„Mă panichez când soțul pleacă în deplasare”. Anxietatea de separare apare și la adulți

Îți mai amintești prima zi de grădiniță a copilului tău? Sau poate prima ta zi de grădiniță? Sau un moment în care partenerul sau partenera a plecat pentru o perioadă și ai resimțit un disconfort semnificativ? Când sunt lăsați pentru prima dată în grija unor necunoscuți, unii copii protestează și luptă cu tot ce pot pentru a-și îndupleca părinții să rămână cu ei sau să-i ia acasă. Ei experimentează anxietatea de separare. Uneori, însă, se întâmplă și adulții să experimenteze astfel de trăiri când sunt despărțiți de o persoană apropiată pentru o perioadă mai lungă de timp. Ce este anxietatea de separare, cum pot fi ajutați copiii să se adapteze mai repede într-o astfel de situație și ce putem face la maturitate să tolerăm mai ușor separările prelungite de cei dragi?

Anxietatea de separare la copii

Anxietatea de separare este o experiență tipică, deși nu universal valabilă, pentru copii cu vârsta între 6 luni și 3 ani și reprezintă o etapă normală a procesului de dezvoltare. La început, copilul interacționează cu un număr limitat de adulți, mama și probabil tatăl fiind figurile de atașament primare.

În funcție de disponibilitatea acestor adulți, exprimată prin atingeri, voci, expresii faciale, copilul își formează un model despre sine și despre lume. Cu cât interacțiunile pe care le are cu părinții sunt mai sensibile, previzibile și empatice, cu atât modelele interne ale copilului sunt mai stabile, iar el experimentează stări de calm și liniște.

Copilul învață astfel că, dacă are un disconfort și îl comunică, cineva îl observă și îl poate alina. Împuternicit de un sentiment de liniște și de o perspectivă favorabilă despre lume, copilul începe, treptat, să exploreze realitatea din jurul său. La început se îndepărtează puțin și pentru un timp foarte scurt de mamă, după care se întoarce la ea. Dacă mama îl primește cu bucurie și îl încurajează, e ca și cum copilul primește o doză suplimentară de încredere, care îi permite să exploreze puțin mai mult data viitoare.

Mama devine astfel o bază de siguranță, la care copilul se întoarce pentru a se reîncărca emoțional. Cu cât consecvența răspunsurilor pozitive ale mamei este mai mare, cu atât copilul își consolidează modelul pozitiv despre sine și despre ceilalți. Cu toate acestea, pe măsură ce creierul se dezvoltă, copilul dispune de capacități cognitive suplimentare, ceea ce îl predispun la a fi mai conștient de mediu, mai rezervat în apropierea străinilor și mai anxios când este despărțit de părinți.

Cum poate copilul să tolereze mai ușor despărțirea de mamă?

Despărțirea de mamă pe o perioadă mai lungă, fie pentru că este lăsat cu o bonă, fie că este lăsat la grădiniță sau la creșă, îl pune pe copil într-o situație cu totul nouă. De aceea, pentru a pregăti copilul pentru momentul separării, mama poate începe prin a-l lăsa câteva minute cu o nouă persoană de încredere.

Înainte de prima zi de separare prelungită, e important ca mama să explice copilului ce urmează să se întâmple și să-l reasigure că în fiecare zi se vor reuni la aceeași oră.  De asemenea, mama poate transmite noilor îngrijitori preferințele și sensibilitățile copilului, așa încât aceștia să poate interveni într-o manieră previzibilă în cazul în care copilul are un disconfort.

Suplimentar, i se poate permite copilului să ia cu el un obiect preferat, spre exemplu, o păturică, care să-i ofere un element de familiaritate și siguranță.

Dacă primele experiențe cu noii îngrijitori sunt pozitive, iar reîntâlnirile cu mama consecvente, copilul învață să aibă încredere în ceilalți și depășește cu bine această bornă în dezvoltarea sa, diminuând anxietatea de separare.

Anxietatea de separare la adulți

Atunci când experiențele de separare nu au o finalitate pozitivă pentru copil, în sensul că acesta nu reușește să se regleze emoțional, fie pentru că îngrijitorii nu sunt suficient de sensibili, fie pentru că experiența reuniunii cu mama nu este consecventă sau pozitivă, copilul dezvoltă o vulnerabilitate, pe care o poate purta cu sine până la vârsta adultă.

