Iubirea nu înseamnă suferință: de ce le confundăm, adesea?

Iubirea nu înseamnă niciodată suferință: de ce le confundăm, adesea?

Tocmai ai ieșit dintr-o relație sau iubești pe cineva care nu îți împărtășește dragostea? Gândești că iubirea este doar suferință? Cu toții venim cu un bagaj de experiențe de viață care au fost mai grele sau mai plăcute și în urma cărora ne-am format niște credințe despre noi, ceilalți și relațiile pe care le putem avea. „Dacă iubești trebuie să suferi” sau „dragostea doare” cum spune și celebrul cântec „Love hurts” ne sunt familiare și adesea ne oferă alinare sau normalizare, fiind concepte vehiculate. Dar este oare adevărat sau, în realitate, iubirea nu înseamnă suferință?

Dragostea și suferința din literatură

Dragostea ca durere este prezentată în literatură încă din cele mai vechi timpuri. Acestui sentiment nobil, mult așteptat, venerat, fantasmat, îi sunt asociate cele mai mari chinuri: cuplu toxic ce se află în dependență, obsesie față de o persoană inaccesibilă, prăbușirea în melancolie după o despărțire, exacerbarea sentimentului de abandon, incapacitatea de a părăsi un partener care te abuzează, gelozie distrugătoare. Psihanalistul Sigmund Freud afirma că „nu suntem nicicând mai vulnerabili în fața suferinței decât atunci când iubim”. Atunci, firesc, ne este greu să înțelegem acest concept că „iubirea nu înseamnă suferință”. În realitate, adesea, suferința este o consecință a pierderii iubirii și nu a prezenței ei.

Durerea emoțională nu este doar dramatism, iar studiile arată că ea este resimțită precum o durere fizică, câteodată mai acut, activând aceiași centri din creierul nostru ca în cazul celei din urmă.

Anxietatea și distresul emoțional nu doar ne lasă dezorientați, ci ne cauzează și simptome fizice. Anxietatea în cazul unei despărțiri produce tensiune musculară, dureri de stomac sau de cap, bătăi alerte ale inimii. Câteodată se poate ajunge la cardiopatii sau la sindromul inimii frânte, când mușchii inimii slăbesc datorită stresului. Prin urmare, suferința nu este doar o închipuire, ci o reacție a întregii noastre ființe, corp, minte și spirit.

Relațiile toxice și suferința în iubire

În relațiile de dragoste este normal să apară mici neînțelegeri care ne fac să ne simțim inconfortabil. Iubirea adevărată îți poate încuraja sentimentele de fericire, le poate exacerba, deși, ea te va face pe cât de fericit știi să fii și înainte de aceasta. Când există respect reciproc și o bună comunicare, lucrurile se rezolvă și tensiunile dispar, fericirea izvorâtă din iubire înseamnă siguranță și încredere în relație și în partener/ă.

Citește aici articolul: „În cuplu vei fi pe cât de fericit ești singur!” Cum ne autosabotăm fericirea cu frica de singurătate

Când dragostea se transformă treptat în ceva ce îngrădește libertatea unei persoane, siguranța sa, stabilitatea sa emoțională, atunci este posibil să fie vorba despre o dragoste toxică. Experiențele sau traumele din trecut pot să ne activeze în prezent în diverse interacțiuni.

Deși vom numi iubire acest tip de relaționare, este în realitate un comportament nefericit bazat pe deconectarea de noi înșine și nevoile noastre, pe o stimă de sine scăzută și lipsa unor limite sănătoase în relațiile cu ceilalți, pe punerea în scenă a aceluiași tip de relație cu aceeași tipologie de partener, în speranța unui deznodământ mai fericit. Și din nou, iubirea nu înseamnă suferință, iar aceasta din urmă nu este nici o condiție, nici o premisă, nici un catalizator sau condiție nenegociabilă a iubirii. 

Stilul de atașament și suferința în iubire

Într-o relație de dragoste este ideal să te simți liber în a fi tu însuți și a-ți exprima nevoile, să te simți iubit, apreciat și respectat așa cum ești.

