narcisist/ă. Dacă este introvert/ă, dacă își exteriorizează cu dificultate emoțiile sau cu mai puțină expresivitate, dacă este reactiv/ă emoțional la subiecte încărcate de tristețe nu înseamnă că este în depresie.

Dacă sunteți la începutul unei relații și cealaltă persoană nu dorește să continue interacțiunile cu tine nu înseamnă că este evitantă și nici indisponibilă emoțional... poate, pur și simplu, nu vă potriviți din punctul ei de vedere. Dacă negociază cu tine când își dorește ceva, dacă are un punct de vedere diferit, dacă nu este de acord cu anumite idei sau credințe pe care le ai și își argumentează punctul de vedere nu înseamnă că te manipulează. Iar dacă uită ceva ce s-a întâmplat sau ați discutat, este mai degrabă vorba despre neatenție în multe cazuri, nu de gaslighting.

Să evităm, pe cât posibil să diagnosticăm prea rapid anumite comportamente și să tragem concluzii pripite, din poziția experților în psihologie, întrucât aceste lucruri sunt dăunătoare relațiilor și ajung să se transforme în noi variante de bullying. În practică, de fiecare dată când nu vom fi de acord cu ceva, când vom fi dezamăgiți de ceilalți sau ne vom simți neputincioși, vom încerca să „redresăm” echilibrul prin a eticheta cealaltă persoană, a o diagnostica, a-i atribui o vinovăție. Interesant, acest proces de „găsire a unui țap ispășitor” este o eroare de gândire pe care o facem cu toții.

Să „ne validăm” sau nu?

Aud frecvent în discuții libere afirmația „Mă invalidezi!”. În timp ce invalidarea emoțională este un comportament asupra căruia avem de lucru, respectiv să învățăm să acceptăm emoțiile celorlalți (precum și pe cele proprii) fără a emite judecăți asupra corectitudinii lor și fără a cere justificări, confruntarea ideilor este chiar un mod prin care devenim mai flexibili în gândire, ne probăm anumite idei fixe sau credințe disfuncționale, și o tehnică folosită și în cabinetele de psihoterapie.

Acceptăm emoția celorlalți și oferim un spațiu în care poate fi manifestată în siguranță, însă nu încurajăm percepțiile celorlalți, nu întărim anumite idei („ca să nu se supere”), mai ales dacă acestea nu sunt utile unei persoane, ba chiar mai mult, pot crea distres suplimentar.

„Sunt convinsă că își bate joc de mine, de aceea mă tratează astfel, iar lucrul acesta mă face să sufăr foarte mult!” Vă propun un exercițiu: ce validăm în acest context și ce nu validăm? În primul rând, acceptăm emoția, starea persoanei, suferința menționată. Știm însă dacă cealaltă persoană „își bate joc”? De cele mai multe ori vom alege astfel de explicații „își bate joc de mine”, când una dintre fricile noastre este fix aceasta: „să nu fiu bătaia de joc a nimănui” sau experiențele de viață au fost interiorizate astfel: „Când eram mic/ă, X își bătea joc de mine, că eram mai fraier/ă”, iar modul în care ne apărăm în prezent, este tocmai această vigilență. Dacă validăm percepția, crezând că ajutăm persoana, putem întări o credință disfuncțională: „Ceilalți își vor bate joc de mine, trebuie să fiu vigilent/ă”. Iar acest lucru nu cultivă încrederea în ceilalți, ba chiar sădește și mai multă neîncredere în propria persoană: „De ce pățesc asta?”. 

În concluzie, dacă vrem să oferim ajutorul, acceptăm emoția persoanei, o întrebăm cum o putem ajuta, nu dăm sfaturi din experiența noastră decât dacă ne sunt cerute, diferențiind între „așa aș face eu, dar asta nu înseamnă că ar funcționa pentru toată lumea” și „aceasta e singura/cea mai bună cale de a face lucruri”, și nu întărim gândurile negative ale unei persoane despre ea însăși sau ceilalți. De ce? Pentru că nu am fost de față la ceea ce s-a întâmplat și, chiar dacă eram, am fi reacționat prin prisma valorilor și credințelor noastre, nu ale celuilalt. Să nu uităm că 10 persoane, în aceeași situație, pot avea 10 reacții diferite.

