În fantezia noastră, un partener nepotrivit ar putea fi potrivit „dacă”… Avem așteptări, vrem schimbări, ne construim speranțe false. De regulă, indiferent ce adăugăm după acest „dacă”, ne referim la a avea un alt partener. Alegem însă să ignorăm acest aspect și să sperăm că lucrurile se pot schimba. Puțini dintre noi reușim să acceptăm cu ușurință ce ni se potrivește și ce nu, mulți dintre noi, în baza stilurilor de atașament formate din copilărie, știm să ne luptăm în relații pentru a obține atenție, iubire, apreciere, disponibilitate.
„Îmi este dor de ce era bine”
De când suntem mici, în funcție de relațiile pe care le avem cu părinții, încercăm constant să învățăm ce avem de făcut pentru a primi iubire, acceptare, validare. Dacă am note bune și mă duc fericită să îi spun tatălui, iar el îmi spune să plec că îl deranjez sau mă bruschează, învăț că nu este suficient ceea ce fac eu, că nu merit apreciere doar pentru notele mele bune. Sigur, nu știu cu ce se luptă tatăl meu, cu ce probleme psihice, adicții, tulburări comportamentale, traume. Sunt copil și interiorizez mesajul tatălui că nu contează reușitele mele și oricâte ar fi, nu sunt suficient de importante. Mai târziu, e posibil să ajung adultul extrem de critic cu propria persoană, cu standarde nerealiste, incapabil să se bucure de propriile reușite, cu stimă de sine scăzută, cu frica imposturii sau convingerea adânc înrădăcinată de a nu fi „suficient de bună”.
Acum să luăm o astfel de persoană, descrisă mai sus, și să ne imaginăm o relație de cuplu la vârsta adultă. Partenerul ales poate fi critic (nimic din ce fac nu este suficient/ îmi sunt văzute mai degrabă greșelile, întreține credința că nu sunt suficient), poate fi evitant (nu mă pot baza pe el, nu îi pot cere prea multe, întreține credința că sunt greu de iubit), poate fi abuziv (în competiție cu mine, mă umilește, mă desconsideră, întreține credința că trebuie să fiu altfel ca să fiu tratată mai bine). În astfel de relații, încerc inconștient repararea relației cu tata, îmi doresc să depindă de mine și de ceea ce fac eu iubirea de care am avut mereu nevoie.
Întotdeauna astfel de relații adâncesc rănile, nu se schimbă, întrețin tiparul, creează suferință. Ca și cum am fi blocați într-o aceeași relație unică, timpurile, pe modul „repeat”.
Ce căutăm acolo? Momentul de bine. Oricât de mic, sau tocmai pentru că este mic, vrem să îl replicăm, să nu îl pierdem, să îl mai primim o dată, să ne hrănim din puținul cu care ne-am obișnuit să trăim. Pericolul, când vorbim despre parteneri nepotriviți este că rareori putem spune despre un om că „este cu totul rău”, de cele mai multe ori, „avem și momente bune”.
Intensitatea unei relații ne poate crea confuzie
O relație intensă cu un partener nepotrivit, poate însemna experiențe intense, bazate pe chimia cu el sau pe disponibilitatea lui de moment, dar și intensități emoționale negative: sentiment de respingere, de abandon, certuri, rupturi relaționale. Un astfel de roller-coaster emoțional ne creează atât confuzie cât și angoasă, ambele reziduale și după încheierea relației. În funcție de parcursul nostru ulterior, ne vom reaminti fie intensitățile pozitive, iar atunci fantezia va genera acel „dor de ce era bun”, fie intensitățile negative care pot genera autocritică, furie, durere emoțională.
Intensitatea, însă, ne poate și păcăli că poate așa ar trebui să se simtă o relație, că poate era și ceva bun acolo. O relație sănătoasă, rareori are astfel de intensități, iar dorința sau așteptarea de a le simți din nou (de regulă pe cele bune, însă frecvent suntem susceptibili la a accepta întregul pachet de dragul celor bune), ne sabotează relațiile cu potențial vindecător, cele în care nevoile noastre sunt împlinite fără să ne luptăm pentru ele.
Cu cât acestea au fost mai rar îndeplinite în istoricul de viață, cu atât mai necunoscători suntem în privința unor nevoi satisfăcute. Cum arată? Cum se simt? Cum se întâmplă? Cum, fără luptă, fără sentimentul că am câștigat o bătălie cu buna știință că mai avem un război de dus?
Care este rolul tău în propria suferință?
Dacă ceea ce am trăit în copilărie a fost îndurat fără resursele de a schimba ceva, la vârsta adultă avem mai mult control asupra noastră, asupra locurilor și relațiilor în care rămânem, asupra deciziilor care ne vor impacta traseul în viață. Înainte de a ne critica și acuza că facem alegeri greșite, înainte de a declara fatidic că nu se mai găsesc parteneri/partenere așa cum avem nevoie, înainte de a decide că simțim ce simțim și este incorijabil („Așa sunt eu”), să avem curajul să privim în interiorul nostru. Ce emoții găsim? Ce gânduri despre noi, viață și ceilalți? Cum au apărut astfel de credințe, ce rol au în destinul nostru și ne sunt utile și sprijin sau mantre preluate din istoric, care acum ne sabotează? Ce vrem să facem diferit și de unde începem?
Dacă rareori avem curiozitatea de a ne cunoaște pe noi înșine, amănunțit, cu prezență în fața părților din noi pe care le considerăm rănite, sau dificile, cu compasiune față de aceste părți și dorința de a schimba ceva, vom găsi răspunsuri nepotrivite în afara noastră, ne vom agăța de oameni din partea cărora ne vom dori să vadă în noi ceea ce noi înșine ascundem. Cei din jur ne vor trata cum ne tratăm noi. Doar tratându-ne bine noi înșine, vom ști cu mai multă claritate de cine să ne apropiem și de cine nu. Decizii dificile vor exista mereu. Tristețea sau suferința sunt prețul plătit când iubim, iar iubirea respectivă nu durează. Tristețea și suferința nu sunt însă dovada că iubim.
Atașamentul din copilărie
În copilărie ne formăm anumite șabloane mentale despre noi în relație cu ceilalți, hărți care descriu mersul lumii. Iar pentru majoritatea dintre noi, sunt inconștiente. Schemele acestea relaționale ne ajută să navigăm situații complexe fără să fim nevoiți să evaluăm în detaliu totul, de fiecare dată când ne regăsim într-o anumită situație. Dacă avem un stil de atașament securizant format din copilărie, harta noastră interioară ne spune că lumea este un loc sigur și predictibil, că suntem demni de iubire și sprijin și că ceilalți sunt oameni buni, dornici să ofere sprijin atunci când e necesar. O astfel de schemă interioară ne permite să intrăm în relații cu o perspectivă echilibrată care ne permite să fim deschiși emoțional
Dacă ai un atașament evitant, este posibil să te vezi foarte capabil și realizat, iar pe ceilalți sub nivelul tău, în timp ce nu te aștepți ca celorlalți să le pese prea mult cum te simți. Contezi doar când poți să te remarci și probabil așa te și prezinți.
Iar dacă ai un atașament dependent anxios, schema interioară îți spune că ceilalți oameni sunt impredictibili („Dacă cineva îți spune că te iubește azi, nu înseamnă că și mâine te va iubi”), iar lumea nu este un loc sigur, ceea ce te face vigilent și mereu în gardă.
„Sunt singură de 3 ani și din când în când mă mai gândesc la fostul partener. Îmi e dor de lucrurile bune pe care le aveam cu el… ne plimbam mult, plecam în vacanțe, era liniște. Parcă singurătatea mea din prezent îl pune într-o lumină mai bună. Și da, știu de ce ne-am despărțit. Știu că emoțional era absent, că nu puteam să discut anumite lucruri cu el, că ezita atunci când vorbeam despre noi, că mereu avea alte priorități. Nu ducea nicăieri acea relație. Cred că îmi lipsește el din imaginația mea, nu el cel real” spune Camelia.
Schimbarea de care avem nevoie
Nu este simplu să facem curățenie între tiparele noastre și stilurile de atașament. Iar pentru că munca noastră să aibă un rezultat pozitiv, avem nevoie să ne vindecăm în relații. Însă tocmai felul în care ne alegem relațiile este problematic.
Un partener potrivit nu va veni cu mari intensități emoționale, cu roller-coaster, cu retragere sau fuziune emoțională, nici nu oferta de „tot ce nu am avut vreodată”.
Cum recunoaștem acest partener și cum ne dăm voie să încercăm ceva diferit pentru a da o șansă vindecării noastre, depinde de deschiderea de a arunca acea privire în interiorul nostru așa încât reparația să înceapă în relația cu noi mai întâi.