Psihanalistul John Bowlby a formulat  teoria atașamentului prin care a explicat cum legătura afectivă dintre părinți și copii poate influența modelul relațiilor viitorului adult.

Copiii cu legături sigure în copilărie dezvoltă mai târziu în viață relații funcționale cu ceilalți, în timp ce persoanele care și-au format un atașament nesigur cu părinții lor, nu s-au simțit iubiți, au fost respinși sau au avut parte de comportamente ambivalente fără predictibilitate, pot dezvolta relații toxice datorită acestor modele din copilărie. Pentru aceștia din urmă relațiile nu sunt un mediu sigur, iar conectarea cu ceilalți presupune hipervigilență și anticiparea pericolelor. 

Cele 4 stiluri de atașament

Stilurile de atașament definite de  J. Bowlby sunt următoarele:

Atașamentul sigur: caracterizat prin emoții adaptate ale copilului atunci când părintele sau figura de atașament se îndepărtează sau se întoarce. Mai târziu, în relații, aceste persoane au o lejeritate de a intra în relații intime și afective, știu să își exprime nevoile și au o stimă de sine ridicată, dragostea nu este o problemă pentru ei, iubesc atâta timp cât sunt iubite.

Atașamentul nesigur evitant: emoțiile nu sunt exprimate, sunt inhibate. Adulții cu astfel de atașament cer independență și autonomie. În caz de despărțire pare că nu suferă prea mult datorită detașării emoționale, dar apar adesea somatizări ale nevoilor reprimate. Pentru ei este o problemă când relația devine serioasă, simțindu-se în pericol.

Atașamentul nesigur anxios: emoțiile sunt exprimate în mod exagerat. Adulții au nevoie de atenție exagerată din partea partenerului și principala lor îngrijorare este respingerea sau abandonul. Dacă simt că partenerul se îndepărtează, emoțiile negative îi copleșesc și au tendința ori să fie agresivi prin reproșuri, gelozie, sarcasm sau să fie sufocanți prin posesivitate, hărțuire și cereri repetate.

Atașamentul dezorganizat: aici emoțiile sunt contradictorii și inadaptate. La maturitate indivizii au comportamente similare celor două stiluri nesigure de mai sus, le este greu în intimitate și în același timp doresc apropierea, pentru ei dragostea este dureroasă, oricând, oriunde, cu toată lumea.

Stilurile de atașament nesigure sunt cele care fac dificilă înțelegerea faptului că iubirea nu înseamnă suferință, întrucât încă din copilărie, prin neîmplinirea nevoilor lor de către îngrijitori, au fost deprivați de libertatea de a fi autentici în conectarea cu ceilalți, de a se simți importanți și a învăța că nu doar au dreptul să primească ceea ce au nevoie, ci și merită acest lucru. 

Dragoste adevărată sau iubire bolnavă?

Iubirea nu înseamnă suferință atunci când este necondiționată, când cei doi doar se iubesc și doresc să le fie bine, în care se acceptă așa cum sunt, imperfecți, cu calități și defecte și nu doresc să îl schimbe pe celălalt.

Comunicarea este stâlpul principal al relațiilor: să îți exprimi nevoile, dorințele și frământările este esențial.

Din păcate, experiențele din copilărie ne pot influența modul în care iubim și tipul de persoane pe care le căutăm. În sens larg, se poate ca părinții noștri să ne fi neglijat, nereușind să ne satisfacă nevoile, sau să ne fi invadat existența încercând să-și satisfacă propriile nevoi prin noi. Iubirea atunci este resimțită ca subjugare, renunțare la sine, deconectare de cine suntem cu adevărat. Iubirea este suferință când presupune eforturi constante din partea noastră de a ne asigura de binele celuilalt, în detrimentul propriei persoane.

Când iubirea devine suferință

Iubirea „nebună” este cea care creează o dependență, care ne invalidează stima de sine și ne manipulează. Acest tip de iubire are la bază o chimie puternică, o atracție indescifrabilă și, totodată, sentimentul de familiaritate. Acesta din urmă apare atunci când întâlnim un partener în care se reunesc trăsăturile și potențialul unor interacțiuni precum cele avute cu proprii părinți.