Un studiu retrospectiv realizat în SUA, pe 252 de persoane diagnosticate cu cel puțin o tulburare de anxietate, cum ar fi tulburarea de panică sau agorafobia, indică faptul că anxietatea de separare din copilărie este un factor de risc ce predispune la dezvoltarea unor tulburări de anxietate la maturitate.  

În cazul adulților diagnosticați cu cel puțin două tulburări de anxietate, prevalența anxietății de separare în copilărie era semnificativ mai mare, decât în cazul adulților diagnosticați cu o singură tulburare de anxietate.

Un alt studiu, realizat tot în SUA, pe 816 adolescenți, a căror anxietate de separare a fost evaluată retrospectiv și care au fost urmăriți până la vârsta de 30 de ani, a susținut concluziile primului studiu menționat, indicând suplimentar o asociere pozitivă între anxietatea de separare din copilărie și depresie.

Condiții pentru dezvoltarea anxietății de separare la maturitate

Un alt studiu arată că prevalența anxietății de separare la copii este de 4.1%, în timp ce la adulți este de 6.6% din populația generală.  Aproximativ 36% dintre persoanele evaluate cu anxietate de separare în copilărie au manifestat aceeași tulburare și la maturitate, în timp ce restul participanților au dezvoltat anxietatea de separare la maturitate. De ce se întâmplă așa?

O explicație plauzibilă are legătură cu neuroplasticitatea, anume capacitatea creierului de adaptare și remodelare a circuitelor neuronale în funcție de context. Dacă pe parcursul vieții, o persoană care a suferit de anxietate de separare în copilărie, a avut parte de o altă figură de atașament, fie un mentor, un bunic sau un partener, care i-a oferit oportunitatea unor interacțiuni empatice și previzibile, creierul său și-a reconfigurat modelul despre lume, iar tiparul de nesiguranță în situația separării s-a întrerupt.

În același mod, chiar dacă în copilărie o persoană a avut parte de o figură de atașament sensibilă și de încredere și nu a dezvoltat anxietate de atașament, experiențele trăite pe parcursul vieții, poate într-o relație cu un partener abuziv, au vulnerabilizat persoana și ca urmare a condus la dezvoltarea tulburării de atașament la maturitate.

Cum se manifestă anxietatea de separare la adulți

Persoanele care suferă de anxietate de separare pot experimenta frică intensă, poate chiar panică, în situația în care o figură de care sunt atașate este la distanță sau nu poate fi contactată. Frica poate fi asociată cu gânduri iraționale, cum ar fi riscul ca persoana plecată să fi murit sau să fi avut un accident, dar și gânduri legate pe incapacitate personală de a face față vieții, atunci când celălalt este departe.

„Chiar dacă știu că este absurd, ba chiar deseori îmi este rușine de ceea ce simt, de fiecare dată când soțul meu pleacă în deplasare mai multe zile, trăiesc cu panică. Sunt capabilă să îmi văd de sarcinile zilnice, ba chiar mă afund în muncă pentru a nu sta tot timpul cu gândul acolo. Am început terapia de scurt timp și am aflat că am o anxietate de separare, pe care o înțeleg mai bine acum în contextul copilăriei mele.

Mama lucra în alt oraș și deseori o vedeam o dată la două weekend-uri. Sufeream teribil că eram lăsată cu tata și bunicii și plângeam cumplit. Cred că toată acea teamă încă mă însoțește și emoțional mă simt epuizată când partenerul meu lipsește prea mult timp. Am numai scenarii negative în minte și încerc să nu îl copleșesc cu ele. De aceea am și ales psihoterapia individuală, că să găsesc o metodă de a face față acestei probleme,” povestește Roxana, 28 de ani.

Cum se poate ameliora anxietatea de separare la adulți

Fiind o dificultate din registrul anxietății, anxietatea de separare se poate ameliora cu ajutorul unor practici precum meditația, exerciții de relaxare, dar și un stil de viață sănătos, bazat pe sport, somn suficient și o dietă echilibrată, ce asigură corpului și creierului resursele necesare pentru reglare emoțională.

Totodată,  într-un proces de psihoterapie individuală, persoana poate discuta cu un specialist pentru a-și înțelege emoțiile și comportamentele și a găsi împreună resurse și soluții pentru dificultățile cu care se confruntă.