Așteptări și dezamăgiri

Aș spune că relațiile satisfăcătoare cu ceilalți încep de la acceptare, în primul rând a diferențelor dintre noi. Diferențele dintre noi și ceilalți pot reprezenta ocazii de creștere pentru toți, de flexibilizare a modului în care percepem lumea, de lărgire a orizonturilor și de îmbunătățire a abilităților de a interacționa în medii diferite. Așteptările joacă un rol important și e necesar să fim conștienți că noi suntem cei care le construiesc. Dacă mergem în altă țară, ne așteptăm să existe diferențe sociale și culturale, pe care le vom privi cu curiozitate și deschidere. Dacă schimbăm cartierul în orașul în care trăim, vom fi din start suspicioși și orice este diferit va fi judecat și etichetat…

Rolul celorlalți nu este să fie „la înălțimea așteptărilor noastre” și nici al nostru să corespundem permanent așteptărilor celorlalți. Așteptările spun ceva doar despre persoana care le are, nu și despre cei asupra cărora sunt proiectate.

În același timp, dacă diferențele sunt majore și contravin valorilor noastre în viață sau nevoilor noastre, dacă, mai mult, sunt ofensatoare sau considerate un pericol, avem dreptul de a ne îndepărta și a ne alege tribul, respectiv colectivul în care ne simțim în siguranță.

Nu ne este util să ne suim pe piedestalul atotcunoașterii psihologice și să îi judecăm pe ceilalți, generalizând sau etichetând momente punctuale de viață. Acest lucru este valabil și pentru noi, specialiștii, care nu facem terapie în familie și grupul de prieteni, nu suntem mereu „conform manualelor”, iar viața noastră personală nu este „perfectă” pentru că suntem oameni care studiază psihologia.

Încă mă amuz aducându-mi aminte de un moment în cuplu în care, mai în glumă, mai în serios, i-am spus partenerului meu: „Mă enervezi!”, iar el mi-a răspuns: „Stai cu emoția!”. Am râs amândoi, dar am conștientizat, odată în plus, cât de periculos poate fi un mesaj menit să îndrume către emoții, spus inoportun.

Ulterior, fără pic de amuzament, am auzit o astfel de situație în terapie, în care soțul își jignea și umilea frecvent soția, iar ulterior, când ea îi spunea că suferă din cauza acestor lucruri, răspunsul lui era: „Nimeni nu îți poate controla emoțiile, numai tu poți. Deci nu îți provoc eu asta!”. Iată un mod cu adevărat toxic de manipulare a unor concepte din psihologie, utilizate pentru a servi propriilor interese și a masca abuzul.

Toxicitatea, noua emblemă

Nu orice relație este „toxică”! Prin natura lor, relațiile sunt imperfecte și de-a lungul vieții împreună vom întâmpina numeroase obstacole care ne scot din zona de confort. 

Relațiile de durată se bazează pe abilitatea de a ierta și deschiderea de a oferi înțelegere. Când reacționăm exagerat, ajungem să mergem pe vârfuri în prezența celeilalte persoane, iar asta va afecta bunăstarea fiecăruia în parte și calitatea relației dintre noi. În schimb, am putea să nu fim vigilenți să vânăm orice greșeală face partenerul și să fim mai generoși și empatici.

Toată lumea face greșeli, chiar și noi. Dacă ceva ne supără și este important pentru noi, e sănătos să învățăm să adresăm problema. În același timp, nu ar strica să nu dăm atâta importanță situațiilor minore, ba chiar, uneori, „să ne mușcăm limba”. Recomand să analizăm puțin situația înainte de a o discuta cu partenerul, începând cu întrebarea: „Este ceva important de clarificat?”.

Dacă este important, să fim atenți și la momentul în care deschidem discuția. Dacă suntem la o petrecere sau într-o adunare în care avem „martori”, ar fi bine să clarificăm situațiile care țin de intimitatea relațiilor noastre când suntem singuri. Ba chiar, uneori, ajută și să ne lăsăm să dormim și să vedem dacă a doua zi nu ni se schimbă, cumva perspectiva. Nu orice greșeală semnalează o problemă de profunzime și de regulă, le putem adresa fără limbajul unui terapeut în sesiune.

Limitele nu se impun

Limitele sunt sănătoase și, pentru mulți dintre noi, reglează relațiile cu ceilalți, clarificând care sunt comportamentele indezirabile și, totodată, ce nevoi avem. Deși pare doar o exprimare diferită, a „impune” limite, este un mod agresiv de a ne exprima nevoile. Nu impunem nimic, putem cere anumite lucruri, iar dacă nu sunt ascultate și respectate, putem încerca alte moduri prin care să ne protejăm – inclusiv încheierea anumitor interacțiuni sau limitarea lor. 

În relații, să nu uităm că avem nevoie de flexibilitate și compromis. Nu ne place când auzim: „Așa sunt eu, dacă mă placi, mă placi așa cum sunt, nu îmi ceri să mă schimb” – mai ales spus atunci când cerem schimbarea unor comportamente. Inflexibilitatea de acest timp este echivalentul unor limite. Nesănătoasă este și denaturarea „limitelor” cu posibile consecințe negative asupra unui (potențial) cuplu: „Nu ne vedem mai des întrucât eu am nevoie de timpul meu”.

Când atenția noastră este prea mult concentrată pe limite, ajungem să ținem scorul, nu să ne bucurăm de momentele petrecute împreună. E necesar să punem o pauză și să evaluăm diferit situațiile: Chiar e vorba de o încălcare voită a limitelor tale? Chiar e o limită acolo? Chiar e lipsă de respect sau o încălcare a drepturilor tale? 

Cum ne este utilă psihologia?

Știți când ne este cea mai utilă psihologia? Atunci când o aplicăm pe noi. Așa cresc șansele să lucrăm mai eficient la dezvoltarea noastră personală și la cultivarea compasiunii atât față de propria persoană, cât și față de ceilalți. În rest, psihologia nu are ca obiectiv setarea unor șabloane în care ar trebui toți să ne potrivim, lucru, de altfel, imposibil.

Psihologia ține cont de trăsăturile fiecăruia, de istoricul de viață și contextul curent, fiind personalizabilă pentru fiecare individ în parte. Iar în privința diagnosticelor, ușurința cu care mulți dintre noi fac asta în viața de zi cu zi ar face redundante până și testările standardizate, rezultat al multor ani de cercetare în domeniu. Mai mult, cu astfel de testări, putem identifica, de cele mai multe ori, o condiție prezentă cu care se confruntă o persoană, nu o generalizare a vieții sau identității ei.

Revenind, să nu idealizăm relațiile de cuplu, să nu încercăm să potrivim ceea ce se întâmplă în viața noastră cu ceea ce se petrece în mintea noastră, doar pentru a fi dezamăgiți de inadvertențe. În relații există stres, există conflicte, există nemulțumire, iar longevitatea unui cuplu, și a relațiilor în general, se bazează pe iertare, pe compasiune, pe răbdare și efort. Partea bună este că și învățăm din aceste evenimente, ne cunoaștem mai bine, ne înțelegem mai mult unul pe celălalt – desigur, când există reciprocitate. Și să ne relaxăm puțin cu termenii psihologici în relații, care utilizați în exces ajung să ne transforme în studii de caz și nu în parteneri, cum ar fi bine să rămânem.

• Citește și: „11 calități esențiale pe care le-am observat la cuplurile care rezistă în timp, din rolul de psiholog”