Există mai multe tipuri de relații toxice care ne împiedică să învățăm că iubirea nu înseamnă suferință:

Relațiile de dependență, în care se observă diverse simptome precum cele de sevraj, gândire obsesivă, tristețe, anxietatea în legătură cu o relație sau cu ideea de a fi într-o relație. Independența este esențială pentru starea de bine, iar atunci când nu se produce există riscul de suferință și de a proiecta asupra partenerului așteptările nerealiste.

Relația cu o persoană cu trăsături narcisice: aceștia sunt seducători și șarmanți, însă opresivi, manipulatori, egocentrici și lipsiți de empatie. Narcisicul este dominator și induce vina asupra partenerului distrugându-i stima de sine.

Dragostea cu o persoană cu trăsături de personalitate borderline: poate fi dificil de gestionat, este acel tipar „te urăsc, nu mă părăsi”, care implică instabilitate emoțională și relațională, comportamente autodistructive, multă sensibilitate și pierderea contactului cu realitatea.

Dragostea opresivă: simptomele acesteia sunt gelozia, lipsa intimității și a încrederii, hărțuire sau violența psihologică. Libertatea de a fi tu însuți, de a ieși cu prietenii, de a avea spațiul tău este fundamentală în cuplu. Atunci când celălalt încearcă să te controleze, relația devine dureroasă.

Iubirea se transformă încet încet în durere pe măsură ce este afectată stima de sine și încrederea în sine, apare dorința de control și se instalează dependența și odată cu ea neputința. Intrăm în aceeași capcană mentală care face parte din viața noastră, avându-și rădăcinile în trecut. Poate în copilărie părinții sau alți copii ne-au rănit, ne-au făcut să ne simțim criticați, excluși, abuzați, abandonați, hiperprotejați sau deprivați. Ajunși adulți continuăm să creăm situații în care ne simțim la fel și nu ne bucurăm de viață. Dacă am avut un părinte abuziv alegem un partener abuziv, dacă am avut un părinte alcoolic, găsim tot un partener alcoolic, ca într-o ironie a repetiției.

Dacă în copilărie nu ne-au fost satisfăcute nevoile de bază (siguranță, relaționare umană, autonomie, stimă de sine, exprimare de sine, limite realiste), atunci ajungem să cădem de fiecare dată în aceste capcane care ne transformă relațiile cu ceilalți în suferință, declanșând în noi emoții puternice precum furie, tristețe sau anxietate.

Psihologul Harville Hendrix în cartea „Primește iubirea pe care o dorești” explică faptul că atunci când ne îndrăgostim o facem nu pentru aspectul fizic al partenerului, pentru statutul său sau pentru că are o fire generoasă ori iubitoare, ci pentru că sistemul limbic și trunchiul cerebral l-au confundat cu părinții noștri: „creierul crede că a găsit în sfârșit candidatul ideal care să vină și să vindece rănile din copilărie”, și astfel repetăm ceea ce nu am reușit să reparăm.

Cum să nu (mai) fi rănit din dragoste

Despărțirile și respingerile sunt dureroase, avem nevoie să procesăm acele emoții care apar și nu să ne ascundem de ele. Dar cum să faci acest lucru?

  1. Încetează să îți tot repeți povestea deoarece nu faci altceva decât să blochezi durerea.
  2. Folosește durerea ca o oportunitate să înveți ceea ce nu este acceptabil pentru tine.
  3. Iartă-te, fii blând cu tine, chiar dacă ai repetat anumite greșeli.
  4. Încearcă să înțelegi de unde vine tiparul, ce au în comun toate aceste relații?
  5. Recunoaște semnele de avertizare când o relație nu este în regulă.
  6. Apelează la un terapeut pentru a vindeca rănile din trecut pentru a putea să te angajezi în relații stabile.
  7. Învață noi abilități de a-ți regla emoțiile și de a schimba comportamentele indezirabile.

O relație trebuie să te ajute să te simți mai încrezător și să îți aducă liniște interioară. Într-un parteneriat autentic, ambii parteneri consideră că starea de bine și echilibrul emoțional ale celuilalt sunt și reponsabilitatea lor. Într-o relație sănătoasă, iubirea nu înseamnă suferință.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare